Tata și albinele


Tata era bun gospodar, dar nu chiar dintr-aceia foarte habotnici. Era, mai degrabă, omul cărții, omul meditației. Cu munca se ocupa doar cât era nevoie pentru gospodărie și familie. Totuși, într-o zi veni cu un mare curaj acasă, întrucât cineva îl sfătuise să-și întemeieze câteva familii de albine. Rând pe rând, în grădina din fața casei începură să albească o mulțime de stupi, în jurul cărora zumzăiau neîncetat albinele voioase, care plecau și veneau harnice din toate pajiștile înflorite. Uneori albinele erau prea nervoase, mai făceau câte o răzbunare, înțepau pe câte unul dintre noi care li se părea mai deocheat. Motanul casei era cel mai urgisit, trebuia să se strecoare cu multă precauție când avea treabă pe lângă stupină.

Într-o vreme, aveam douăzeci de stupi în grădina din fața casei. Bucuria noastră era în toi când tata se pregătea să scoată miere. Atunci mă trimitea în vale, să aduc centrifuga de la un om din sat. Lua tacticos câte o ramă din stup, o aducea în casă, decojea ceara de căpăcire a fagurilor, punea câte patru rame în centrifugă, acoperea deasupra cu un capac și începea să învârte de o manivelă. Mierea sărea din celule și curgea jos în centrifugă, de unde curgea într-un vas mare pus dedesubt. Nu ne dădea miere curată, mai întâi trebuia să mâncăm ceara cu miere de la descăpăcirea fagurilor. La sfârșit ne dădea și o farfuriuță de miere curată, proaspătă, cu o cană de apă alături. Trebuia să fim atenți cât mâncăm, să nu ni se facă rău de la prea multă miere. Dar erau și situații hazlii – hazlii acum când vă povestesc, dar atunci numai hazlii nu erau – albinele, fiind întărâtate că li s-a furat munca din stup, ne mai pomeneam seara cu câte una prin pantaloni, prin câte o mânecă de cămașă, sau prin păr. Bâzzzzz!!! Panică, țipete, disperare! Era mai mult spaimă, albinele nu mușcau întotdeauna.

S-au întâmplat peripeții multe cu albinele. Chiar de la primul stup cumpărat, tata a avut probleme. Neexperimentat, ca la început, a cumpărat un roi cu prea puține albine. Când și-a dat seama de asta, m-a trimis pe mine la moșul Moisiuc de la care a cumpărat roiul, care trăia într-un sat vecin, pe vârful unui munte înalt, să-i cer alt roi în schimb. Am plecat cu roinița cu albine peste munte, am coborât într-o vale, apoi am urcat un alt munte, prin păduri, pe un plai, până am dat de o poiană largă, unde am urcat până la o casă chiar pe vârful muntelui. Acolo locuia Moisiuc. Când l-am văzut, m-a luat frica. Moșul era înalt, ca un hrib uriaș, cu o pălărie mare, gri, pe cap, cu mustăți lungi îndreptate în jos peste marginile gurii.
- Ei, ce-ai adus acolo? Cine te-a trimis? tună Moisiuc cu vorbele momfăite pe sub mustăți.
- M-a trimis tata să vă rog, să dați alt roi…
- Da’ ăsta ce-are? Ce nu-i place lui tata?
- A zis tata că-i mic… că-s prea puține albine…
- Tata?! Ce știe el! A fost bun roiul care i-am dat… alte albine nu mai vede de la mine!...

Miel blând, n-am rezolvat nimic. Dar tata nu s-a lăsat, s-a dus el însuși să se plângă că a fost păcălit. Moșul Moisiuc, ce să facă, știa el ce știa. I-a mai dat în roiniță un roi mic, o mână de albine.
– Uite, îți dau și roiul ăsta!...Dar să nu mai vii a doua oară cu scandal la mine, că voi face o vrajă de nu vei avea o albină în stup!

După câțiva ani de stupărit, tata deveni as în această meserie. Punea masca albă, de pânză, pe figură, ce avea sită de metal în dreptul feței. Mai lua și o foșcăitoare de fum, umplută cu iască, cu care amețea albinele, apoi intra la rame. Urmărea să nu se înmulțească prea mult trântorii, care mâncau degeaba mierea. Se uita să vadă cum arăta matca. Un stup fără matcă se prăpădea repede. Punea mai la margine ramele pline cu miere și în mijloc pe cele mai goale, ca să le umple albinele și pe acelea. Câteodată venea în casă cu mâinile umflate de mușcături de zeci de albine nervoase, când ceva nu le convenea. Dar tata știa că înțepăturile de albine fac bine la reumatism. Spre toamnă avea grijă ca albinele să aibă hrană pentru iarnă. Dacă vara era mai ploioasă, trebuia să pună în stup borcane cu sirop de zahăr, să-și completeze albinele rezervele. Când recolta de miere era bună, tata începea negoțul cu borcanele cu miere. Mai câștiga un ban pentru casă. În fiecare an topea ramele cu ceara învechită, înnegrită. După topire ceara devenea galbenă ca aurul. Apoi se ducea la un om care avea o presă, cu care făcea faguri noi de ceară, cu celulele doar vag inițiate, restul completau albinele ca să devină faguri noi.

