Traversăm o perioadă din ce în ce mai stresantă, viața curge într-un ritm din ce în ce mai accelerat, care ne solicită din ce în ce mai mult nervii și așa încordați peste poate. Oamenii nu mai merg la serviciu, ci aleargă după pâinea cea de toate zilele, sunt plini de probleme, au ajuns să vorbească singuri și să dea din mâini pe stradă, parcă certându-se cu cineva nevăzut care-i persecută pe nedrept.
Înainte de ’89 ne doream o altfel de viață: cu magazine pline de mărfuri, să ai de unde cumpăra ce-ți trebuie, eliminarea nepotismului, a birocrației, promovarea competenței (posturile importante erau întotdeauna ocupate de… nepotul, nepoții lui Rameau, de care nu aveai voie să te atingi). Când venea o reducere de personal, cei mai muncitori își pierdeau locul de muncă și rămâneau protejații!
Îmi amintesc că mergând la serviciu vedeam la prima oră cozi în fața magazinelor nedeschise încă și întrebam din mers: - la ce stați? Și oamenii răspundeau mereu la fel: - la ce-om găsi, la ce-om prinde.
Ați auzit bine: la ce-om găsi sau la ce-om prinde că era pe apucate. Stăteau la coadă și ca să treacă timpul mai ușor spuneau bancuri. Câteodată și politice. Că românul are un dar al lui de a face haz și de necaz, reușind să supraviețuiască mai ușor.
- Fraților, rupea cineva tăcerea, am auzit un banc din ăla politic, e nemaipomenit vi-l spun și dumneavoastră să treacă timpul mai ușor.
La care unul posomorât, în civil desigur, intervenea prevenitor:
- Alo, tovarăsul fii atent că eu sunt milițian. Iar cel dintâi dacă avea curaj, răspundea mucalit:
- Nu-i nimic, îți spun bancul până-l înțelegi.
Cu mult înainte de ’89, coadă în spatele unei alimentare pentru aprovizionarea de după amiază. Un bătrânel își găsise loc pe o navetă răsturnată și-l luase somnul. La un moment dat un șobolan traversează curtea în fugă și femeile țipă speriate:
- Omorâți-l, omorâți-l iar bătrânul trezit brusc ridică mâna și strigă din toate puterile: Întâi pe ea, întâi pe ea!
A fost un blestem sau o premoniție?
Nici atunci nu erau toate rele, nici astăzi nu sunt toate bune și rolul acestor rânduri nu este de a ridica piatra sau de căuta vinovați, că asta este cel mai ușor de făcut.
Mergeți în Cișmigiu și veți vedea că toată lumea se pricepe la fotbal, să zicem, și este în stare să facă o națională cu care să câștige campionatul mondial!
Mergeți în locurile aglomerate, mai abitir acolo unde se strigă: Jos guvernul!- și veți constata că mulți dintre cei prezenți sunt în sare să alcătuiscă un guvern care să asigure salarii mari, pensii mari, scăderea prețurilor că toți ne pricepem și la politică. Nu-i așa?
Dar cu bani de unde, că nimeni nu mai are chef de muncă?
Am întâlnit pe net tineri atotcunoscători care sunt în stare să dea sfaturi și lui Dumnezeu (!) dacă ar putea. Dar ei nu primesc sfaturi de la nimeni. Au învățat să se unească în echipe și încearcă să-l desfințeze pe câte unul care este mai reticent și nu se lasă „școlit” de ei. Timpul trece, ei înaintează în vârstă, lasă impresia că știu tot ce se poate ști dacă nu și ceva în plus despre meșteșugul scrisului. Au de toate. Numai operă n-au. Că omul se cunoaște la fel ca pomul după roadele lui.
Omul este mult mai îngrijorat acum decât înainte. Alergau oamenii ordinii după cei fără serviciu, le căutau ei un loc de muncă și le spuneau: - Nu fi prost mă’ du-te de lucrează și după un an sau doi primești și apartament gratuit. Nu-i așa că aceste lucruri ni se par astăzi de domeniul fanteziei?
Economia mondială face periodic câte un puseu de criză, experții cu ștaif recunoscut și confirmat propun rețete infailibile dar odată ieșite din albia lor, lucrurile se reașeză mult mai greu.
Și totuși oul rămâne rotund iar lucrurile cele mai complicate sunt de fapt destul de simple. Seceta care pustiește ogoarele, înainte de a ajunge să facă ravagii în câmp, se naște în sufletele noastre! A dispărut sau este pe cale de dispariție iubirea de semeni, întrajutorarea, mila față de suferințele aproapelui. Cu cât ne depărtăm mai mult de Dumnezeu, cu atât vom avea mai mult de suferit. Fie că este vorba de cazuri izolate sau de popoare întregi sau, prin extrapolare, chiar de economia globalizată.
Depărtarea de Dumnezeu duce inevitabil la suferințe din ce în ce mai mari și legea aceasta nu cunoaște excepție!
Înainte oamenii trăiau mai greu, știau puțină carte dar aveau sufletele mult mai curate ca noi astăzi: păzeau credința, țineau posturile, erau mai sănătoși și trăiau mai mult.
