Snagovul înșelător, cu meandre de curenți slabi, sau pulsând sub plaurii stingheri, părea un șarpe de piatră răstignit sub crucea mare a cerului de august. Soarele ca un bostan copt împrumutase zilei savoarea unei savarine din care se scursese tot siropul pe micile poteci pietruite, ce duceau la debarcader. Cosmin și prietenii lui se lungiseră ca niște gușteri la soare, așteptând tainica revenire a înserării, când în campingul unde închiriaseră câteva căsuțe vor săvârși ritualul narghilelei persane. Ritual ce le trezea instinctele, le ducea visele mai departe, spre alte țărmuri de împlinire. Îi făcea să creadă pentru câteva clipe, iluzorii, că lumea putea fi mai bună decât este. Când plecaseră din București, Cosmin ezitase pentru câteva clipe să-i însoțească. Pentru simplul motiv că era singur. Ceilalți băieți erau agățați de toarta câte unui cercel de fată și Cosmin se și gândea că va îndura cu greu chițăielile fetelor ce se vor auzi noapte de noapte din căsuțele de lemn ca niște pitici părăsiți de zâna lor cea bună. Dar trebuia să revadă acele locuri. Să simtă iar în nări amestecul de stuf și pește al lacului unde acum un an îi apăruse pentru prima dată acea făptură. De care se îndrăgostise pe dată. Poate prostește, cum credeau prietenii lui. Dar pentru el fusese un coup de foudre nimicitor. Care alungase din mintea lui orice alt chip de fată. Atunci o văzuse de câteva ori, fulgurant. Dar, ori de câte ori se apropiase de ea, dispăruse. Ca și cum l-ar fi amăgit. I-ar fi cântărit dorința de a o cunoaște. Tentația de a o atinge. Nevoia de a-i vorbi. În ziua dinaintea plecării lui, când își pierduse orice speranță, o întâlnise la debarcader. Ea îi spusese doar atât, privind mereu cu teamă în jur: „Te aștept anul viitor, la vremea când pe cer vor dansa perseidele!”. Apoi dispăruse sub vipia ce îi deșira conturul trupului subțirel precum un fus uriaș ce toarce lumina. Visase la ea un an întreg. Un an studențesc, an ce trece repede, ca fumul de țigară. Așa că nu putea refuza invitația colegilor săi de grupă. Gândul că va fi măcar pentru două săptămâni amantul boem al reveriilor lacustre îl împinsese să-i promită lui Adrian, cel mai bun prieten al său, că va veni cu ei. Speranța că o va revedea aici fusese mai puternică decât tristețea de a fi singur.
Cosmin era un băiat tare ciudat. Prin tot ceea ce făcea și gândea. Ai fi zis că se afla sub interdicția unor pravile străvechi, moștenite din familie, care nu-i dădeau voie să fie el însuși niciodată. Inhibat mereu la gândul că ceea ce auzise cu mulți ani în urmă în casa părintească va deveni într-o bună zi realitate. Trăia, mai bine zis, agoniza de câțiva ani sub amintirea acelei seri când mama sa apelase la o bună prietenă, meșteră în bobi și alte practici chiromante, pentru a-i citi viitorul băiatului. Sintagma aceea apodictică, precum o sentință a unui tribunal universal, conform căreia băiatul trebuia să se ferească toată viața de apă, fiindcă destinul său se va frânge astfel în adâncuri, îl făcuse să ocolească toată viața întinderile hialine ale mării sau ale lacurilor. Dar acum, student fiind, înconjurat de exuberanța și îndemnurile colegilor, frica de apă îl părăsise ca o haină demodată. Care nu îți mai este de folos. Pe care o arunci într-un colț uitat de pod. Înotase alături de Adrian, cel mai bun prieten al lui, din chiar prima zi când sosireră la Snagov și nu se gândise niciodată că i se va întâmpla ceva rău. Lacul îl primise cu bunăvoință, iar brațele sale tinere, puternice, despicau apele cu bucuria celui ce descoperă pentru prima dată că poate face un lucru interzis. Întotdeauna în viață, atunci când călcăm o cutumă drastică, ne bucurăm însutit de curajul de a o ignora.
