Prima dată când veți vedea Luna plină strălucind în sud, observați cu atenție marginea ei din dreapta. Acolo unde ar sta scris ora două, dacă satelitul nostru ar fi un orologiu, veți remarca un minuscul oval întunecat: oricine are o vedere normală îl poate descoperi cu ușurință. E un mare podiș, prins între pereți abrupți, unul dintre cele mai fru-moase de pe Lună ― Mare Crisium, Marea Crizelor. Cu un diametru de cinci sute de kilometri și aproape în întregime înconjurat de ine¬lul unor munți magnifici, acest podiș nu fusese niciodată explorat înainte ca noi să fi pătruns acolo, la sfârșitul verii lui 1997.

Expediția noastră era foarte bine echipată. De-a lungul a opt sute de kilometri, două mari cargouri ne transportaseră proviziile și echi¬pamentul de la centrala situată în Serenitatis. Aveam, de aseme¬nea, mici rachete destinate transportului pe distanțe mici, deasupra regiunilor pe care vehiculele noastre nu le puteau străbate. Din feri¬cire, cea mai mare parte a Mării Crizelor este netedă; nu întâlnești acolo acele uriașe crevase, atât de primejdioase, și nici prea mulți munți și cratere. După toate aparențele, puternicele noastre tractoare trebuiau să ne ducă fără nici o dificultate oriunde voiam.

Eram geolog (sau selenolog, dacă țineți neapărat la exactitate), șeful grupului care explora zona sudică a podișului. În acea săp¬tămână, cercetasem cam o sută cincizeci de kilometri de teren, oco¬lind contraforturile muntoase ce mărgineau albia a ceea ce fusese o străveche mare, cu o mie de milioane de ani în urmă. Atunci când viața începea pe Pământ, aici ea deja se stingea. Apele se retră¬geau de pe flancurile acestor prodigioase faleze, în inima larg des¬chisă a Lunii. Deasupra solului pe care-l traversam, oceanul fără maree atinsese odinioară o adâncime de opt sute de metri, dar singu¬ra urmă de umezeală era reprezentată de chiciura pe care o obser¬vam uneori în hrubele neajunse de soare.

Întreprinseserăm călătoria noastră la revărsatul zorilor lunari și ne mai rămânea aproape o săptămână (socotită în timp terestru) până la venirea nopții. De șase ori pe zi, ne părăseam vehiculul: îmbrăcați în combinezoane spațiale, ieșeam în căutarea unor minerale intere¬sante sau fixam repere pentru ghidarea viitorilor călători. Era o muncă monotonă, de rutină. Explorarea selenară nu prezintă nimic aventu¬ros, nimic deosebit de palpitant. Puteam să trăim confortabil timp de o lună în tractoarele noastre presurizate; iar dacă survenea vreo încur¬cătură, puteam oricând, prin radio, să chemăm baza ― după aceea, nu ne rămânea decât să așteptăm nava care trebuia să ne vină în ajutor.

Spuneam că explorarea selenară nu comporta nimic palpitant. Desigur, aceasta nu este întru totul adevărat. E cu neputință să te plictisești de acești uluitori munți, atât de teribili în comparație cu dulcile coline ale Pământului. Înconjurând promontoriile mării dis-părute, nu știam niciodată ce noi splendori ne vor fi dezvăluite. Toa¬tă curba sudică a Mării Crizelor fusese o vastă deltă, unde zeci de râuri își croiau, odinioară, drumul până la ocean, alimentate poate de ploile torențiale ce erodaseră munții în timpul scurtei perioade vulcanice, când Luna era tânără. Fiecare dintre aceste văi străvechi ne ispitea, ne provoca să ne cățărăm până la platourile necunoscu¬te ce se găseau dincolo. Dar mai aveam de străbătut vreo sută cinci¬zeci de kilometri, și nu puteam decât să privim cu invidie înălțimile pe care alții aveau să le escaladeze.

La bord, noi trăiam după timpul terestru; la ora douăzeci și două precis, trimiteam bazei ultimul mesaj radio și ne întrerupeam activi¬tatea. Afară, rocile mai scânteiau sub soarele aproape vertical; pen¬tru noi, însă, era noapte, până când se dădea deșteptarea, opt ore mai târziu. Apoi, în vreme ce unul dintre noi pregătea micul dejun, se stârnea un intens bâzâit de aparate de ras electrice și se deschi¬dea radioul care ne lega din nou de Pământ. Iar când mirosul cârnaților prindea să umple cabina, era dificil să crezi că nu reveni¬serăm pe planeta noastră: totul era atât de familiar, cu excepția impresiei că te simțeai mai puțin greu și a neobișnuitei încetineli cu care cădeau obiectele.

