Enervat, buldozeristul își încleștă mâna pe leviere, ambalând motorul. Stâlpul ceda cu greutate. Cabina din vârful lui se balansă vibrând, gata să cadă peste lama buldozerului într-un nor de găinaț uscat, puf și pene amestecate cu paie.
— Oprește, strigă Cosmin agitându-și brațele. Mirat, buldo-ze ristul reduse motoarele, oprindu-și avântul.
— Sunt pui și ouă, zise Cosmin apropiindu-se de grămada de sfărâmături.
Buldozeristul nu spuse nimic. Își scoase capul prin geam privindu-și cu ciudă victima.
Printre scândurile desfăcute o aripă cu tiulee, vibra. Într-un colț al mormanului, o dâră gălbuie se prelingea pe sub găinațul pulverizat, lipind penele într-un cocoloș disgrațios.
Cu fața marcată de silă și de milă, Cosmin ridica unul după altul resturile de lemn sfărâmat. Cu fiecare scândură, cu fiecare bucățică înlăturată, devenea martorul unui gest de cruzime gratuită. Fără apărare, trei perechi de pui, neacoperiți încă de pene, fuseseră prinse în vârtejul distructiv de lemn și carton asfaltat. Din ouăle care încă nu ieșiseră puii, gălbenușurile se scurseră într-un amestec de coji sfărâmate și materiale strivite.
— Hei omule, mă mai ții mult?! spuse buldozeristul nerăbdător să-și termine treaba.
— Așteaptă. Doar nu vrei să treci pestă făpturile astea nevinovate.
— Dacă erau nevinovate, nu trebuia să mă pui să le distrug, nu se lăsă buldozeristul.
Cosmin nu-i răspunse. Ce-i putea spune. Că n-ar fi vrut, că nu se putea altfel. Degeaba. Continuă să răscolească printre dărâmături extrăgând cu grijă bucăți de lemn. Într-un unghi format ca prin minune de scândurile prăbușite, stătea un pui cu aripile cuprinse de un tremurat ușor. Mâna lui Cosmin se înfioră la atingerea trupului minuscul și fierbinte. Cu infinite precauții îl scoase și-l duse în mâinile făcute căuș, la gură. Cu buzele țuguiate suflă peste tuleiele alburii.
Un tremur îi străbătu trupul. Se aplecă deasupra mormanului de dărâmături, continuând să înlăture obstacolele că-i stăteau în cale. Căuta noi vietăți ce-ar mai fi putut fi salvate. Zadarnic. Totul părea strivit.
Într-un ungher, un ou ciudat rămăsese la fel de întreg, ca atunci când fusese ouat. Un ou bicefal?! Cu infinite precauții, Cosmin lăsă puiul din mână, apucând cu vârful degetelor oul cu două sfere distincte, atât de distincte de parcă ar fi fost două capete. Nici până astăzi n-ar fi putut explica de ce i-a venit să-i spună; oul bicefal.
Buldozeristul își pierduse răbdarea. Trase de portiera metalică a cabinei, ambală motorul și spuse:
— Crezi că pentru ouăle tale pot să aștept o lună? Dă-te la o parte, mai zise, pornind spre marginea mormanului de sfărâmături. Cosmin se feri cu oul într-o mână, înșfăcând în cealaltă mână puiul abandonat pentru câteva clipe, depărtându-se fără a spune vreun cuvânt. Buldozeristul înjură printre dinți și-și înfipse lama cu furie, răsturnând, amestecând totul.
Zgribulindu-se la auzul Buldozerul se opinti pentru ultima oară în stâlpul metalic, scoțând un fum gros pe țeava teșită. trosnetelor, Cosmin se depărtă, să nu mai fie părtaș la distrugere. Ajunse în fața ușii biroului său, căznindu-se cu clanța ușii, fără a-și slobozi mâinile ocupate.
Intră, punând pe birou și puiul zgribulit și oul bicefal, sub privirile intrigate ale colegilor.
— Le-am salvat din calea buldozerului, spuse Cosmin, ca scuză menită să lămurească și să liniștească.
