Bucureștiul nu mai rămăsese decât o minusculă și izolată localitate. Dincolo de blocurile cu opt etaje se întindea altceva. Iar dincolo de altceva era aiurea, tare aiurea. Peste aiurea urma niciundele, adică albiile secate ale Dâmboviței și Colentinei. Niciundele erau însoțite-n rafturile magazinelor și hipermarketurilor de niciunele. În preajma apartamentelor de la ultimele etaje, peste antene stricate, ruginite, o prelată imensă stătea de mult timp suspendată, de parcă se parașutase lehamitea din văzduh, chiar pe capetele de piatră. Casele nu mai erau racordate la nicio rețea. Clădirea Vodafone din fața Herăstrăului rămăsese ca un trunchi ars de eucalipt. Se aduceau din străinătate centrale. Termoficare, electrificare proprie – nici vorbă. Pentru că oamenii Capitalei, edilii, fuseseră linșați deja de locatarii nemulțumiți să le tot plătească, după o risipă de alimentare cu apă rece, caldă, pentru fântâni ori aspersoare din parcuri etc. Mamiferele, păsările, reptilele și toate insectele de casă fuseseră luate de Poliția Animalelor, unde încă lucra frate-miu Emil. Nu mai fuseseră încredințate pădurii Târgoviștei, ca să se sălbăticească, ci unor țărani și meșteșugari foarte pricepuți, Jupâneștilor, într-o comună din Argeș cu vechi dogari și olari. Acești oameni aveau înnăscute și darurile de-a vorbi animalelor, plantelor, vremii nebune ori mai curând foarte rele. Nu onomatopeic le vorbeau. Pentru că în engleză woof-woof înseamnă ham-ham, însă câinii nu mai făceau nici în românește, nici în englezește așa, iar cocoșii nu mai ziceau italienește chichirichi, ori românește cucurigu.
Deruta îl făcuse pe bucureștean să aibă de ales între mai multe variante de supraviețuire:
1. Să trăiască de bine, de rău, precum un homeless, printre ruine, într-o colibă. Modelul acesta de trai bun se poate vedea lângă Sun Plaza – Cora, de la Piața Sudului, chiar pe malul lacului natural-antropic Văcărești;
2. Să aleagă calea troglodită a locuirii subterane, în tunelurile metrourilor, canalizărilor, dacă mai rămăseseră și astea întregi, cu acel minimum de aer respirabil;
3. Să păzească înarmați, din provincii răpciugoase, orașul știrbit, care odată, cu dantura întreagă, fără ochii învinețiți și arcadele deschise, fusese supranumit Micul Paris;
(Flagelul care ducea la distrugerea rapidă a pietrelor, fiarelor, structurilor de plastic fusese denumit carierea plombelor urbanistice. El încă nu bântuia în nicio Americă, Asie, Africă, Australie, Antarctică, însă Europa, fiind la activ cu toate ciumele stilurilor arhitectonice păstrate in situ, urma să contamineze toată lumea, până și arhipeleagurile Polineziei cu locuințe lacustre.)
4. Să se prezinte de urgență într-o nouă țară, de preferat insulă, unde-i rost de reconstruit societatea bucureșteană capitalistă, în câteva laturi bicisnică, bineînțeles.

Vă dați seama că numai civilizația lemnului, pe care Vida Gezá o dusese la perfecțiune sculpturală, se chinuia să reapară din mâinile acelor români ce preferaseră ca punct de pe Glob foarte securizant Madagascarul, un paradis, un nou brand The Land of Choice.
Se spune că potențații zilei, fruntașii pedeliști precum Emil Boc, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Gheorghe Flutur, Sorin Frunzăverde, Elena Udrea, Roberta Alma Anastase, dar și purtătorul de cuvânt prezidențial Valeriu Turcan, toți membrii ori simpatizanții Marii Putori Oranj îl rugaseră pe Traian Băsescu să nu fie siliți a se căsători morganatic acolo cu femeile malgașe ale oamenilor-crocodili, pentru a duce mai departe gena sau celula nervoasă românească. Iar acesta dăduse decret ca ei să poată lega cununii pe veci cu maimuța humanoidă, lemurianul denumit Indri, fratele omului, care se vaită prin jungla din centrul și Nord-Estul Madagascarului.
Copiii nou născuți ai perechilor Indri au stat câte trei ani la sân, vegheați de potențații portocalii, nu de alta, dar să nu le dispară de tot specia din lume.
Însă fosa, pisica sălbatică înrudită și cu mangusta, îi urmărea pe acești foști pedeliști vopsiți oranj. Le crescuse și părul în blănițe pe corp, în timp ce podoabele capilare li se cam răriseră de-atât despăducheat și luare a averilor la puricat. Fiicele lui Băsescu își găsiseră în locul celor cinci palate, câte un Indra mai primejdios decât Sida ori ciuma bubonică. Luau bătaie de la acești Indra și erau obligate să strige Tatăl nostru pe octavele lor înalte, tânguitoare.
Se mai pusese problema alegerii noului șef PDL, care să fie și premier al guvernului în exil al țării portocalii rătăcitoare. Deruta l-a făcut pe Traian Băsescu să rămână șomer și liber de orice angajament. Apropo, el oscila acum, după timpurile bune de odinioară, între o femelă subțirică Maki Vari alb cu negru și o grăsană gorilă de munte care auzise de ajutorarea urmașilor Þării Moților – programul ce-o făcuse renumită și-n Africa ori în Oceanul Indian pe prima donna Carpaților. Se presupune că această gorilă fusese de mult singurul companion din cabina de căpitan a lui Traian Băsescu, pe când făcea serviciul omolog lui Vladimir Putin pe la Amsterdam. Între timp această gorilă se umanizase incredibil de mult: își vopsise tot părul, semănând perfect cu o portocală mecanică, în scopul de-a i se vedea bine și părțile intime. Trecuse pe iarbă, adică trecuse peste stadiul omnivor: fuma hasiș, cocaină. Își făcuse tatuaje marinărești ca să fie ca poetesa Nichita de Nichita, fată de cartier și făcuse cursuri intensive de limba română, împreună cu fiica ex-președintelui ce se făcuse mare varză de Bruxelles.
Și când era să treacă strâmtoarea Mozambicului, Traian Băsescu a recunoscut în această gorilă olandeză pe buna înotătoare, fosta sa metresă. S-a aruncat în apele furioase, de era să ajungă amândoi ofrande bătrânilor rechini, apoi ale unor crocodili uriași, uitați prin peșteri. Norocul nesperat a venit tot de la taica Băse, căruia i se zicea mai simplu în dialectele și graiurile malgașe Bă ori Ba. El a propus în mod solemn ca toți malgașii să devină stăpâni absoluți ai refugiaților pedeliști, care au căpătat imediat clauza națiunii celei mai favorizate dintre toți emigrații Europei în civilizațiile superbe ale lemnului scump. Li s-au dat să fie locuite de ei pe veci întinsele zone cu baobabi și păduri de cactuși, în care plouă de multe ori odată la cinci ani. La fiecare cincinal este preconizată învestirea lui Boc în locul lui Băsescu, pentru ca toate amenințările junglelor și deșerturilor malgașe să se spargă-n capul său. Doar e mai cu moț decât regele lojii oranj, ce trebuie păstrat pentru parașutarea într-o altă Românie dincolo de Românie și mai exotică.

Am transmis de la fața locului, eu, Dragoș Minunescu, reporter BBC. Stadiul de primitivitate al acestor fruntași pedeliști și împerecherea lor cu Indri este echivalent luării avansate în robie, a oamenilor de către maimuțele care au învățat să îi strige mereu când îi pun să muncească pe brânci la ridicarea Madagascarului oranj: „Să trăiți! Bine? V-ajunge?”