poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-30 | | Înscris în bibliotecă de Daniel Lăcătuș
Strada arată de obicei pustie, dar mai ales la ceasul înserării, după ce erau stropite grădinile, tăcerea învăluia ca într-un giulgiu întreg cartierul de case vechi. În spatele clădirilor, priveliștea avea un aspect rustic, grădinile se desfășurau până la liziera crângurilor, absorbind lacom, ca și vegetația zăvoiului, apa din panza râului, infiltrată pe o bună distanță, în pământ, încât nici pe vreme de secetă pomii nu sufereau, și nici zarzavaturile ori arbuștii de coacăzi și agriși, se muncea mult în grădini, sapele atacau buruienile și crusta săptămânal, locatarii căutând o ocupație care să le alunge urâtul; aciuiti pe urmă la umbra coroanelor, la răcoare, priveau îngăduitori joaca gălăgioasă a copiilor goi pușcă, adunați la râu să se scalde și să prindă fâțe de mreană cu mână.
Îngustele grădini de flori, aproape uniforme la fațadă pe toată întinderea străzii, cerșeau stropeală nu numai dimineața, dar și seara. Prin fereastra întredeschisă intra în odaia judecătorului boare caldă și umedă, îmbâcsită de izul acriu, dospit al prafului. Geamurile oarbe, astupate de propietar cu hârtie albastră, să ocrotească mobila și covoarele fiului său, îl lipseau pe Mihai Rudeanu de priveliștea tonifiantă a teilor bătrâni de vizavi. Miresmele întârzeau, dar în așteptarea mirelui nopții, regina se împodobea, o să explodeze curând din petalele ei albe parfumul pregnant. Umbre evanescente vesteau înserarea, și odată cu ea, becurile din stradă pâlpâiră, semn că cei de la uzină au dat drumul luminii. Rudeanu aruncă ziarul pe covor, ațipise, în cameră se întunecase, căscă plictisit și se întinse lung: cum să-și omoare timpul până la cină? Ca să nu mai somnoleze, aprinse veioza și sări din pat să se îmbrace. O plimbare de un ceas o să-i priască, era prea târziu, evident, să colinde crângul, dar, oricum, să iasă din casă, să se miște fie și pe străzi la întâmplare....ori mai nimerit să se repeadă până la Gore Livezeanu, ajutorul său, are atâtea de discutat cu el, nu mai e mult și i se termină condeiul. Un motiv de mulțumire nu era, totuși munca o să-l sustragă.... O bătaie timidă în ușa lui. Nu se grăbi să deschidă. Bătaia se repetă mai viguros, cineva respiră greu îndărătul ușii și el fu sigur, ce coincidență! Că Gore a urcat treptele în fugă să-l vadă. Nu-i făcu plăcere, vrând, nevrând, o să rămână acasă. Merse spre vestibul mirat că nu dă buzna, cu obișnuita apostrofare "Mi s-a făcut de-o cafea preparată de mâna dumitale!" Păși deodată mai hotărât. Cum uitase? Era desigur propietarul, doar îl rugase să găsească un docar pentru Stănilă. Chipul lui se lumină. "N-am să-ți spun, Rozana, cât dor mi-a fost de tine, o să te pedepsesc! M-ai lăsat atâta vreme singur!" Sincer se întreba dacă dorul lui nu se confundă cu teama de singurătate, sau mai exact cu teama halucinațiilor visărilor cu ochii deschiși. Găsi ușa încuiată, deschise tulburat, nici el nu pricepu ce-l nemulțumea dintr-o dată, se insinuase plictiseala să nu dea altcineva la ușă, oricine ar fi fost. "N-am chef să văd pe nimeni!" Surpriză care-l aștepta îl imobiliza stupefiat: ce caută? ce caută la el? n-avea destule necazuri....cum să se poarte, cum trebuie să se poarte? Veronica Soceanu îl privea și ea rătăcit, mișcă buzele nervos, fără să fie în stare să pronunțe niciun cuvânt. Îi făcu loc să treacă stăpânit de impresia că ar trebui să arunce o vorba de politețe, fie și de doi bani. Le-ar înlesni atât lui cât și ei o ieșire conforma cu conveniențele, nu fu capabil însă. În schimb, cu un gest involuntar răsuci cheia în broască, aprinse toate becurile, deși nu stinsese veioza, merse și ferecă fereastra dinspre stradă. Încerca, poate să alunge până și echivocul unei