Ceilalți nu-i spuseră nimic. Îl priveau intrigați că încerca să găsească o explicație. Cosmin își scoase fularul de la gât și-l petrecu în jurul puiului zgribulit.
Oul, ciudatul ou, îl puse în servieta diplomat de pe biroul plin cu hârțoage. Puiul își petrecuse o pieliță albicioasă peste ochii tremurători, picotind de oboseală și de frig. Trupul i se înclina tot mai mult pe o parte.
Cosmin îl privi cu îngrijorare. Primăvara fusee înșelătoare. Porumbeii își depuseseră ouăle într-o vreme în care nici măcar ciorile nu îndrăzniseră s-o facă.
— Ia-ți mortăciunea dintre noi! îi spuse unul dintre colegi.
Ïntr-adevăr, puiul murise.
Ceea ce păruse a fi o înfiorare a trupului a fost de fapt tremurul dinaintea sfârșitului. Cosmin îl înveli într-o coală de hârtie, își apucă servieta diplomat în cealaltă mână și ieși fără un cuvânt.
Gestul salvator se dovedise zadarnic. Aruncă la pubelă corpul neânsuflețit c-o strângere de inimă. Se îndreptă năucit spre stația de tramvai. Era pustie. Ciudat de pustie. O ploaie rece-și începuse colinda, golind străzile.
Venit pe neașteptate, un sunet puternic ca un bubuit, însoțit de o lumină roșie violentă, îl scoase pentru o clipă din reverie.
Primul tunet al primăverii? Nici nu avu timp să-și contureze gândul când alt zgomot, la fel de puternic, de fier zdrobit și scrâșnet de tramvai, îl copleși.
Treceau stații după stații. Nimeni nu urca, nimeni nu cobora.
Cosmin se uita absent la picăturile de ploaie ce se prelingeau pe geamul înegrit de vreme și de nepăsare. Deodată își dădu seama că trecuse de stația la care cobora de obicei. Trecea acum locuri pe care niciodată nu le văzuse. Coborâ la nimereală la prima stație, fără să-i pese de ploaia imperturbabilă, sub privirile nedumerite ale vatmanului somnolent și indiferent. Se grăbi să traverseze, încercând să se adăpostească sub streșina unui balcon ruginit, de deasupra unei uși scorojite. Ploaia părea să nu se oprească, iar vântul ștergea cu rafale umede pereții sub care s-ar fi putut afla vreun adăpost. Ștergându-și fața cu mâneca hainei, împinse ușa cu spatele zgribulit de frig și de umezeală. Se deschise cu un scârțâit lugubru, spre un coridor întunecat și lung.
— Apropie-te și închide ușa! Este curent, se auzi o voce de undeva de la capătul coridorului.
Cosmin împinse ușa, rămânând pentru câteva clipe nemișcat. Întunericul era atât de profund și liniștea atât de perfectă încât nu cuteza să respire. Rămase așa o bună bucată de vreme, încercând să-și obișnuiască privirile cu întunericul.
— Apropie-te! se auzi din nou vocea, rostogolindu-și îndemnul prin întunericul lipicios și compact.
Deodată, Cosmin își sesiză vârfurile pantofilor. O lumină iradia din pardoseala coridorului, deslușind calea ce-o avea de străbătut. Șovăind, își mișcă picioarele, scrutând cu încordare fiecare palmă de teren pe care avea s-o străbată. Lumina se intensificase. Părea o pâlpâire nefirească, însoțindu-i mersul șovăielnic, dându-i curaj.
Deodată, într-o latură a coridorului, o ușă întredeschisă dezvălui un șir de trepte luminate de feștila unei candele.
— Hai îndrăznește! îl îndemnă vocea stranie.
Cosmin își îndreptă privirile spre vârful picioarelor, vrând să se convingă de faptul că lumina nu-l părăsise. Era acolo. Inexplicabilă, continua să-l însoțească.
Pas cu pas urcă treptele roase de străvechi folosiri, până ajunse într-o anticamerăla capătul scării ciudate. Așezată în fața unei mese din răchită împletită, o femeie stătea cufundată în penumbră și în norul de fum pe care îl scotea luleaua uriașă, fumegândă.