Era rândul meu să prepar dejunul într-un colț al cabinei principa¬le care ne servea de bucătărie. Au trecut ani buni, dar tot îmi amin¬tesc cu emoție de acea clipă. Tocmai se auzea una dintre melodiile preferate, vechiul cântec galez "David of the White Rock". Pilotul nostru, în costumul său spațial, se și afla afară, unde inspecta șeni¬lele. Asistentul meu, Louis Garnett, stătea la postul de control și adăuga în grabă câteva informații în jurnalul de bord.

Ca toate gospodinele Pământului, tot așteptând în picioare, lân¬gă tigaie, rumenirea cârnaților, îmi lăsam privirile să rătăcească pe meterezele munților care schițau conturul orizontului sudic, pierzân¬du-se către infinit, spre est și spre vest. Păreau doar la doi-trei kilo¬metri de noi, dar eu știam că cel mai apropiat se afla la treizeci de kilometri. Pe Lună, firește, distanța nu estompează detaliile: nici o ceață, oricât de imperceptibilă, nu îndulcește și nu transfigurează lucrurile care, pe Pământ, se topesc în depărtare. Acești munți înalți de trei mii de metri se ridicau atât de abrupt de parcă, odinioară, vreo erupție subterană îi făcuse să țâșnească din scoarța în fuziu¬ne. Nici nu puteai să vezi poalele celui mai apropiat, din cauza pu¬ternicei curburi a suprafeței, căci Luna este un astru mic, foarte mic, și din locul unde mă aflam, nu mă despărțeau de orizont mai mult de trei kilometri.

Mi-am îndreptat privirile spre piscurile pe care nici un om nu le escaladase vreodată, spre aceste piscuri care, înainte de nașterea vieții pe Pământ, contemplaseră trista retragere a oceanelor, ce ducea cu ea și speranța în apariția unei lumi. Soarele izbea metere¬zele cu o strălucire care rănea ochii, în timp ce, puțin mai sus, stele¬le sticleau neclintite pe un cer mai negru decât în miezul unei nopți de iarnă pe Pământ.

Întorcându-mi privirea, am zărit o lucire metalică pe vârful mu¬chiei unui mare promontoriu care înainta în mare, vreo cincizeci de kilometri la vest. Era un punct luminos fără dimensiuni, ca și când o stea fusese smulsă de pe cer, de una dintre acele crâncene creste. Inițial mi-am închipuit că suprafața netedă a unei stânci înalte prin¬dea lumina Soarelui și mi-o reflecta în ochi. Nu era ceva neobișnuit. Când Luna intră în al doilea pătrar, observatorii de pe Pământ pot uneori să vadă marile lanțuri ale Oceanului Furtunilor (Oceanus Procellerum) scăldate de o irizație alb-albăstrie, în vreme ce lumina Soarelui țâșnește din coastele lor și sare dintr-o lume într-altă. Dar eu eram curios să știu ce fel de rocă putea scânteia acolo, sus, atât de intens: am suit în turela de observație și am orientat telescopul nostru de zece centimetri, spre vest.

Ceea ce am văzut a fost de-ajuns ca să-mi lase gura apă. Conturându-se clar în câmpul meu vizual, vârfurile munților dădeau impresia că se aflau doar la un kilometru, dar ceea ce capta razele Soarelui era prea mic pentru a fi identificat. Totuși, părea să aibă o deconcertantă simetrie, iar culmea pe care se găsea era ciudat de plată. Am cercetat o bucată de vreme această enigmă scânteietoa¬re, obosindu-mi ochii tot scrutând spațiul, până ce un miros de ars venit dinspre bucătărie m-a avertizat că deliciosii cârnați ce urmau să ne astâmpere foamea străbătuseră de pomană patru sute de mii de kilometri.

Toată dimineața, am dezbătut problema drumului de-a curmezișul Mării Crizelor, în vreme ce, în vest, munții se înălțau către firma¬ment. Chiar când prospectam afară, în combinezoanele noastre cosmice, discuția continua prin radio. Era absolut sigur, îmi spu-neau colegii, că niciodată nu existase pe Lună vreo formă de viață inteligentă. Acolo nu apăruseră decât câteva plante primitive și strămoșii lor ceva mai puțin degenerați. Eu știam asta, ca toți confrații mei, dar sunt momente când unui om de știință nu trebuie să-i fie frică să facă pe prostul.