penumbre, care i-ar fi amintit lucruri dureroase femeii necăjite. Un amănunt din îmbrăcămintea ei îl calmă spontan: buchetul de tămâioare artificiale, prins de reverul jachetei cu un ac îl observă când Veronica se așeză în fotoliu la îndemnul lui mut; dar și întreaga ei eleganță; pentru el se gătise așa? Încovoiată ușor deasupra genții de lac, femeia netezea în neștire mănușile albe, le răsuci pe dos, pe față, iar le netezi....glasul răsuna în odaie supărător de melodramatic; lui îi pieri sentimentul de compasiune, o ascultă iritat. -Am ales între moarte și vizita aceasta! Am vrut să zic între sinucidere.... Glasul răguși, deveni nesigur ca și uitătura. Vorbise ca în vis, părea sinceră, dar tonul teatral lăsa impresia că pregătise dinainte ce avea să-i spună. Poate era sinceră, de ce i se părea totuși fals ceea ce rostise? Repetă desigur niște fraze impuse anterior, cu gravitate și chiar cu modulație....Bine, dar întrucât vizita ei avea o legătură cu sinuciderea, cu el mai ales, și nu cu celălalt, Licheaua de Radu Zamfiroiu? Mai adineuauri îi trecuse prin minte să-i ceară iertare, că s-ar cădea, adică, pentru liniștea femeii, să se prefacă spășit, acum avea impresia c-ar fi ridicol. Tăcerea nu-l stingherea decât pe el? Femeia uitase parcă unde se află, îi ignora prezența; pesemne că odaia îl evoca pe zurbagiu. -Ai înțeles...între timp? Evident c-ai înțeles! Privirea îl caută, rătăci peste chipul lui. Gura, frumoasă, căpătă un rictus, care o urâți, strâmbătura se destinse când îi vorbi din nou, dar revenea de câte ori i se încleșteau buzele, prevestind o îmbătrânire prematură a obrazului. Să-ți mai explic atunci pentru ce am venit la dumneata....în camera asta? Altfel s-ar fi sfârșit totul dacă n-avea o sănătate de fier, dacă n-aș fi plesnit de vitalitate.....Mâinile lăsară geanta să alunece, căzură și mănușile, se ridică de parcă s-ar fi înecat, recăzu cu un tremur, îi jucau mușchii feței, prinseră și buzele să se zbată și le mușca. Palmele acoperiră iute fața și rămăsese așa, vorbi printre degete: Dacă Matei nu mi-ar fi vorbit cu atâta căldură, nu știu cum l-ai cucerit, n-aș fi aici. Aveam în minte altă imagine și la acest bărbat n-aș fi îndrăznit...... Își descoperi chipul, revenise la imobilitatea-i de mască, marcată doar de rictisul gurii, privirea îl aținti dușmănoasă și iarăși se încovoaie, întoarse capul. Constatarea că Diana seamană uimitor cu mama îi aminti lui Rudeanu scena surprinsă în zăvoi. Cine naiba era bărbatul antipatic cu care cocheta fata? Nu reuși să evoce decât silueta subțire și înaltă, și totuși îl mai întâlnise....Se posomora mai mult, avea o expresie severă. "Poftim după ce cumpărături umblă fica dumitale dacă nu te ocupi de ea" -Am venit la dumneata să mă reabilitez...Saltă capul cu o mișcare bruscă și izbucni pe un ton sarcastic: Să mă reabilitez...Își prinse umerii cu brațele cruciș. Să mă explic, nu mai suportam....e o amintire oribilă, mă apasă! Furia ei crescu. Dacă am iubit un bărbat nu înseamnă că am decăzut într-atât, încât să mă ia oricare altul cu forța și după aceea să mă azvârle în stradă dezgustat! Chipul păli, albi, ochii negrii, înrăiți, se înecară în ceață, strigă cu pumnii încordați de parcă l-ar fi amenințat: Mă înțelegi? Gura hohoti sec, lacrimile nu vroiau să se adune, să se constituie din umezeală globului ocular înnegurat și orbit. L-am iubit! La vârsta mea, o femeie care n-a cunoscut dragostea iubește ca o fiară! Când am avut siguranța că aici, înăuntru, dragostea mea pentru el a prins viață.....dragostea noastră, așa o numeam amândoi, am avut clipe de extaz. În ce s-au transformat după ce a dat bir cu fugiții infamul? În vreme ce-și pregătea plecarea, nu s-a sfiit....