Dorul de tine umblă împleticit, precum sălciile, în oglinda apei, după ce au fost năpădite de neliniște și de frunze.
Tic-tac, tic-tac, sunt un ornic care măsoară așteptările dintre două începuturi, când orașul se scutură de praf și de nervi, în amiaza lui iulie, în vreme ce autoturismele toropite și stinghere, precum un priveghi sărac, fac semne disperate, din faruri, că străzile sunt doar niște degete prelungi de scamator care-a uitat trucurile.
E o vară în care ți-aș desena, direct în podul palmei, un izvor tânăr și subțire precum o mlădiță, doar ca să știu că ai păstrat un semn și de la mine, rătăcitul!
Uite cum mă trec, direct pe bulevarde, umed și întunecat ca un gând rău! Uite cum mă scurg, direct printre dalele de beton ale canalizării, precum apa stătută a memoriei, care nu reușește să rețină decât amintiri venind dinspre ferestre și întuneric.
Semaforul de la intersecția din piață e un amic tainic, căruia i-am destăinuit atâtea frământări încât, acum, de câte ori mă vede, îmi face complice și roșu, din ochi.
Cum doarme orașul, în iulie, ca un câine năpădit de pureci, când mie îmi vine să țip, la fiecare scară de bloc, în interfoanele noi, că îmi e dor de tine de parcă aș muri, câtă vreme mi-e teamă să mor fără ca tu să știi!
Hei, dar am prieteni sus-puși! Îmi e prietenă statuia din centrul orașului, căci, pe soclul acesteia, am scrijelit o inimă rănită, de parc-aș fi un adolescent timid și care încă nu a învățat cum să-și exprime sentimentele. Îmi e prieten acest ascensor de venin, care-mi urca prin vene, direct din tălpi și pe care-l aștept să mi se reverse-n priviri.
Tic-tac, tic-tac, să numărăm așteptările până la final, căci plămânii orașului, silicozați, abia mai respiră, în lumina amiezii, dreaptă.
Dorul de tine e o lipsă de aer, câtă vreme și aerul e o lipsă de tine. Draga mea, aici te-am ascuns, printre betoane, fier-beton și sticlă, între manechinele cerate din vitrinele pline de praf, în orașul acesta stingher precum cearceafurile întinse la uscat direct pe firele de înaltă tensiune.
O să aștept până când mulțimea, mereu grăbită, se va scurge precum ploile de vară, în torente, de pe acoperișuri, prin burlane și direct în rigole, unde e atâta liniște, Doamne, atâta liniște, încât se aude scâșnetul melcilor, când frânează.