― Ascultați, am spus în cele din urmă, mă voi cățăra până acolo sus, fie și numai pentru liniștea mea sufletească. Muntele nu e mai înalt de patru mii de metri ― deci ar măsura mai puțin de o mie, în gravitație terestră. Toată plimbarea asta mă poate costa douăzeci de ore. Oricum, dintotdeauna am dorit să mă urc pe acești munți, așa că am o scuză foarte bună.

― Dacă nu-ți vei frânge gâtul, îmi zise Garnett, vei deveni batjo¬cura expediției când ne vom întoarce la bază. De acum înainte, acest munte va purta numele de "Păcăleala lui Willson".

― Nu-mi voi frânge gâtul, am declarat hotărât. Cine a escaladat primul Pico și Helicon?

― Parcă pe atunci erai ceva mai tânăr..., interveni, cu blândețe, Louis.

― lată, am răspuns foarte demn, încă un excelent motiv ca să mă duc.

În noaptea aceea, ne-am culcat devreme, după ce am înaintat cu tractorul până la mai puțin de un kilometru de promontoriu. Garnett urma să mă însoțească a doua zi; era un bun alpinist și venea ade¬seori cu mine în astfel de aventuri. În ceea ce-l privea pe pilotul nostru, acesta era fericit să-și păzească mașina.

La prima vedere, falezele păreau de neînvins, dar pentru cineva dotat cu simțul altitudinilor, escaladarea este ușoară pe un corp ceresc unde toate lucrurile și ființele sunt reduse la o șesime din greutatea lor. Pentru alpinismul selenar, adevărata primejdie o con-stituie încrederea excesivă în sine: să cazi, pe Lună, de la două sute de metri, e tot atât de mortal ca și când te-ai prăbuși de la treizeci de metri, pe Pământ.

Prima noastră haltă am făcut-o pe un mare pinten la aproximativ o mie două sute de metri deasupra podișului. Cățărarea nu fusese prea dificilă, dar membrele îmi înțepeniseră din pricina efortului neobișnuit; de aceea eram fericit că mă puteam odihni. Încă mai vedeam tractorul, infimă gânganie de metal plasată la picioarele falezei, și l-am anunțat pe pilot unde ajunseserăm, înainte de a ne relua ascensiunea.

Pe măsură ce orele au trecut, orizontul s-a lărgit și o parte tot mai întinsă din șesul cel mare a devenit vizibilă. Acum puteam cuprinde cu privirea o distanță de optzeci de kilometri, reușind să disting până și vârfurile munților de pe țărmul opus al mării, aflat la peste o sută cincizeci de kilometri de noi. Puține din șesurile lunare sunt atât de netede precum Marea Crizelor, și aproape ne puteam imagina că la trei kilometri sub noi se întindea un ocean de apă, nu de piatră. Iluzia era risipită doar de un grup de cratere situate aproape de orizont.

Þinta noastră era încă invizibilă, fiind situată dincolo de creasta muntelui; în prezent, ne călăuzeam după hărți, folosind Pământul drept reper. Aflată spre est, uriașa seceră argintie, intrată deja în primul pătrar, atârna jos, deasupra câmpiei. Soarele și stelele a-veau să-și urmeze drumul lent peste boltă, dispărând în cele din urmă, dar Pământul avea să rămână de-a pururi acolo, fără să se clintească din poziția lui, crescând și micșorându-se odată cu tre¬cerea anilor și anotimpurilor. Peste zece zile, avea să devină un disc orbitor, scăldând bolovanii aceștia în strălucirea lui de la miezul nopții, de cincizeci de ori mai puternică decât cea a Lunii pline. Noi însă trebuia să ieșim dintre munți cu mult înainte de lăsarea nopții ― în caz contrar, urma să rămânem pe vecie acolo.

În interiorul combinezoanelor noastre, era o răcoare agreabilă, căci elementele frigorifice combăteau violenta dogoare solară și ne eliminau transpirația. Nu vorbeam decât arareori, doar când aveam să ne comunicăm vreo indicație sau când discutam despre cel mai bun drum pe care trebuia să-l urmăm. Habar n-aveam ce gândea Garnett; în schimb, cum era și firesc, mă bătea la cap că era cea mai nebunească aventură din viața lui. Într-un fel, eram de acord cu el, dar bucuria suișului, ideea că nicicând vreun om nu mai călcase pe acolo și viziunea exaltantă a peisajului ― toate astea reușeau să mă facă fericit.