Începusem să mă întreb dacă nu prețuiește dragostea mea în monedă de tinichea, din ziua când, după ce i-am împărtăși bucuria mea, mi-a recomandat să înlătur complicația...așa s-a exprimat și m-a sfătuit, de parcă aș fi fost o fetișcană minoră, cum să procedez....I-am sărit în ajutor cu iubire, să-i liniștesc temerile pe care le avea, bănuiam eu, vizavi de Matei. "N-ai niciun motiv să-ți faci gânduri" mi-a replicat malițios: "Poate îți vine ideea să divorțezi". Ne-am certat atunci, despărțirea a fost plină de venin, un timp n-a mai dat pe la noi, eu mă montam împotriva lui, credeam că o să-l alung...Dragostea a izbucnit și mai adânc, el a șters chinul într-o clipă, cu vorbe de iubire, nu putea trăi fără mine, susținea, e înnebunit de patimă. A glumit, zicea să nu mai iau în seamă înțepăturile geloziei....Pricepi ce ticălos? Plângea nervos, i se scuturau umerii rotunzi, linia gâtului, pură, marmoreană, se contura pe albastrul catifelei ca al unei statuete într-o expoziție de sculptură. Femeia din fotoliu era soția lui Matei! Judecătorul se mișcă spre ea mașinal, dar se opri după câțiva pași: îi era imposibil să și-i reprezinte ca bărbat și nevastă! Pentru că era foarte tânără? Dar nu putea să fie pe cât pare!.... Unele femei se păstrează frumoase până târziu, nu pierd nici siluetă, nici nu li se veștejește obrazul, gâtul mai ales și mâinile, care își pierd cele dintâi tinerețea. Bunica dinspre tată arată uimitor de impunătoare și la optzeci de ani, se agită vioaie și energică, dar mai ales cu distincție și era frumoasă, chiar decorativă! Spre deosebire de cealaltă bunică dinspre mamă, care la șaizeci de ani, poate și mai puțin, târșea papucii, devenise sedentară, tăcută; observau cum se prăbușește în ea, cum i se curbează spinarea, pierduse din înălțime atât de mult, încât nepoții mai mici erau convinși că a fost totdeauna scundă, scundă și grasă, numai fotografiile acelea ocazionale, din albume o arătau cum fusese la tinerețe. “Dacă aș putea să scap”....doctorul Podeanu m-a avertizat însă că lucrul acesta nu mai stă în puterea medicilor, și chiar dacă ar fi posibilă o intervenție...."De ce să scapi?" m-a întrebat. Știi ce i-am spus dacă n-a sesizat grotescul situației? Că soțul meu așteaptă copilul acesta, care se va naște din iubirea mea pentru alt bărbat, într-o stare de euforie, face planuri peste planuri, caraghiosul smintit! De altminteri, el mi l-a adus în casă, să aibe cu cine juca table și cărți, o patimă a lui....A devenit curând de-al casei, nelipsit! Duceam aceiași viață retrasă, o vizită, două, corvoadă aprovizionării, evadării pe bicicletă....El a dat peste cap casa noastră, băiatul dezghețat, poznaș, cum îi spunea Matei, încântat de veselia-i cuceritoare. Dina s-a îndrăgostit imediat de el, prima ei dragoste, o observam în tăcere, să nu facă vreo prostie. Părea și el încântat de fata noastră, Matei era convins ca și mine că datorăm prezența lui iubirii pentru ea, am și discutat împreună ce să-i răspundem băiatului în clipa când se va pronunța.....Dina mai e și acum elevă, cum era s-o mărităm? Avem alte gânduri cu ea, eu mai cu seamă țin să o văd doctoriță, e o carieră care să-i confere și mai multă independență. Ceea ce o va scuti de un măritiș fără dragoste. Ce se petrecea cu mine? Eram o resemnată, tipul femeii casnice, trebăluind toată ziua într-o gospodărie grea. Nu-mi permiteam să mă odihnesc decât când brodam sau țesam covoare, pentru Dina, evident, asta fac și acuma, să-i adun pe încetul lucrurilor de care va avea nevoie într-un cămin al ei. Renunțasem la orice cochetărie, umblam îmbrăcată demodat, nu mă fardam, considerând că sunt...nu bătrână, dar o femeie vârstnică, potolită și fără vise bovarine. Mă ignorau și mă condamnau la o bătrânețe timpurie chiar și ispitele cele mai inofensive. Radu a continuat să urce dealul și după ce a plecat Dina la școală, învață la Râmnic, e colegă de clasă cu nepoata doctorului Podeanu. Venea seară de seară. N-aș putea preciza când am înțeles....