- Și va să zică voi n-ați vrut să vă închinați dumnezeilor mei și chipului de aur înălțat de mine în locul acesta...
- Nu vrem și nu putem, împărate, îi răspunseră cei trei tineri evrei din din fața lui, care-l priveau fără frică drept în ochi, deși au fost aduși legați înaintea împăratului de către oamenii de gardă care stăteau toți cu spadele trase.
Împăratul Nabucodonosor al Babilonului (Nabucadnețar, cum îi ziceau localnicii și evreii) stătea pe un tron luxos de aur, mângâindu-și nervs barba neagră și încrețită, scrutându-i sfidător cu privirea pe cei trei. Nimeni nu îndrăznise până acum să-l înfrunte cu atâta curaj și dispreț. Așa ceva nu i se mai întâmplase și îl făcea acum să turbeze. Toți supușii tremurau temători în fața lui și-l respectau adânc, nu atât pentru înțelepciunea pe care zicea că o posedă, cât mai ales pentru pedepsele aspre și năstrușnice inventate de el și puse în practică pe tot întinsul împărăției sale ce-o ținea în frâu cu deplină strășnicie.
Una din cele mai diabolice schingiuiri aplicate condamnaților la moarte era pedeapsa aruncării lor într-un cuptor mare, încins, săpat ca o groapă largă în pământ, asemănător cuptoarelor de făcut var, pe care după ce-l înroșea bine, îi arunca pe cei nesupuși înlăuntru unde pe dată se prefăceau toți într-un pumn de cenușă.
Preoții care slujeau pe idolii Babilonului l-au sfătuit pe împărat să ridice un monument închinat zeului Marduk, divinitate supremă a panteonului babilonian. În acest scop, în valea Dura, Nabucodonosor a ordonat să se toarne o statuie de aur masiv care, în mare măsură , îi semăna destul de bine chipului său. Statuia o ridicase pe un soclu înalt în mijlocul unei piețe deschise larg și avea șaizeci de coți în înălțime și șase în lățime.
Ziua de naștere a împăratului a fost aleasă ca o zi a inaugurării monumentului pentru care se pregătise un ceremonial fastuos cum nu se mai văzuse până atunci. Preoții păgâni au "sfințit" chipul de aur al zeului stropindu-l cu vin și sânge de tauri tineri, arzând grămezi de mirodenii la picioarele statuii. Sute de mii de oameni - babilonieni, asirieni, caldeeni, evrei, greci ș.a. - au fost aduși să asiste la inaugurare și să se închine zeului.
La semnalul a zeci de tobe, a unei trâmbițe lungi, a unui caval, a unei harpe, a unei alăute și a tot felul de alte instrumente, toți cei de față - inclusiv preoții păgâni - au fost obligați să cadă cu fețele la pământ înaintea chipului uman turnat în aur. Însuși împăratul a făcut o plecăciune adâncă în dreptul lui Marduk. Numai trei tineri vânjoși, care stăteau ceva mai departe de monument, au rămas nemișcați în picioare, ținând brațele încrucișate, plini de demnitate și privind cu scârbă la mulțimea aceasta prosternată care a rămas ca o turmă de vite lungite la pământ, stând așa minute întregi. De fapt, aduși ca martori la spectacolul acesta grotesc erau nu trei, ci patru tineri, numai că cel de-al patrulea, Daniel-Belșațar, se afla mult mai departe, într-un loc izolat între tufe, unde nu-l putea vedea nimeni, privind cu același dispreț de la distanță desfășurarea acestui ceremonial păgân, stupid și insultător pentru orice ființă omenească.
Cei trei tineri iudei fuseseră însă urmăriți și zăriți de mai mulți slujitori caldeeni care, la sfârșitul ceremoniei, i-au pârât de garbă împăratului care, auzind acest lucru, a ordonat să fie imediat arestați și aduși legați în fața lui. Se știa ce va urma. Mâniindu-se foarte, Nabucodonosor i-a chemat furios sub umbra statuii unde stătea pe tronul de aur, în timp ce niște sclavi îi făceau vânt și-l răcoreau cu ramuri late de palmier.