— Ia loc, îi spuse arătându-i cu mâna fotoliul de răchită din fața ei.
Cosmin o privi cu uimire și se așeză în tăcere, vizavi de masa pe care mâna osoasă a femeii strângea luleaua înegrită.
— Mulțumesc, zise el.
— Scoate oul din servietă, îi spuse femeia.
Uimit, Cosmin își apucă diplomatul și-l strânse la piept. Nu-și putu ascunde uimirea:
— Dar de unde știți? bâigui uimit.
Ea izbucni într-un râs hârșâit, sufocat imediat de o tuse lugubră. Cosmin își privi servieta. Lumina ciudată părea să izvorască dinlăuntrul ei, într-o curgere densă, de parc-ar fi vrut să se adune într-o băltoacă ce nu se forma, în realitate, niciodată. Înspăimântat, deschise diplomatul, ferindu-se de atingerea curgerii luminiscente.
— Nu te speria, îl îndemnă femeia văzându-i ezitarea în gestul de a întinde mâna spre oul ce strălucea intermitent cu pulsații regulate, de metronom.
Cosmin întinse mâna, hotărât să-și ducă gestul până la capăt și să scape de ciudățenia în care singur se vârâse.
O căldură ciudată învăluia coaja oului, dând senzația unei mișcări pulsatorii, cu toate că în realitate oul era la fel cu orice ou normal. Îl depuse la iuțeală pe masa de răchită așteptându-se la cine știe ce fenomen straniu. Dar nu se întâmplă nimic. Oul își încetă pulsațiile luminiscente, imediat ce contactul cu mâna încetă.
— Oul îți aparține. De câte ori îl vei avea, te va lumina. Lumina va curge în calea ta călăuzindu-ți pașii. De fapt, te așteptam. Cosmin o privi uimit. Nu putea înțelege.
— Da, te așteptam. Doar noi te aleseserăm.
— Care noi?
— Ai răbdare. Eu sunt doar cea care te-a chemat până aici. Ești așteptat. Ceilalți te așteaptă, îi spuse ea arătându-i cu o mână ușa din spate. Un chip în vârstă, plin de trăsături ce-i trădau vârsta. Părul scurt și înspicat îi contura ca un halou nefiresc fața ovală.
Cosmin se ridică în tăcere și se îndreptă spre ușă ca hipnotizat. Se trezi în fața unui alt șir de trepte ce coborau. Sclipiri luminiscente se roteau prin aer dând penumbra necesară dezvăluirilor. Pas cu pas, Cosmin descoperi că se afla în fața unor personaje ce păreau a nu se sinchisi de înaintarea lui spre interior.
Când a pătruns în salonul misterios, nimeni nu l-a luat în seamă. Se aștepta ca privirile să i se acomodeze cu întunericul. Dimpotrivă. Văzul i se împuțina, iar asta nu făcea decât să-l înspăimânte. Deodată, de parcă cineva și-ar fi dat seama de ceea ce i se întâmpla, a fost întâmpinat de o persoană pe care abia o putea distinge. Þinea între degete una dintre steluțele plutitoare. A rămas țintuit locului, așteptând. Mâna luminată s-a întins spre fruntea lui, atingându-i una dintre orbite. Brusc, ochiul i-a fost cuprins de o usturime insuportabilă și o căldură nesuferită l-a făcut să încerce a-și retrage capul. Degeaba. Era ca paralizat. Nu putea să facă nici o mișcare, dar a descoperit cu uimire că începuse să distingă din ce în ce mai clar formele care-l înconjurau. Curând usturimea-i dispăru, iar căldura deveni suportabilă. O altă luminiță călătoare poposi în același chip în cealalată orbită. Văzul i se limpezea cu rapiditate, iar în scurt timp a putut distinge toate detaliile. Încă nu-și putea da seama de chipurile pe care le zărea, de parcă n-ar fi avut identitate. Cineva îi puse o mână pe umăr. A tresărit și a întors capul. Dar nu. A fost o iluzie. Abia a putut distinge chipul unei făpturi ce spunea ceva ce putea să înemne să se dezbrace. Și-a scos haina cu mișcări mecanice, în vreme ce alte făpturi se apropiaseră ajutând. Gol, a fost luat de mână și dus spre ceea ce părea să fie un pat. Era extrem de scund cu o blană ca de urs. L-au invitat să se întindă.
Privirile-i scrutau un tavan fără sfârșit prin care mii de lumini rătăcitoare pătrundeau nestingherite până peste Cosmin.
A simțit blana de urs mișcându-se și brusc, s-a trezit înlănțuit de două labe păroase, imense. Înspăimântat a deschis gura să strige. Un sunet slab, vătuit, era perceput de mintea lui ca fiind strigătul de spaimă și de apărare în fața acestei ciudățenii. Frisoanele-i cuprinseră trupul aflat într-o luptă disperată cu animalul ce-i răpise atât de neașteptat libertatea. Zadarnic. Dihania nu-și slobozea strânsoarea. Îl trecuseră nădușelile. Simțea cum se sufocă. Apoi n-a mai simțit nimic o bună bucată de vreme. Când și-a revenit, o puzderie de lumini se roteau într-un vârtej deasupra lui de parcă ar fi vrut să se unească într-un soare. Mâini puternice i se înfipseră în brațele vlăguite, fixându-i-le cu forță și tandrețe, de marginea patului. A simțit sub pielea spatelui o suprafață metalică rece, semn că blana sau animalul ce-l chinuise, dispăruse. Cineva părea că-i umblă prin măruntaie, cu mâini de gheață bolborosind din când în când ceva, ce nu putea înțelege. Și-a văzut servieta deschisă. Oul bicefal pluti o vreme suspendat între ochii lui de împrumut și cerul ciudat de deasupra, după care coborâ spre acea parte a trupului, pe care n-o putea privi. De fapt nu plutea, ci era purtat cu grijă, ba chiar cu venerație de mâini necunoscute ale căror mănuși însângerate au trecut cu lentoare prin fața ochilor. Apoi a simțit o fierbințeală ciudată cuprinzându-l, până când a simțit că a început să fiarbă. Din când în când, cineva se uita în ochii lui, cu unelte ciudate. Undeva, în apropierea capului, simțea respirația unui mecanism care putea să aparțină uneia dintre făpturile ce-l iscodeau încontinuu. Fierbințeala i se răspândea lent în trupul cuprins de frisoane. Apoi mișcarea încetă. Simțea o plutire, aidoma păsărilor mari în căutarea locului originar. Ceva îl chema să zboare, să plece, să scape din chingile cu care fusese imobilizat. A încercat să-și miște brațele. Zadarnic. Trupul îi rămânea țintuit. Eliberarea pe care o dorea a venit cu încetineală. Abia atunci când era gata să renunțe, simțit că poate ieși, să-și lepede pielea și oasele și trupul, ca într-o imensă și ciudată năpârlire. S-a ridicat ușor, ca un fulg, încercând să se dumirească asupra stării sale. Căldura devenise o povară. O simțea scurgându-se ca un lichid extrem de fierbinte. Vedea cum picături din trup se preling sub masa pe care stătea întins. Acela îi era trupul? Iar el, o mică sferă luminoasă. În atingere cu celelalte sfere se simțea bine. Acoperișul de deasupra, părea să se încingă tot mai mult. A văzut cum o gaură crește în betonul transparent. Părea că o forță mai presus de înțelegerea lui, îl roade clipă de clipă, devorându-l. Spărtura creștea de parcă acoperișul ar fi fost o coală de hârtie așezată deasupra unei flăcări. Marginile i se înegreau și se distanțau. Și atunci a simțit chemarea!` Toate sferele se îndreptau spre golul deschis deasupra. Și-a privit încă o dată trupul, de parcă să-și ia rămas bun și a plecat însoțit de celelalte sfere luminoase. Un întuneric rece, care se cerea luminat`