Am iubit și-am să iubesc, draga mea, că săltăreț îmi e sufletul, candriu și plin de fierbințeală, când zilele se scurg furișe și sfioase precum fetele-mari când merg la cardit sau la-mpărtășanie și la spovedit, căci numai sânul alb și dulce precum zeama de piersică pârguită mai are puterea să vindece nălucile creierului, fantasmele și lipsa de măsură a timpului.
Ș-aoleo, că tot ce-a iubit sufletul meu e doar adiere uscată de strugure pietros și scursă pe marginea tejghelei, of, când doar vinul e cel care dezleagă limbile, tainele și împreună inimile atât de pătimaș, de năvalnic și de dogoritor.
Hop-hop, o iubesc că-mi este dragă, cea-cea, că aș cânta și desculț m-aș roti, direct în praful de peste zi, cât să mă lepăd de păcate și de prejudecăți, că și viața e doar un joc săltăreț și rotund, ca un ciocănit de țambal, țac-pac, draga mea, că tot năuc sunt și tot amețit mă legăn în această zi care se-nchină, cu bucurie, ca un țoi cu vinars, direct peste mese.
Uite câtă satisfacție cuprinde această înserare, rușinoasă ca o ocară meșteșugită, păcătoasă ca un gând de vădană răscolită de râvne nestăvilite și parfumată ca o meliță șleampătă, când inima tresaltă și bate de parcă ar fi o limbă înveninată de clopot deșucheat.
Astfel mă preumblu, tulburat, zurliu și nerod, dar și beat de damful de peste zi, când viața e doar o haltă-ntr-un birt păcătos și la care, cu evlavie, mă-nchin, cum alungit și îngălat mă scurg către tine, măcar să mă prăpădesc, draga mea, că nici chefuri nu-s suficiente pe lume, nici șperțuri date, cu socoteală, direct la popă și nici șprițuri atât de reci și de lungi cât să domolească viciul cărnii și această emoție albăstruie, ca o fereastră de mănăstire, care mă cuprinde atunci când te deslușesc atât de ațâțătoare și de năucită precum o smardoială de lindinoși, de potlogari și de părăsiți.
O să cânt, draga mea, și lung o să mă reculeg la această cumpănă copleșită de vremi, cât să cred că dincolo de această mână întinsă se ascunde un chip schimonosit de pulberea anilor și-un strigăt migdalat de nuntă spartă la cântatul cocoșilor.
Draga mea, eu de tine nu mă las, de-aș mai trage cât am tras, că îmi tresaltă inima cu ardoare, exaltată și uluită de atâta veselie precum o respirație sacadată și șuierătoare, de moș astmatic, când tot aștept clipa în care va veni o dimineață chioară și posomorâtă cât să cred că drumul către tine e doar o apă adâncă pe care să calc desperecheat, mofluz și răvășit ca un nuc, în noiembrie, când vinul tânăr e viguros și sângele așteaptă să se primenească.
Să mor și nu-mi pare rău, aolică, și-am zis verde măr domnesc, că uluit sunt de acest parfum extatic și posomorât ca un pungaș păgubit și care se revarsă precum mirul, pe frunte, precum lacrimile icoanelor, direct în altar sau precum seul de berbecuț tânăr, pe bărbie, în vreme ce grabnic țin isonul care m-a rătăcit și pe care aștept să-l descopăr lânced și potolit precum cărarea spre locul unde întristarea și supărările au plecat teleleice.