Stăteam liniștită la locul meu, pe canapeaua comodă așteptând să-mi vină rândul. În stânga și dreapta mea câțiva alții ca mine, așteptau la fel de liniștiți. La intervale precise de timp ieșea o asistentă rugând politicos pe câte cineva dintre noi să intre înăuntru. Aveam programare ceva mai târziu dar, ambientul cald, muzica liniștitoare ce se auzea în surdină, mă determinau să mai rămân.
De undeva de nicăieri a apărut o soră medicală fâșneață și zâmbitoare. Þinea în mână un platou pe care trona un termos și câteva pahare de unică folosință. Mai mult din priviri ne-a întrebat dacă nu dorim un ceai cald. Pesemne nu voia ca întrebarea ei rostită să ne scoată din momentul de visare pe care muzica ni-l crease. Un domn îmbrăcat în halat mov, împingea alene un cărucior cu ziare. Puțin șchiopătând s-a oprit în fața rândului nostru și tot prin semne ne-a îndemnat să alegem după preferințe... Am luat o revistă umoristică. Apoi domnul s-a oprit în fața cabinetului din apropiere, a luat revistele lăsate de pacienți pe un stativ anume, le-a aranjat din nou pe cărucior întrebându-i și pe ceilalți dacă nu vor să-și înfrumusețeze timpul de așteptare citind. Am frunzărit alene revista, mi-am băut ceaiul de mentă ce parcă-mi mai revigorase starea. Apoi punând paharul la coș și revista pe stativ, Am început să mă plimb încet în sala de așteptare ce nu părea câtuși de puțin a fi una de policlinică. Sute de caricaturi, peisaje, și nuduri făcute de studenții facultățiide artă frumoasă, erau acolo aninate pe pereți așteptând să fie admirate. La capăt, pe o măsuță discretă, o carte de oaspeți aproape plină, aștepta aprecierile mele.
Uitând motivul prezenței mele acolo am notat citeț 3 nume de autori a căror lucrări m-au impresionat. Poate ar fi trebuit să-i scriu pe toți dar cine-i putea reține? Mi-am încheiat notifiarea apeciind întrega expoziție ca fiind una de excepție. Uitându-mă la ceas am constatat că mai am doar un minut până la ora prestabilită, așa că m-am întors grăbită la locul meu.
Ușa cabinetului s-a deschis iar vocea caldă și calmă a asistentei mi-a rostit numele. Zâmbetul ei prietenos m-a determinat să intru cu încredere în cabinet. Imediat după intrare, doctorul, un bărbat între două vârste, văzându-mă, s-a ridicat în picioare, și așteptând să-i întind mâna, mi-a spus pe un ton hazliu:
-Doamna X-ulescu! Ce nume frumos aveți! Știți că rimează cu sănătescu?
Apoi râzând ușor adăugă:
-Am avut eu un coleg de facultate, Sănătescu... Doamne ce om! În preajma lui era imposibil să fi trist. Dar vă rog ocupați loc, pot să vă servesc cu ceva? Un ceai, limonadă, ori măcar un pahar cu apă minerală?
-Nu mulțumesc tocmai am băut un ceai în sala de așteptare.
-V-a plăcut? A fost suficent de dulce? Mai întrebă doctorul în timp ce se așeza și el comod pe unul din fotolii notându-și ceva pe un formular.
-A fost delicios! I-am răspuns zâmbind mulțumită de atenția cu care eram tratată.
-Așa... doamna X-ulescu... Și spuneți că toamna asta vă crează probleme...
-Nu știu dacă toamna este de vină dar am așa din când în când am amețeli.
- Ori fi de la ploaie! Glumii doctorul în timp ce nota de zor.
-Nu știu, de aceea am venit aici să aflu.
-Prea bine doamnă scumpă, prea bine. Să vedem despre ce-i vorba... Poate n-o fi de la ploaie, poate o fi de la politică. Vă place politica? Glumi din nou acesta și ridicându-se, puse pe măsuța din apropiere un electrocardiograf de mărimea unui laptop.
-Nu prea... îi răspund sincer.
-Păi vedeți? Dacă v-ar place, poate nu ați mai avea amețeli.
N-am știut ce să-i răspund dar îi urmăream fiecare gest prin care testa câte ceva notându-și de zor pe formular. Mi-a luat tensiunea între două vorbe de duh și un zâmbet candid. Apoi glicemia. Privindu-l aveam senzația că văd un prestidigitator în timpul unui spectacol. Asta m-a amuzat.
Văzându-mi zâmbetul abia perceptibil a rostit cu o voce ce devenise parcă gravă.
-Gata doamnă, am descoperit, amețelile dumneavoastră nu toamna vi le provoacă nici ploiaia și nici politica pentru că nu o agreați. Apoi scuzându-se pentru un moment, intră într-o încăpere alăturată de unde se întoarse cu câteva cu medicamente.
- Iată câteva bombonele care o să vă redea starea de bine... După mesele principale, luați câte una din fiecare și în câteva zile vă ve-ți simți ca la 20 de ani.
-Vă mulțumesc domnule doctor... Îi spun în timp ce mâinile mele căutau pe nevăzute cunoscutul plic.
-Vai doamnă se poate? Așa ceva nu se admite la noi sub nici o formă! Asigurarea dumneavoastră este suficientă!
Vreau să insist dar, simt un junghi puternic în coastă. Îmi pun palma pe locul dureros, privesc în jur dorind să-i spun doctorului ce mă doare, și când colo ce-mi văd ochii? Sala de așteptare se tranformase într-un coridor lung cenușiu, canapeaua în câteva scaune vechi cu vopseaua decojită. În locul muzicii, un murmur trist al celor ce așteptând își povesteau durerile. Nici urmă de expoziție, nici urmă de bibliotecar ambulant. Ușa cabinetului se deschise... Prin ea își făcu apariția o asistentă care, privind gloata de sus, rosti pe un ton strident:
-Numărul 36! Și... păstrați puțină liniște! Se poate una ca asta? Aici nu e piață!
Învârt între degete, parcă a lehamie, bilețelul meu pe care scrie 54... Și stau liniștită pe scaunul meu incomod în care tot corpul îmi amoțește.