Nu cred că m-am arătat prea emoționat când am văzut în fața noastră peretele de stâncă pe care îl cercetasem mai înainte prin telescop, de la patruzeci și cinci de kilometri. Se înălța la douăzeci de metri deasupra capetelor noastre și, acolo, pe acel platou, se afla obiectul ce mă atrăsese spre dezolantele înălțimi. După toate aparențele, nu era altceva decât un bolovan pe care căderea unui meteorit îl sfărâmase cu mii de ani în urmă, cu planurile de clivaj precise încă și strălucitoare în incoruptibila și imuabila tăcere.

Pe versant, nu existau prize. Brațele istovite au părut să-și regă¬sească puterea când am învârtit deasupra capului mica ancoră de metal cu trei dinți și am lansat-o către stele. Prima oară nu s-a prins, ci a alunecat încet în momentul în care am tras coarda; la a treia încercare, dinții ei s-au înfipt bine, iar greutatea trupurilor noastre n-a reușit s-o clintească.

Garnett mă privea cu teamă. Vedeam că voia să treacă primul, dar, surâzându-i prin vizorul căștii, am clătinat din cap. Fără să mă grăbesc, am început ascensiunea finală.

Cu costum cu tot, n-aveam mai mult de douăzeci de kilograme; de aceea, ridicând o mână după alta, m-am tras până la cornișă. Acolo, am răsuflat adânc și i-am făcut semn tovarășului meu; pe urmă, m-am cățărat pe platformă și, în picioare, mi-am întors ochii spre ceea ce se înălța înaintea mea.
Trebuie să înțelegeți că până în acea clipă fusesem aproape si¬gur că nu aveam să dau peste ceva straniu. Fusesem aproape sigur, dar nu complet: tocmai această tulburătoare îndoială îmi dăduse ghes. Ei bine, nu mai exista nici o îndoială, dar obsesia abia începuse.

Mă aflam pe un platou lat de aproximativ treizeci de metri. Odi¬nioară, acesta fusese neted ― prea neted pentru a fi natural ― dar meteoriții care, timp de nenumărate ere, căzuseră pe suprafața lui, i-o crestaseră și i-o sfârtecaseră. Acel platou fusese nivelat pentru a susține o structură scânteietoare, piramidală, de două ori mai înaltă decât un om și încastrată în stâncă aidoma unui gigantic giuvaier șlefuit.

Probabil că nici un fel de emoție nu mi-a invadat spiritul, pe dura¬ta primelor secunde. Apoi, mi-am simțit inima bătându-mi în piept și mi-am dat seama că mă invadase o bucurie ciudată, inexprimabilă. Căci iubeam Luna, iar acum știam că nu numai mușchilor târâtori din circurile Aristarc și Eratosthene le dăduse ea viață în tinerețe. Vechiul vis al primilor exploratori, hulit și discreditat cu perseverență, era adevărat. Existase totuși o civilizație selenară, și eu o descope¬risem cel dintâi. Faptul că poate venisem cu vreo sută de milioane de ani prea târziu nu mă descumpănea; mă aflam aici și era de ajuns.

Creierul meu a început să funcționeze normal, să analizeze și să-și pună întrebări. Ce fel de construcție era aceasta? Un sanctuar ― sau ceva pentru care limbajul meu nu avea un nume? Dacă era o construcție, de ce atunci fusese ridicată într-un loc atât de inaccesi¬bil? M-am întrebat dacă nu cumva fusese un templu și mi-i puteam închipui pe adepții vreunei stranii credințe meditând acolo, implo-rându-și zeii să-i izbăvească, în timp ce viața se retrăgea de pe Lună, odată cu oceanele ce mureau. Mii de rugăciuni înălțate în zadar...

Am înaintat câțiva pași, dornic să cercetez mai amănunțit acest lucru, dar un fel de instinct m-a împiedicat să mă apropii prea mult. Aveam unele noțiuni de arheologie și am încercat să ghicesc gradul de cultură al civilizației care netezise acest munte și durase scânte¬ietoare suprafețe, atât de orbitoare încă.

