Și am plecat printr-un ochean spart din loc în loc, un fel de canalizare orășenească, intrau pe acolo furnici, te îmbiau cu tot felul de locuri nemaiîntâlnite, pe multe nu le luam în seamă pentru că nu știam dacă amintirile îmi aparțineau sau nu, urmăream un singur țel, călătoria spre mare, spre Miruna, chiar dacă apa ei era deosebit de rece în sezonul acesta, iar eu toată viața am căutat apă caldă de ocean.

M-am ferit să-mi iau rămas bun de la mama și de la rude, sunt sensibil când e vorba de despărțiri, am pornit pe întuneric când dormeau toți, urcam muntele cu soarele desupra capului, era noapte, iarnă și vânt, doar peste mine curgea lumina încălzită de astrul-fantomă, dacă ar fi dispărut m-aș fi mișcat iar statuia din parcul de la Poienari s-ar fi spart în mii de bucăți, sătenii și-ar fi făcut cruce: a fost cutremur, maică, cutremur din Vrancea, e sfârșitul lumii că vine și coada cometei, înaintam mereu, mă aflam deasupra orașului Bușteni, sub Crucea de la Caraiman, pluteam între ceruri și desfășuram încet izvorul subțire ca un fir de mărțișor, jumătate alb-jumătate sânge, să-mi ajungă până la mare. Am ales la întâmplare o breșă, am ieșit din ochean și te-am regăsit, stăteai lângă mine, era iarnă, urma să petrecem Crăciunul, mâncam la restaurantul Ermitage din Bușteni, locuiam deasupra într-o cameră cu ferestrele spre munte, de ce stai în ușă, nu vezi că vreau să urinez? și de ce n-o faci? pentru că nu pot dacă te holbezi la mine, află că n-am să plec, trebuie să încetezi odată cu rușinea asta absurdă. Am renunțat, uneori Miruna e îngrozitor de căpoasă, nu te înțelegi cu ea, am ieșit din baie, m-am lungit pe cearșaf, aveam o cameră albă cu pat matrimonial, televizorul suspendat de tavan, adică lucruri normale pentru viețași. Te grăbeai să te speli, rochie de seară, eu - urs brun mormăiam că mai vreau în pat, gol goluț între cearșafuri și perne, aveam alte chefuri, ai venit lângă mine cu mâinile în șolduri: domnule S, dacă nu cobori în clipa asta să te îmbraci, mâine nu o să schiez cu tine, am tras-o deasupra, chiar atunci au bătut copiii la ușă, cei despre care o să povestești într-o scrisoare viitoare sau poate deja ai scris, voiau să ne ureze ce era de urat pentru Crăciun, anul nou aproape, era o hărmălaie de neînchipuit. Ai deschis ușa, tu în rochie de seară, eu cu cearșaful înfășurat, arătam ca un roman într-o baie comunală, priveam nasuri roșii, înghețate de gerul Buștenilor, unul mai negricios, slab ca un pai din noiembrie, cum te cheamă voinicule? And’ei mă cheamă, zice și de ce n-ai palton sau vrei să fii un Don Juan de Bușteni? nu-ș ce-i aia, n-am palton că n’ae cine să mi-l ia, n-am pă’inți, atunci am aflat că erau cu toții orfani, le-am dat bani, biscuiți și ce mai cumpărase Miruna, m-am așezat pe televizor, stăteam cu capul în jos și înjuram de dumnezeii ei de viață, de dumnezeii ei țară, de dumnezeii lor de politicieni cu mașini, vile și conturi grase, de dumnezeii lor de europeni, americani și arabi, a închis repede ușa, ce-i cu tine? lasă-mă că te înjur și pe tine, sunt într-o formă de zile mari.

Nu mai țin minte ce am mâncat în noaptea de Crăciun, pentru că bradul nu mai avea strălucire, nexam magia sărbătorilor, moș Crăciun cu sacul lui plin cu acadele și ciocolată era anacronic, știu doar că i l-am luat, trăgea ca nebunul de el până i-am ars una în față, ospătarul striga: nu-l luați în seamă, e beat, sigur e beat! am ieșit din restaurant, Miruna după mine, i-am căutat pe copii, erau în centru, în parc, în jurul bradului împodobit de primăria orașului Bușteni, le-am împărțit dulciurile. De atunci Andrei s-a ținut după noi, ne striga mamă și tată, în mintea lui nu exista o delimitare, nu știa cum trebuie să arate un tată și cum să fie o mamă, după câteva zile ne-am mutat în Sinaia, apoi am plecat de tot.

M-am întors în ochean prin aceeași breșă, mă întristase amintirea, am plecat mai departe pe umerii acelorași furnici-hamal, cu același soare în cap, nu mai era cald și nici roșu, luase conturul meu, îmi imita mișcările, ai fi zis că suntem doi călători cap în cap, apa era singurul element comun de sus și de jos. Am văzut-o pe Miruna, nu o recunoscusem pentru că nu ieșise din mine, stăteam amândoi pe banca din fața porții, sub teiul unde își avea cuibul bufnița care avea să vină la fereastra din Floreasca, măi fată, de unde ai apărut? dacă aș spune că din coasta lui Adam, ai râde? cum să nu, ce vorbă-i asta? bine, atunci am coborât din norul pe care îl vezi deasupra, eram în treacăt și am venit să ne iubim înainte să ne cunoaștem, iernile pe aici sunt friguroase și în doi trec mai repede, căldura trupurilor, știi ce zic.

Dar nu-ți încărca memoria cu întâmplările pe care le retrăiesc acum, nici eu nu știu ce urmează, reține doar drumul spre mare, atât, deși sunt convins că la timpul cuvenit o să înțelegem împreună întreaga poveste. Pe Miruna o vedeam întâia oară, făcusem dragoste dar nu ne cunoșteam, am întrebat-o din complezență: cum te cheamă pe tine? Miruna, a spus, avem împreună o mie de întâmplări, o să-ți amintești când o să intri înapoi în ochean, dar știi că de fapt nu este un ochean, așa ai numit tu coridorul spre mare. Nu uita că bufnița zboară mai repede ca albatrosul, trimite-mi veștile prin ea, numai că acum doarme, a fost un drum dificil, a plouat tot timpul.