Odată plecă tata în sat, cu treburi, ne lăsă nouă instrucțiuni cum să păzim să nu fugă roiurile. Când vom vedea că albinele au ieșit foarte multe din stup și se învârt deasupra grădinii, înseamnă că au roit. Atunci trebuia să luăm repede niște apă și să stropim în sus, ca o ploaie, ca roiul să se așeze pe un pom. Apoi trebuia să luăm roinița, o cutie de scânduri cu o ramă de fagure înăuntru, unsă cu miere și polen, pe care trebuia s-o puneam pe o prăjină în dreptul roiului din copac. Albinele, ademenite de miros de miere, urmau să intre în roiniță împreună cu matca lor. Apoi trebuia pus capacul, roinița se punea la umbră, iar seara urma să fie turnat roiul într-un stup nou de albine. Deci, tata era plecat în sat. Deodată vedem roind albinele. Aruncam cu apă în sus, roiul se așeză pe un pom. Dar nu vrea să intre în roiniță. Atunci mama ne-a trimis după un vecin la deal, vecinul Loba, bătrân, cu părul alb, care avea un picior de lemn și umbla cu o cârjă. Omul veni repede, știa că nu încape multă zăbavă când roiesc albinele. Dar până ajunsese la noi, chiar atunci roiul se ridică din copac și fugi la vale, peste țarinile cu iarbă. Pesemne, albinele știau dinainte undeva o scorbură bună de locuit. Loba, bietul de el, a început să fugă la vale în urma roiului, ca un copil, cu un picior de lemn, ajutându-se de cârjă, nici nu puteam să mă țin după el. Roiul, însă, dus a fost. Loba s-a uitat atent la direcția luată de albine, trebuiau cercetate toate scorburile din copaci în acea direcție, atât în vale, cât și pe dealul de vizavi.

Dar, chiar în aceiași zi, un alt roi fugi în direcția opusă, s-a tot dus, s-a pierdut în vale, spre o pădurice. Când a venit tata din sat, a avut ce auzi. Ne-a certat, nu eram buni de nimic. Nu s-a dat bătut, s-a dus în cercetare să caute roiul al doilea. L-a găsit undeva într-o scorbură de fag, tocmai dincolo de pârău. Pe înserate, a luat ferăstrăul, roinița și pufăitoarea de fum, și, împreună cu un vecin, au tăiat fagul, au scos roiul din scorbură cu rafale de fum. Au adus roiul acasă. E drept, cu prețul unui fag tăiat, care făcea mai mult decât roiul, deși era scorburos.

S-ar zice că tata deja era priceput în albinărit. Prin urmare, niște gospodari din comună care aveau mulți stupi, au organizat o colonie de albine, undeva în pădure aproape de locul unde erau multe parchete cu zmeură. Tata s-a angajat ca paznic la stupi. Dar, ziua, ne trimitea pe câte unul din noi, băieți, să stăm la stupi, el avea treabă multă acasă. Doar seara venea să preia schimbul, noi plecam acasă, în noapte neagră, prin plaiuri întunecate de pădure, peste un munte. Colonia de stupi era undeva într-o vale, lângă un pârâu. Tata, când apărea sus pe coama muntelui, scotea un sunet: Uru-ru-ru-ru! Iar noi, bucuroși răspundeam din vale: Uhu-hu-hu-hu! Cățelul negru care era cu noi în colibă lângă stupi lătra bucuros. Odată am dormit eu în colibă, tata n-a venit în seara aceea. Era sinistru de tot. Se zvonea că umblă ursul prin păduri, că dacă ajunge la stupi, răstoarnă tot, face prăpăd. Noroc de cățelul cel negru care îmi dădea curaj. Simțea orice apropiere de colibă, pe întuneric, lătra furios de cum se apropia cineva străin.

Mulți ani a ținut tata stupii. Doar că, într-o iarnă, după o vară ploioasă, neavând zahăr suficient pentru stupi, toate familiile de albine au murit. Tata, în vârstă, nu mai avea putere să se ocupe de albine. Mare păcat!