Dacă unei familii nu-i ajung veniturile să trăiască decent, bine sau din ce în ce mai bine, soluția nu constă în a face împrumuri din ce în ce mai mari, să consume din ce în ce mai mult, să se angajeze în rate pe care știe sigur că nu are de unde le achita.
Este drept că economiile unor țări au trecut multe obstacole apelând la tot felul de inginerii financiare care au făcut odată istorie.
A consuma într-o veselie mult mai mult decât produci și pe termen lung, este un paradox cu efecte dintre cele mai nedorite și amare. Dar nu vrem să ne învățăm minte.
Un proverb înțelept spune să te întinzi doar atât cât îți este plapuma. Și noi asistăm la injecții de fonduri inimaginabile ca să nu dea faliment cutare bancă sau corporație că deh, reprezintă o emblemă națională!
Eu ca pensionar dacă fac niște împrumutri exorbitante, nu am de unde restitui banii. Dar ei acolo în spatele ușilor închise, greii finanțelor, știu să facă apel la tot felul de inginerii, cu banii altora desigur! - pentru că treaba asta a mers de atâtea ori și trebuie să meargă și în continuare.
Și dacă lucrurile dau greș, deponenții care au avut încredere în sistem sunt aceia care își pierd economiile.
Se produce o criză, se cutremură un întreg eșafodaj finaciar, economic și amplitudinea șocului seamănă cu un seism provocator de tsunami. Tsunami care se sparg doar în capul celor de jos. Că ei sunt mulți (nu trebuie să fie neapărat și proști!) și de la ei se strâng cele mai multe dintre impozitele statului.
Pentru că cei de jos au dus și continuă să ducă în spate sistemul social cu toată suprastructura aferentă. Așa că oalele sparte tot ei ajung să le plătească în final.
Cine este încă tânăr, are o calificare și îi place să muncească, lucrează la câte două joburi ruinându-și sănătatea pentru că are în vedere întemeierea unei familii, procurarea unei locuințe și tot restul confortului pe care-l presupune un standard high level, secol XXI.
Cine are mai puțină șansă este obsedat de spectrul șomajului care îi poate lovi familia sau caută un loc de muncă în străinătate. Peste 3 milioane de români și-au părăsit de bună voie familiile căutând un loc de muncă mai bine plătit în alte țări. Unii găsesc, alții nu găsesc ceva care să le convină fără să spun nici un cuvânt despre aceia care au plecat din țară cu gânduri necurate.
Și de aici un alt șir de probleme cu implicații sociale din cale mai complexe sau chiar dureroase și în țară și acolo printre străini.
Omenirea se grupează și se regrupează după interesele celor mai puternici că ei sunt aceia care fac legea - și o fac numai în interesul lor - în blocuri militare sau organzații economice închise dar oamenii se simt din ce în ce mai însingurați, sindrom de care ne dăm seama cu toată luciditatea.
Lucrează tata, lucrează mama că deh, am cerut drepturi egale și pentru femei, copiii rămân nesupravegheați și asta deschide un nou evantai de probleme aproape insurmontabil.
Nu deschizi un televizor sau un aparat de radio, nu cumperi o gazetă, nu poți să faci o plimbare scurtă fără să ți se atragă atenția prin panouri publicitare cât mai extravagante că ai nevoie de articolul cutare sau cutare care a fost conceput doar pentru confortul tău personal, (nu pentru beneficiile celor care stau în spatele lui), indiferent că este vorba de alimente infestate, infectate, îndopate cu chimicale, dincolo de limitele sanitare sau cele ale bunului simț ca să reziste în raft până când un cumpărător, naiv, ignorant sau poate doar nevoit, ajunge să-l cumpere sau medicamente insuficient testate și care în loc să te vindece, te omoară cu încetinitorul.
Nu mai vorbesc de încurajarea businessului numit eufemistic industria sexului: libertinaj, prostituție, homosexualism, atragerea voită a tineretului și copiilor de la cele mai fragede vârste în această cloacă urât mirositoare, drog și sex, lucruri pe care nici animalele nu le fac! Și degradarea morală nu se oprește aici. Odată declanșată această involuție, orice om deschis, curat, fără parti-pris își poate da seama că nu ne putem aștepta la nimic bun.
Dumnezeu a întocmit o lume cu niște principii pe care dacă le înfruntăm, automat ne atragem și partea de suferință cu care am întinat aerul pe care-l respirăm, pământul pe care-l călcăm, respectiv abaterea mai mult sau mai puțin gravă de care ne-am făcut vinovați.
Și aici iarăși nu există excepții!
Doar că pedeaspsa nu vine imediat pentru că Dumnezeu a lăsat celui care cade, șansa de a se ridica și de a se îndrepta. Și pentru că iarăși Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu.
Cele de mai sus precum și întrebarea: încotro lume?, ne privește în mod egal pe noi toți care suntem locuitorii acestui sat ceva mai mare care se cheamă astăzi planeta Pământ.