A venit primăvara și e așa de frumos... Din nou acea lumină filtrată de frunzele neprăfuite încă, același soare blând ce nu provoacă cancer, același miros de flori abia ieșite de sub frigul iernii. Și în grădina noastră încep să se trezească pițigoii și vrăbiuțele, iar în zarzărul uscat de doi ani, aceeași familie de turturele încă-și mai face cuibul.
Copilul plin de bucurie și curiozitate aleargă cu privirea fixată pe un nor pentru ca ochii săi să nu rateze un elicopter ce zboară țanțoș deasupra grădinii. “L-am văzut! L-am văzut! Tati, l-am văzut!” Și bucuros și mulțumit se întoarce la preocuparea sa de dinainte. În grădina sa a descoperit un trandafir ale cărui frunze s-au uscat. Și el știe că dacă îi oferă dragoste , acesta va crește. “Mami, eu o să-l iubesc pe trandafir. Dacă îi dau iubire el crește!” Se apropie de tulpina acestuia și-l mângâie, vorbește tandru cu el și-l roagă să crească, deoarece el îl va iubi mereu. Mama îl întreabă ceva. “Uite, vom cumpăra pomișori și-i vom planta în grădină. Gândește-te ce pomi vrei să cumpărăm, ce fructe îți plac și vrei să ai din belșug.” Copilul se uită la mama lui, apoi în sus, ca și cum ar aștepta un răspuns divin, se luminează la față și răspunde prompt: “A, știu! Știu ce pomi vreau să cumperi mami! Un copac in care să crească pepeni! Mie-mi plac foarte mult pepenii, mami.” Mama începe să râdă. Într-un an au avut pepeni în grădină și copilul îi văzuse, doar. Cu siguranță, a uitat cum cresc pepenii, era mic. Acum, că a mai crescut, se supără, când mama râde de el, începe să protesteze prin sunete stridente. Iar după ce supărarea îi trece, se întoarce la trandafirul lui. “Mă duc să-i mai dau puțină dragoste trandafirului, ca să mai crească.” Și începe din nou să-i vorbească, să-i povestească ce a mai văzut pe la desene animate, ce mai spune doamna pe la grădiniță și altele.
Privindu-și copilul, mama știe că nu va mai întâlni aceeași naivitate peste câțiva ani. Și e melancolică, ar trebui să-i mai facă un frățior, dar nu mai are curaj. Se simte din nou copil și vrea să se bucure sincer de tot ceea ce vede nou. Ce fel ar fi dacă i s-ar părea interesant mersul unei furnici, sau zborul unui fir de păr din blana câinelui, sau faptul că un trandafir crește daca-i spui că îl iubești? Cu siguranță mama ar fi mai fericită. Dar ceva în ființa ei s-a stins, acea bucurie sinceră, acel entuziasm molipsitor. E adult acum. Cu responsabilități. Cu familie, rate, salariu mic. Vai, dar nu trebuie să schimbăm povestea, copilul trebuia să fie personajul principal.
Copilul e din ce în ce mai mulțumit, că a avut dreptate. Dezgropând puțin tulpina trandafirului, țipă uimit: ”Mami, ți-am zis eu că am dreptate, uite vezi? A mai crescut trandafirul!” Și scormonind la rădăcina lui, continua să-i demonstreze mamei că floarea creștea pe măsură ce el îi oferea mai multă iubire . “Și mâine știi ce fac? Am să-l ud!” Mama se bucură că în sfârșit copilul găsise secretul vieții bietei plante. Și începu să-i explice că de fapt e mai importantă apa pentru floare, decât să-i spui că o iubești într-una.
Deodată se opri din explicat. “Și dacă el are dreptate? ”- se gândi ea. “Dacă motorul adevăratei vieți este dragostea, în care nimeni nu mai crede. “ De fapt știa asta din cărți, o simțise pe propria piele, dar îi vedea pe ceilalți prinși într-un iureș, într-un vârtej din care nu voiau să iasă, și în care se mai lăsa din când în când prinsă. Copilul o privea în ochi și deodată, ca și cum i-ar fi citit gândurile afirmă serios : “Mami, eu întotdeauna am dreptate.”