- Refuzul vostru este semn rău, ridică tonul împăratul. Chiar rău de tot!... Și nu pentru mine, ci pentru voi! Au n-ați putut să faceți tot ce-au făcut ceilalți? Nu vreți să vă supuneți ca ei? Doar văzurăți că tot poporul acesta cuminte, împreună cu mine în frunte, am dat cinstire marelui Marduk care este Copilul Soarelui, cel cu cincizeci de nume sfinte: Addu - stăpânul norilor; Aga-ku, domnul descântecului care învie morții; Agil-ma, creatorul pământului și al cerului; Ara-nunna, sfetnicul zeului apelor Eea; Asha-ru, organizatorul destinelor, zeul magiei; Lugal-ab-dugur, domnul cel veșnic; Tutu, înnoitorul zeilor; Zulummu, atotputernicul inegalabil... Uite ce puteri mari are el! Iar voi? Hm! Dar ce tot vi le spun eu vouă, că le știți mai bine decât mine!? Nu mă îndoiesc că deja voi știți cu siguranță puterile zeului nostru Marduk, fiindcă sunteți destul de înțelepți. Din tot Ierusalimul vostru pe care eu, marele împărat, vi l-am călcat cu fală în picioare transformându-l în ruine veșnice, după ce v-am luat aproape tot poporul ca robi, târându-l cu sila după mine până aici în marele Babilon ca să-mi slujească cu frică, din acești robi nemernici, eu am decis să aleg patru tineri falnici - pe cei mai înțelepți dintre voi evreii, pe care i-am ținut pe lângă mine - adică pe voi! Pe voi trei: pe tine, Hannania, căruia ți-am dat nume de-al nostru și ți-am zis Sadrak; pe tine, Misael, căruia ți-am zis Meșac; pe tine, Azaria, căruia ți-am zis Abed-Nego, dar și pe Daniel, proorocul meu prea onorat de noi, căruia i-am zis Belșațar, aproape cum l-am numit pe fiul meu. Chiar mă întreb pe unde o fi umblând acest Daniel în clipele acestea importante, de nu-i cu voi aici... Au nu văzurăți oare câtă onoare v-am făcut? Știți prea bine că pe voi v-am prețuit întotdeauna ca pe niște oameni învățați ce sunteți și cu toate că aparțineți iudeilor care mă urăsc de moarte din cauză că i-am cucerit și înjosit, iată, eu v-am dat dregătoriile cele mai de seamă, pe care nu le-am încredințat nici măcar învățaților din poporul meu, căci și eu am destui oameni înțelepți și aș fi putut să-mi aleg sfătuitori dintre ei. Dar v-am ales cu drag pe voi... Iar voi? Voi așa mă răsplătiți pe mine? Așa îmi răsplătiți voi bunătatea, grija ce v-o port și așa îmi răspundeți: cu sfidare? O, asta nu o voi putea trece ușor... Este prea mult. Prea mult! răcni el. Daniel-Belșațar m-a făcut să cred puțin în Dumnezeul vostru Iehova, pe care în parte vi-L respect. Și v-am respectat și pe voi... Atunci pentru ce vă încăpățânați și nu vreți toți trei să vă închinați dumnezeului meu căruia eu i-am înălțat în acest loc un chip minunat de aur unde locuiește chiar sufletul lui? În adins oare, Sadrak, Meșac și Abed-Nego, refuzați să slujiți dumnezeilor mei și nu vă închinați chipului de aur, pe care l-am înălțat aici? Ce rău v-a făcut el vouă? Ce rău? Spuneți! De ce nu vorbiți? Nerecunoscătorilor! Dar iată: pentru că m-ați slujit bine până acum, pentru că v-am prețuit, eu vă mai dau o șansă... De aceea, acum fiți gata, c-am să vă pun la o ultimă încercare... În clipa când veți auzi sunetul instrumentelor, să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați chipului măreț pe care l-am făcut; iar dacă nu vă veți închina lui, atunci veți fi aruncați pe dată în mijlocul unui cuptor aprins! Și care va fi oare dumnezeul acela care vă va mai putea scoate vreodată din mâna mea?
Rostind aceste vorbe cu ochii roșii de mânie și cu pumnii strânși, Nabucodonosor făcu un pas amenințător spre cei trei trei. Împăratul tremura nervos din tot corpul și scoase cu o mișcare fulgerătoare sabia din teaca de aur cu rubine. Cei trei dregători evrei îl priveau calmi, cu zâmbete abia reținute.
- Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus, a zis Sadrak, cu glas potolit.
- O, împărate, continuă Meșac, ascultă-ne: află că Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul tău aprins. Te asigurăm că El ne va scoate neatinși și din mâna ta, dacă merităm...
- Și chiar dacă nu ne va scoate, a completat Abed-Nego, să știe măria ta că noi tot nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!
- Așa? urlă împăratul cu niște priviri turbate. Și adresându-se gărzilor înarmate și slujitorilor de lângă el, porunci: încingeți imediat cuptorul, de șapte ori mai mult, până ce se va înroși bine - și la foc cu ei!
Apoi le întoarse cu ură spatele celor trei. Avea fața umplută de mânie. Își băgă cu mișcări bâjbâite sabia în teacă, după care a poruncit unora din cei mai voinici stratioți din oștirea lui să-i lege pe răzvrătiți și să-i îndrepte spre gura cuptorului aprins aflat lângă unul din zidurile cetății. Acolo ardea permanent un foc mare în care zilnic erau aruncați toți nesupușii.