Egiptenii le-ar fi putut face, dacă muncitorii lor ar fi deținut strani¬ile materiale pe care le-au folosit acești cu mult mai străvechi arhitecți. Din pricina micimii piramidei, nu mi-a dat prin gând că ar fi fost po¬sibil să contemplu opera unei rase mai avansate decât a mea. Ide¬ea că pe Lună existase inteligență era încă prea formidabilă, iar orgoliul îmi interzicea să fac umilitorul salt final.

Pe urmă, am remarcat ceva care mi-a ridicat părul măciucă, ceva atât de banal și atât de nevinovat încât cei mai mulți nici n-ar fi observat. Am spus că platoul purta cicatricile schijelor meteoritice; în același timp, el era acoperit și de câțiva centimetri de praf cos¬mic, așternut întotdeauna pe suprafața lumilor unde nu suflă nici un vânt care să-l risipească. Cu toate acestea, praful și scrijeliturile meteoriților se întrerupeau foarte brusc, trasând un cerc larg în jurul micii piramide, ca și cum un zid invizibil ar fi protejat-o împotriva timpului și spațiului.
Glasul cuiva se auzea în receptor și mi-am dat seama că Garnett mă chema de câtva timp. M-am împleticit până la marginea falezei și i-am făcut semn să vină și el, neîndrăznind să vorbesc. Apoi m-am întors până la acel cerc desenat în pulbere. Am cules un fragment de rocă spartă și l-am aruncat încetișor spre scăpărătoarea enig¬mă. N-aș fi fost surprins dacă piatra ar fi dispărut în acest nevăzut obstacol, dar ea a părut să lovească suprafața netedă a unei emi¬sfere și a căzut lent pe sol.

Înțelegeam că priveam ceva ce n-avea încă un echivalent în an¬tichitatea speciei mele. Nu era un monument, ci o mașină care se apăra cu ajutorul unor forțe ce sfidaseră Eternitatea. Aceste forțe, oricare ar fi fost ele, operau încă, și poate că deja mă apropiasem prea mult. M-am gândit la toate radiațiile pe care omul le captase și le domesticise de-a lungul secolelor. Þinând cont de toate cunoș¬tințele mele, era posibil să fiu tot atât de irevocabil condamnat ca și când aș fi pătruns în spațiul tăcut și ucigător al unei pile atomice neizolate.

Îmi amintesc că m-am întors spre Garnett, care mi se alăturase, iar acum stătea nemișcat. Părea să fi uitat cu totul de mine; de ace¬ea, fără să-l stânjenesc, m-am dus până la marginea falezei, silindu-mă să-mi adun gândurile. Acolo, sub mine, se întindea Mare Crisium ― într-adevăr, Marea Crizelor ― stranie și neliniștitoare pen¬tru cei mai mulți oameni, dar de o calmantă familiaritate pentru mine. Mi-am înălțat ochii spre secera Pământului, culcat în leagănu-i de stele, și m-am întrebat ce se adăpostea sub norii lui, atunci când necunoscuții constructori săvârșiseră aici opera lor. Să fi fost jungla înăbușitoare din vremea Carboniferului, țărmul pustiu peste care primele amfibii au fost nevoite să se târască pentru a cuceri Pămân¬tul, sau chiar îndelunga solitudine de dinainte de apariția vieții?

Nu mă întrebați de ce n-am ghicit mai grabnic adevărul, care acum pare atât de evident. Robit de prima impresie stârnită de des¬coperirea mea, socotisem fără șovăire că această apariție crista¬lină fusese construită de ființe ce aparțineau trecutului îndepărtat al Lunii; fără de veste însă, cu o forță de neînvins, mi s-a impus con¬vingerea că ei erau tot atât de străini de Lună ca și mine însumi.

În douăzeci de ani, nu dăduserăm peste nici o urmă de viață, exceptând unele plante degenerate. Nici o civilizație selenară, ori¬care i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut să lase doar un singur semn al existenței sale.

Am privit din nou strălucitoarea piramidă și ea mi s-a părut și mai îndepărtată de tot ce avea legătură cu Luna. Și, deodată, m-am pomenit scuturat de un râs nebun, isteric, născut din surescitare și extrema oboseală. Mi-am imaginat că mica piramidă mi se adresa: "Regret, nici eu nu sunt de aici".

Am muncit timp de douăzeci de ani ca să spargem invizibila ca¬rapace și să ajungem la mașina dinăuntrul acelor ziduri de cristal. Ceea ce n-am fost în stare să pricepem am izbutit până la urmă să distrugem, grație sălbaticei puteri a energiei atomice, și am avut ocazia să văd fragmente din misteriosul obiect scânteietor pe care-l descoperisem pe munte.