Tristețea că venise neînsoțit se disipase ca o cenușă dintr-o urnă mortuară purtată de vânt când a treia seară de la venirea lor avusese revelația acelui chip pe care-l purta de un an ca pe un sigiliu de foc în suflet. Sub lumina stroboscopică a discotecii i se păruse că zărește fizionomia ei grațioasă. Dar nu îndrăznise să se apropie de ea. Când, într-un târziu, mînat de la spate de prieteni, se hotărâse să o facă, ea dispăruse din nou. Era însă fericit că o regăsise și își zicea că are tot timpul din lume pentru a-i spune ce are pe suflet. A doua zi cutreierase furibund plajele, debarcaderul, pentru a o reîntâlni. Adrian și ceilalți prieteni râdeau de el, spunându-i că, dacă nu a avut curajul să o abordeze acum un an, nu o va face nici anul acesta. Dacă aseară, sub ritmurile de hip-hop, nu o a putut-o face, atunci nu va fi în stare să pronunțe nici măcar două vorbe când o va întâlni față în față. Știau cu toții că prietenul lor era un tip extrem de interiorizat, pudibond până în măduva oaselor. Bântuit în momentele de emotivitate de o onicofagie pe care o folosea ca pretext pentru a nu i se citi pe chip imposibilitatea de a spune persoanei din fața lui cele câteva cuvinte mântuitoare, care să-l scoată din anonimatul unei ființe parcă fără grai în fața semenilor. Prietenii îi spuseseră mai în glumă, mai în serios, că pentru unul ca el numai o noapte în compania unei mesaline, amestec de foc și senzualitate, îl va putea vindeca de această timiditate morbidă. Și, cum în discoteca din Snagov își etalau capcanele lubrice tot felul de fete în căutarea unei nopți când sufletul devine o vioară cu strunele de aur, prietenii încercaseră în câteva rânduri să-l cupleze contrar voinței lui. Dar Cosmin refuzase cu cerbicie, fiindcă spera că, reîntâlnind-o pe fata cu chip de lună plină, viața lui se va schimba. Așa cum se schimbă curenții unui pârâu de munte când întâlnesc obrazul grimat în verde și galben auriu al câmpiei roditoare.
Acum, după ce o revăzuse în discotecă, se hotărâse. Trebuia să-și înfrângă timiditatea și să-i vorbească. Măcar o dată. I-ar fi plăcut să-l însoțească în jurul focului pe care-l încropeau seară de seară atunci când începea ritualul narghilelei persane. O narghilea pe care Adrian o cumpărase dintr-un magazin de obiecte orientale. Șerpuirea muștiucului ce trecea de pe buzele unuia către ale altuia era ceremonialul tainic când fiecare rămânea prizonier în carcera gândurile lui. Ca un alpinist agățat de toarta cerului, un punct arhimedic și totuși atât de firav pe versantul alunecos al vieții fiecăruia. Erau tineri și fără griji. Cu atât mai puțin îi neliniștea faptul că acel muștiuc izbăvitor putea să poarte de la unul la altul virusuri distrugătoare, ce le-ar fi putut transforma tinerețea într-un coșmar. Fiindcă știau că, atunci când ești tânăr, nimic nu te poate atinge! Nici măcar un biet virus! Iarba aromatizată, atât de stigmatizată de o mass-media poate prea îngrijorată de micile lor tabieturi decât de soarta lumii îi făcea să savureze pe ascuns, cu și mai multă fervoare, tulumbele firave de fum ce urcau spre tării din piepturile lor tinere. Iar clipa aceea de liniște totală, când fiecare se retrăgea într-un sine abscons, magic, imaginând lumi posibile, îndepărtate, poate de aceea mai dorite, era clipa când și Cosmin se simțea pe deplin fericit.
La câteva zile după ce revăzuse acel chip drag, își părăsise prietenii dis de dimineață, fără să le spună nimic. Bântuise ca un nebun împrejurimile pentru a o găsi pe donna angelicata destinului său. Întreaga zi i se păruse că o revede. Fie apărând tiptil dintr-un pâlc de copaci, dispărând apoi pe după coroanele ofilite de căldura de peste zi. Fie la fereastra unui autoturism ce părăsește în trombă Snagovul. Sau stând într-o barcă, cu capul plecat pe umărul unui tânăr ce cu bisturiul vâslelor despica pieptul bogat al lacului sub tânguirea unui siaj stingher. Nu mâncase nimic întreaga zi. Hoinărise ca un câine cu limba scoasă de trei coți de zăpușeala necruțătoare a zilei. Dar, cum norocul ajută întotdeauna pe cei îndrăzneți, o zărise spre seară lângă debarcader. Parcă-l aștepta. Rezemată de un parmalac, urmărind zborul unui cristei de baltă, ce țesea pânza orizontului cu iglița aripilor sale brune. S-a apropiat de ea fără să scoată o vorbă. Apoi, bărbatul din el a făcut primul pas în fața curții marțiale.