În orice caz, pe Matei îl îmbrobodise, de acum se putea lansa. Când o femeie ca mine, care se considera până în acel moment trecută, cu viața încheiată, e trezită la viață brusc prin avansurile ce i le face un bărbat tânăr și arătos, se indignează mai întâi: "Cum își permite el să creadă...?" Uită pe urmă de indignare, ca să se mire, își pune întrebări revelatoare. Eu m-am descoperit în oglindă: "Așadar, el găsește că sunt mai frumoasă?" Mi-am simțit după aceea trupul, un trup care pentru mine nu exista când mă supuneam mângâierilor soțului, urmând porunca biblică....fără nicio emoție, atât și nimic mai mult! Dina mea nu s-a născut din dragoste, e un fruct al prieteniei mele pentru Matei, al milei ce-i port, milă și prietenie față de un soț prevenitor....Ne-a legat grozav moartea celeilalte fetițe.... Pumnul se frământă pe brațul fotoliului. Mă scoate din sărite îngăduința lui, pentru că mă condamnă! Să nu fi ascultat trăncăneală bârfitorilor? Imposibil! Urăsc copilul de pe-acum, e al unui vierme, aș fi în stare.....Plânsul nu venea să ușureze chinul, rămase aplecată, cu o expresie apatică. Cum să-i explice ce se petrecea atunci cu el? Că bolea și el din cauza dragostei? Să înceapă cu: "Îți cer iertare de felul cum m-am purtat, dar de unde era să știu?"...Sau: "Știți, doamnă, venind aici am lăsat o fată tânără, plină de viață, frumoasă, în cimitirul satului....." Simți cum îl sfâșie durerea și se ascunde, parcă revoltat de patosul ieftin al vorbelor, semăna cu al femeii din fața lui.... Ce caută la el? La ce-a venit? Nu stă în puterea lui să o mângâie, nu e capabil de compasiune. "Nu vezi femeie, că nu sunt în stare să pronunț niciun cuvânt? Că mintea mi-e goală de vorbe și inima de sentimente?" Totuși, să facă ceva, ar fi momentul să se încline și să-i sărute mâna, o să creadă că e un gest spontan, o plecăciune spășită, plină de stimă....Să-i sărute mâna și, în șoaptă, pentru ca vorbele să aibă greutate, s-o facă să priceapă că a dat peste un bărbat care trăiește între vis și viață, nu mai deosebește nălucirile de realitate. Mai degrabă ar fi fost în stare să-i strige: "Deși am făcut dragoste cu trupul dumitale nu pe dumneata te-am ținut în brațe..." "Cât mă obosește prezența acestei femei! N-o mai suport în odaie." -Îți sunt recunoscător că ai venit, mă simt mai ușurat, mai împăcat cu mine însumi. Se ascultase uimit: poftim ce era în stare să spună! Veronica se ridică revoltată, dușmănoasă, strigă cu ochii mijiți: -N-am venit aici ca să-ți ușurez dumitale situația! -Pricep, pricep, rosti descumpănit și înainta spre ea, decis să joace până la capăt rolul cavalerului. Mi-ai dat însă prilejul să-ți cer iertare - "trebuie, e soția lui Matei!" Se apleca și-i sărută mâna. Să mă reabilitez eu în ochii dumitale, da, eu... -Prea târziu, suferința nu poate fi ștearsă ca o greșeală pe tablița micilor școlari! "Iar tonul melodramatic! La naiba, să-i spun orice, numai s-o văd plecată de pe capul meu!" -Atunci, ce-aș putea face pentru dumneavoastră, doamnă Soceanu? "Ce ton rece!" Ea-i ocoli privirea, râse sugrumat, cu răutate, caută să-l lovească cumva. -Poate....să-mi legi ștreangul! Nu mai protesta atât de revoltat, n-ai dreptul, ești un....Doamne, ce rău îmi este! Îmi spuneam că dând ochii cu dumneata....Dacă nu m-ar ține ei în viață, Dina mai ales.... Rudeanu aștepta răbdător, ușor înțepenit. "Din moment ce s-a ridicat, o să plece, ar fi și timpul, poate să vină propietarul, femeia asta nici nu se gândește ce riscă dacă e văzută în odaia mea".... Pentru ce aprinsese lumina? Ardeau toate becurile, o să-l dea de gol că e acasă!... Auzind că-i vorbea din nou, că nu se hotărâ să plece, se înșurubă locului, revoltat. În glasul ei străbătea