N-au nici un sens. Mecanismele piramidei ― dacă într-adevăr sunt mecanisme ― aparțin unei tehnologii care depășește de departe posibilitățile noastre, poate chiar unei tehnologii a forțelor parapsi¬hologice.

Misterul e cu atât mai obsedant cu cât celelalte planete au fost atinse, și cu cât am obținut dovezi că, în sistemul nostru solar, sin¬gur Pământul a fost căminul unei vieți inteligente. Este, de aseme¬nea, imposibil să fie vorba despre o realizare a unei defuncte civilizații a planetei noastre, deoarece grosimea pulberii meteoritice de pe platou ne-a îngăduit să evaluăm vârsta mașinii. Ea a fost ridicată pe acest munte lunar înainte ca viața să fi răsărit din mările terestre.

Când planeta noastră a atins jumătate din vârsta ei actuală, ceva venind dinspre stele a străbătut sistemul solar, a lăsat acest semn al trecerii sale și apoi s-a întors de unde a plecat. Până în clipa în care am distrus-o, mașina îndeplinea încă scopul prevăzut de con¬structorii ei ― și iată ce presupun eu despre acest scop.

Aproape o sută de mii de milioane de stele se rotesc în cercul Căii Lactee. Astfel, foarte demult, alte seminții din preajma altor sori trebuie să fi urcat cu greu și să fi depășit culmile atinse de noi. Gândiți-vă la acele civilizații care, situate în noaptea timpului, pe când zidirea cosmică se afla încă la început, erau stăpâne pe un Univers atât de tânăr încât viața năpădise doar o mână de lumi. Destinul lor însemnase o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul și negăsind pe nimeni cu care să-și împartă gândurile.

Ei trebuie să fi scormonit galaxiile la fel cum noi am scormonit planetele. Pretutindeni existau lumi, dar pustii sau locuite de forme târâtoare, fără inteligență. Așa era Pământul nostru, cu cerul încă mânjit de fumul marilor vulcani, pe când prima navă trimisă de po-poarele zorilor s-a ivit din hăul de dincolo de Pluton. Ea n-a luat în seamă planetele exterioare înghețate, știind că viața n-avea nici o șansă să se dezvolte, în plenitudinea sa, acolo; s-a oprit însă prin¬tre cele interioare, care, încălzindu-se în vatra Soarelui, așteptau să înceapă istoria.

Acei rătăcitori trebuie să fi scrutat Pământul, care gravita în îngusta zonă de securitate dintre foc și gheață, și să fi intuit că, dintre copiii Soarelui, el era preferatul. Acolo, în viitorul îndepărtat, avea să ră¬sară inteligența; dar existau încă nenumărate stele și era posibil ca ei să nu mai revină niciodată în acest ungher sideral.

Astfel, lăsaseră o sentinelă, una dintre milioanele risipite în Uni¬vers, veghind asupra tuturor lumilor ce făgăduiau viață. Era un far care, de-a lungul erelor, semnalizase statornic faptul că nimeni nu le descoperise.

Poate că veți înțelege acum de ce această piramidă de cristal a fost durată pe Lună și nu pe Pământ. Arhitecții ei nu se preocupau de rasele ce încă se luptau să scape din ghearele barbariei. Civilizația noastră nu-i interesa decât în măsura în care dovedeam că eram capabili să supraviețuim, învingând spațiul și eliberându-ne astfel de Pământ, leagănul nostru, lată provocarea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie s-o înfrunte toate rasele inteligente. Și e o îndoită provocare; ea depinde de drumul pe care va păși cucerirea energiei atomice, de alegerea supremă între viață și moarte.

Odată ieșiți din această criză, pentru noi n-a mai fost decât o chestiune de timp ca să descoperim piramida și s-o forțăm să ne destăinuiască taina sa. Acum, când semnalele ei au încetat, cei care le vegheau se vor întoarce spre Pământ. Poate vor voi să ajute civilizația noastră, aflată încă în plină copilărie. Ei însă trebuie să fie foarte, foarte bătrâni, și adesea bătrânii sunt teribil de geloși pe cei tineri...

Nu mai pot privi acum Calea Lactee fără să nu mă întreb dinspre ce nor stelar au pornit mesagerii la drum. Dacă-mi veți ierta acest clișeu, noi am tras semnalul de alarmă și singurul lucru pe care-l mai putem face este să așteptăm.

Nu cred că vom aștepta mult timp.