Condamnații, însoțiți de o gardă numeroasă, au fost legați cu cămășile, mantalele și celelalte haine ale lor, apoi au fost mânați toți trei spre gura unui cuptor uriaș. Se apropiau de el tăcuți, cu pași mici. Din coșul lui ieșeau trâmbe de fum albăstrui. Intrarea în cuptor era ca o bortă joasă, neobișnuit de largă. Acolo li s-a făcut deodată vânt celor trei condamnați. Ei au alunecat pe o pantă și au dispărut în marea de flăcări orbitoare care păreau să-i mistuie.
Nabucodonosor nu s-a găbit să intre în palat și, răzgândindu-se, a chemat pe purtătorii unei lectici, după care s-a urcat în ea cerându-le purtătorilor acesteia să o apuce spre direcția cuptorului unde, la ceva distanță de foc, se opriră. Cine i-ar fi privit atunci fața împăratului care își schimbase deodată culoarea, ar fi crezut că parcă ar fi regretat că s-a grăbit să-i pedepsească atât de aspru pe cei trei dregători, mai ales că, până atunci, ei îi fuseseră totuși de mare folos, fiindcă l-au slujit cu destulă supușenie. Dar ordinul luat cu atâta îndârjire fusese deja îndeplinit. Totuși urmările acestui tip de execuție, într-o asemenea zi festivă, au fost cu totul și cu totul neașteptate iar porunca împăratului de a-i înteți arderea, de a supraîncărca până la refuz cuptorul, a avut niște urmări neplăcute. Încă de la început, vâlvătăile focului au transformat cu repeziciune cuptorul într-un adevărat iad, care duduia neobișnuit de încins, încât limbile focului s-au lungit ca niciodată de mult, dansând amenințătoare spre aerul din afară. Drept urmare, dogoarea ucigătoare și gazele fierbinți scăpate în jur au ucis prin surprindere pe toți cei din garda condamnaților atunci când aceștia i-au îmbrâncit pe Sadrak, Meșac și Abed-Nego în foc. Cei trei au ajuns drept în mijlocul vâlvătăilor...
Împăratul care, de la nu prea mare distanță, privea curios acest spectacol înfiorător, se ridică încet în picioare din lectica lui purtată de patru sclavi, făcu ochii din ce în ce mai mari și strigă nedumerit:
- N-am aruncat noi oare în mijlocul focului pe cei trei oameni legați? Atunci ce caută oare patru siluete în cuptor, fiindcă eu văd bine că sunt patru oameni umblând slobozi, nepăsători și nevătămați prin mijlocul vâlvătăilor. Iar chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei. Oare ce se întâmplă acolo?
- Chiar așa este, împărate, se auzi deodată vocea veselă a lui Daniel care apăru fără să-l bage nimeni în seamă lângă lectica lui Nabucodonosor. Al patrulea este un înger al Domnului care îți va dovedi că Dumnezeul nostru este Domnul cel adevărat, nu idolii tăi de aur, și că împotriva voinței Lui nu-i poate sta nici un împărat!
Tremurând de spaimă, Nabucodonosor se apropie mai mult de locul unde era cuptorul și, punând mâinile pâlnie la gură, strigă cu glasul tremurând:
- Sadrak, Meșac și Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului Celui Preaînalt, ieșiți afară și veniți încoace...
Spre uimirea celor de față, nu și a lui Daniel, cei trei ieșiră zâmbind din cuptor afară, vii și nevătămați. Mai mult, hainele le rămăseseră neschimbate; nici un miros de fum nu se prinseseră de ei și nici măcar un fir de păr nu li s-a pârlit de pe capetele lor descoperite. Ba chiar aveau un miros plăcut, ca de flori... Atunci Nabucodonosor și-a plecat capul în fața lor, a ridicat brațele amândouă spre cer și, cu lacrimi în ochi, a strigat în auzul tuturor:
- Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Sadrak, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe acești slujitori minunați care s-au încrezut în El, preferând să încalce porunca împăratului și să-și sacrifice mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor! De aceea, eu izvodesc tuturor o poruncă: "Orice popor, trib sau limbă care va grăi cuvânt de defăimare a Dumnezeului lui Sadrak, Meșac și Abed-Nego, va fi făcut bucăți iar casa lui va fi prefăcută într-un morman de moloz, dacă va vorbi contra Lui, pentru că nu există alt Dumnezeu care să izbăvească pe oameni cum îi izbăvește El!"
După aceea împăratul i-a reașezat în slujbele lor în ținutul Babilonului pe cei trei eroi și, în plus, i-a înzestrat cu vrednicia de a cârmui peste toți iudeii care se aflau în acel timp în Imperiul Babilonian, insuflându-le speranța că se apropie ziua când se vor întoarce liberi în țara lor de unde fuseseră aduși ca robi.