Dinspre lutărie, satul e învăluit c-o perdea scuturată de caiși amețiți și obosiți de alambicuri înfierbântate de ciocălăii arzând sfios, precum un zâmbet abia deslușit de mucenic însingurat.
Miroase a pământ dospit, a pământ reavăn și frământat în picioare, în vreme ce soarele, rostogolindu-se spre apus, mușcă pofticios din grămezile de tule, rămase să păzească vechiul hotar de dincolo de cimitirul gărduit de pălămide pitice și arse de secetă.
Mama se mișcă agilă, de parca asta a făcut în întreaga ei viață, amestecând, de-a valma, pământul moale, cu var stins, cu paie noi și cu apă puțină, cât lutul să prindă forma unei case care să poată adăposti icoane și vise.
Doar crucile, din alungirea umbrei, înțeapă norii, cu degete crispate de cenușă și teamă, ca niște guri care-au uitat să țipe.
Eu mă preumblu ca un vânt răcoros, uimit că satul se-ascunde și se dilată în aburii groși ai fructelor fermentate.
Vor trece domoale orele înserării, până când gutuile vor deveni felinare, în toamnă, luminând discret melancoliile din odaia cea bună.
Timpul scârțâie din greieri, risipindu-se dincolo de marginea satului, unde pândesc hoții de suflete, deghizați în orășeni cu cămăși apretate și sumese la mâneci.
Peste uluci, prin gardurile sparte, vor intra doruri și vise, sfioase precum apele care curg în câmpie, când soarele sclipește roșu și înțepător, ca vinul tânar.
Lutăria e un zumzet de casă nouă, de așternut proaspăt, căscându-se știrbă, în buza gârlei.
Mama, desculță și năclăită, cu fusta prinsă-n cordon, la mijloc, adaugă, în forme, sudoare și-un zâmbet abia înțeles, ca o promisiune. Când și când, privirea ei, cu înduioșare, acoperă liniștea de peste zi cu fâșii subțiri de înțelegere și acceptare.
O să mă legăn, în acest asfințit tulburat, când timpul prinde formă și se rostogolește, precum aricii, când se-nfioară. Lung se rostogolește timpul. Lung și departe, spre calea-ferată, unde trenurile fumegă din ferestre și urcă spre gări nebănuite, direct în memorie.
Acest lut care mi se scurge printre degete e un însemn pe care ți l-am făcut la despărțire, direct pe poarta știrbă, cu briceagul, unde-ai rămas să pândești pașii, semnele și deșirarea cleioasă a stelelor pitice.
Ca un rămas-bun e acest aer sărat care ne luminează calea.
Să-ți fie bine, mama mea dragă! Să-ți fie bine...