de astă dată o undă de înviorare, de nădejde parcă. -Și totuși ai putea face ceva pentru mine, pentru familia mea, vreau să spun....Rotea privirea peste obiectele din cameră, aținti patul, spatele ei păru să se frângă, glasul i se îngroașă. El aștepta ca pe ghimpi. Înnegurarea cuprinsese irișii ei negri, îi îmblânzise într-un fel, suspină adânc, să alunge amintirile. Să nu ocolești casa roșie, i-ai lipsit mult lui Matei. El nu trebuie să bănuie...scena din grădină amintește, tuturor, nu numai de leșinul meu. Întinse o mână tremurătoare și rece, el se aplecă cu grabă să o sărute, abia disimulând mulțumirea că o vede în fine urnită. "Nu sunt deloc sincer, regret asta, dar nu pot altfel. De ce? Nu pricep și de nu reușește femeia asta să trezească în mine compasiunea pe care ar merită-o suferința ei. Din cauza lui Matei? Doar nu mă fac solidar cu tagmă bărbătească? Da, de unde? -Mâine, poimâine? Insistă ea. El se încruntă, graba femeii de a-i smulge promisiunea îl deranja, proiectase să plece la Stănilă. Dacă propietarul nu venise să-l caute, înseamnă că nu-i făcuse rost de docar? Ar mai putea să între pe ușă ca să-i aducă răspunsul, oricare ar fi, și uite că ea stă în prag, nu mai pleca.... -Matei o să se bucure ca un copil, fă-i acest hatâr! De data asta îl rugă. Și Dina! Fetița îți poartă o stimă.....cum s-o numesc? Îi impui, asta am vrut să zic, seriozitatea dumitale le impune amândurora. -Bine, cum doriți. Îi aruncă o privire neașteptat de luminoasă, îl uimi cât de iute își revenise din zbuciumul de adineauri. Merse el mai întâi, să cerceteze curtea și strada, reveni liniștit, în dreptul scării. -Puteți pleca nestingherită. De jos, de lângă stratul presărat cu tutunaș și micsandre, o privi cum coboară treptele; avea picioare frumoase și un pas săltat, mișcare juvenilă, cu alura grațioasă, studiată desigur pentu celălalt, pentru Radu. Biata de ea, zău de nu-i părea într-un fel caraghioasă! Iar dragostea pe care i-o inspirase zabaucul acela, un amorez de ocazie, un excroc sentimental!.... Cum se păcălesc femeile! Îmbracă pe cine știe ce netot într-un vestmânt strălucitor și iau de-a bună...."Dar, până la urmă, poate am izbutit să-i iau măcar în parte povara acelei ofense......" Poarta se închise, pașii se îndepărtau cu un bocănit al tocurilor pe caldarâm. El urmări fără să vrea siluetă subțire, femeia își unduia umeri, șoldurile...Un val de voluptate străbătu trupul lui, semturile evocau cu lentoare imaginea femeii goale, în patul lui, lângă el, în brațele lui.... Se surprinse indignat, respinse cu violență dorința, precipitându-se pe treptele scării. Ajuns în odaie, stinse lumina, încuie ușa, dete buzna iarăși în stradă. N-o să-l mai găsească pe Gore la ora aceea, dar o să-l caute prin oraș, o să vină la restaurant, să se posteze așadar la o masă, nu era exclus să-i facă el rost de-o ocazie, ar acceptă și o cabrioletă, până la urmă și bicicletă, mai bine o să facă drumul pe jos. "Căci n-am de gând să-mi țin promisiunea, doamnă Soceanu, nu-mi poți impune mie, tocmai mie....ar fi o mistificare gratuită, cum să bănuie Matei?..... E o presupunere a dumitale și n-ai decât să te descurci singură!" Își da seamă că e și nedrept cu ea, și răutăcios, dar continuă: "Pricep acum de ce-a fugit neghiobul..... L-ai sufocat! Ești o plantă agățătoare! L-ai sufocat sau erai pe cale. În loc să-i mulțumești că te-a făcut fericită, doar singură ai recunoscut că ți-a dat clipe de extaz...." Ce mai dorește? Ce a vrut de la el? Radu e tânăr, și-ar fi distrus viața și cariere. "Zăbăucule, cine te-a pus să te-agăți de-o femeie ca asta? I-ai stârnit simțurile și-ai părăsit-o! Lașule, ești un laș, mi-ai lăsat-o mie pe cap..." "O, la naiba, poftim ce gânduri mă torturează acum!" |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate