Îi simțea mirosul. Era același miros de putrezit pe care îl știa din copilărie când maică-sa lăsa la soare hălci de carne, atârnate de fire de ață împuțite, pe care apoi le pregătea în fel de fel de tocănițe și fripturi. Își aducea aminte cum era obligată să mănânce tot, fără să se plângă, sub amenințarea că va fi închisă în dulap. Iar dulapul era o tejghea prăfuită de 30 de cm lungime si 1.20 m înălțime. Trebuia să stea cocoșată ca să încapă acolo, ore întregi, până când maică-sa o ierta și îi dădea voie să iasă.
Iar acum același miros de moarte îi intra în nări și îi făcea stomacul să icnească. Treptele blocului părăsit pe care stătea trântită erau uscate, dar ea simțea cum propria transirație începe să le ude. Nu știa de ce se afla aici, nu știa cine era cel pe care îl caută, dar nu putea să plece. Simțea o nevoie absurdă să se afle în acest loc și să înghită cât mai mult din mirosul ăsta. Vroia să îl primească pe el în brațe, să îl iubească și să i se dăruiască.
Și apoi auzi chemarea. Aceeași chemare pe care o auzise și în vis. Era el, șoptindu-i numele atât de tandru, cu ghearele lui întinzându-se și atingând-o ușor pe obraz. Credea că el e vampir. Un adevărat vampir, nu ca proștii ăia care străluceau în Twilight. Era un vampir asemenea celor creați de Ann Rice, cu ochii roșii și avid după sângele ei proaspăt.
Dar se înșela, el era doar o nălucă. O Imagine a minții ei, proiectată pentru câteva ore, în fiecare seară. Era dorința ei, necesarul ei, creatura ei. Iar acum stătea pe treptele din beton, în rochița ei care se leagă după gât și îi dezvelește atât de suav pulpele, dorindu-l.


*
Îi simțea parfumul. Era același parfum pe care și-l amintea din viața anterioară când femeia cu brațele albe îi dansa în fiecare seară și-l obliga să o privească atunci când făcea duș. Apa călduță care cădea peste trupul ei, îl înfiora și o dorea cu patimă, dar, în același timp, simțea nevoia atât de puternic încât ajungea să se întrebe pentru cât timp are să mai supraviețuiască femeia în apropierea lui.
Acum, același parfum îi intra în nări și îi făcea părul să se zburlească într-un mod stupid de omenesc. Stătea sprijinit de perete, dar nu îl simțea cât e de rece. Ca un vampir, gândi și îl apucă râsul. El nu era decât o nălucă, un bărbat frumos, dar detașat de lume, care se ascundea până când își găsea o victimă bună de rănit. O fată îndeajuns de frumoasă și de plină de dorință ca să îl merite.
Se linse pe buze încet și o strigă.


*
Aproape că îl vedea cum zâmbește a desfătare de după colțul umbrit. Îi era frică să se apropie de el, dar își dorea cu disperare să îl atingă. I se întăriseră sfârcurile și o toropeala plăcută îi încingea corpul de sus până jos.
Închise ochii și trase aer în piept adânc. Apoi, cu o mișcare bruscă, se ridică și începu să meargă către el. Deschise ochii de abia după ce ajunse la colțul după care credea că se află el.
Nu-l văzuse niciodată, dar știa că e frumos. Nu mai avea răbdare.
Închise ochii din nou și făcu un pas înspre dreapta, ocolind colțul.
Și acolo era el. Îi simțea respirația și îl auzea srigând-o, deși el nu scotea nici un sunet.
Deschise ochii brusc și irisul ei se coloră puternic în galben. Zâmbi și caninii ei străluciră.


*
O văzu cum se ridică de pe trepte cu ochii închiși și își băgă mâna fără zgomot în buzunarul stâng al pantalonilor de in. Scoase cuțitul cu mâner de fildeș și-l lăsă să atârne între degetele lui bătătorite.
O simți ezitând, dar nu se mișcă. Continuă să zâmbească a dorință.
Apoi, într-o fracțiune de secundă o văzu apărând și înțelese cât de frumoasă era. O simți excitată și aproape scăpă cuțitul din mână când îi văzu ochii și dinții.


*
Văzându-l ca pe o nălucă de om, atât de patetic în pantalonii de in, speriat și ținând un amărât de cuțit în mână, își dădu seama că el nu era vampirul ei. Era doar un om tâmpit, un ucigaș cu sânge rece care o atrăsese până aici, iar acum avea să plătească pentru asta.
Zâmbetul i se lăți și mai mult. Făcu încă un pas ca să se apropie de el și își puse brațele după gâtul lui. Începu să îl sărute cu dorință, amețindu-l, înnebunindu-l cu parfumul ei de sânge.


*
Din momentul în care buzele ei le atinseră pe ale lui, își aduse aminte de ce mirosul ei era atât de cunoscut. Mirosea a sânge și a sex, așa cum mirosise și femeia cu brațele albe pe care o ucisese în baia hotelului.


*
Își înfipse adânc dinții în buzele lui și îi supse sângele. Iar el nici nu se mișcă. Era paralizat și asa și trebuia să fie.
Se aplecă și îi luă încet cuțitul din mână apoi i-l băgă adânc în burtă.
Îl lăsă să cadă cu un tronc, zâmbind în continuare.
Apoi își scoase rochia și o aruncă deasupra lui, ca un lințoliu.
Fugi goală înapoi spre oraș, țipând.


*
De acolo de jos, cu burta sângerând, o auzi cum țipă ajutor. Știa că rana nu e mortală și că, dacă l-ar ajuta cineva, ar supraviețui. Dar mai știa că, odată cu asta, va fi închis undeva într-o celulă unde va primi vizita ei în fiecare seară.
Văzu ca prin vis pereții celulei care se închideau ca un sicriu deasupra lui și o văzu pe ea cum vine de fiecare dată să-i ceară sângele fetei cu brațe albe înapoi.