- Bună! Snagovul pare în acest august un bătrân ponosit, cerșind la porțile cerului...Am crezut că nu te voi mai revedea...A trecut un an de atunci...fără măcar să mai știu ceva de tine...la despărțire nici măcar nu am apucat să te întreb cum te cheamă...
- Anul trecut, a trecut... Nu mai are rost să ne mai amintim de el. Pentru un suflet tânăr numai prezentul reprezintă un scop vital. Un scop în sine. Tinerii nu trebuie să scormonească trecutul, nici să provoace viitorul. Acel carpe diem izbăvitor înseamnă pentru ei esența clipe unice. Ca aceasta, când, iată, stăm unul lângă altul. Fără să ne fi imaginat că ne vom mai revedea vreodată. Predestinare...?
Șoptise cu glasul stins acele cuvinte, aranjându-și cu gesturi stângace zulufii de castană coaptă ce îi caligrafiau cutele frunții.
- Acum câteva seri, mi s-a părut că te-am văzut la discotecă...îndrăzni Cosmin cu glas scăzut.
- Poate nu am fost eu...poate ți s-a părut! Detest aglomerările umane, zgomotoase... murmură ea, scormonindu-i cu privirea peștera irisului.
- A doua zi am bătut ca un turbat împrejurimile, dar nu te-am zărit!
- Sunt împreună cu părinții, stăm la o vilă de protocol. Tata are relații sus-puse și vară de vară ne târăște pe mine și pe mama aici. Are mania pescuitului. Ce vorbesc eu manie. Nebunia acestui sport inactiv. Ar fi în stare să arunce undița din pat, dacă ar putea...
- Nici eu nu mă înnebunesc după pescuit. Spre deosebire de prietenii mei, cu care am venit la campingul de la intrarea în satul Snagov. Chiar mă gândeam că, dacă te voi reîntâlni, mi-ar face plăcere să fii alături de mine și de ei. În fiecare seară facem câte un foc de tabără. Mai tragem pe nas câteva fumuri din narghileaua persană...inofensive ierburi aromatizate...prosteli mondene...aiureli pașnice...
- Nu, mulțumesc, prefer singurătatea apei și muțenia peștilor. Doar eu cu gândurile mele....
- M-ai convins atunci! Și eu sunt adeptul clipelor de liniște interioară. Oricum, nu cred că ți-ar face plăcere să-i cunoști. Sunt colegii mei de facultate, dar sunt niște firi imposibile. Cu replici servite celor pe care nu-i agrează mai usturătoare decât acidul picric. Ironici fără perdea și un pic cam îngâmfați. Deși se spune că prietenii îi alegi, acum este prea târziu să mai renunț la ei... Dar m-am obișnuit cu modul lor de a recepta viața. Chiar și cu miștoul pe care-l fac pe marginea faptului că am venit singur. Că de un an trăiesc numai cu imaginea ta în suflet. Și cu frica necenzurată de întinderile de apă...
- Nu înțeleg, de unde această frică de apă?
- De la o ghicitoare, s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, nici nu mai vreau să-mi amintesc. Mi-a prezis că, dacă nu voi ocoli apele, voi pieri în adâncuri.
- Și tu ai crezut? surâse fata, luându-l de mână ocrotitor, ca pentru a-i da mai mult curaj în fața acelor vorbe.
- Ce era să fac, eram atât de mic și neajutorat pe atunci! Iar chipul disperat al mamei mi-a inoculat și mai mult această fobie. Dar acum nu mai cred o iotă! Iartă-mă, dar nici nu m-am prezentat...Cosmin....
- Iartă-mi impolitețea și faptul că nu-ți voi spune încă numele meu, îi șopti fata, coborând privirea spre lanurile bogate de stuf, ce se aplecau sub vela vântului de seară. Fiindcă vreau să mă asigur că această prietenie va deveni cu timpul o relație serioasă. Așa că nu-ți voi dezvălui numele meu decât atunci când voi simți că însemn ceva pentru tine. Nu vreau ca prietenii tăi să-mi strige numele în răspăr, să facă deja glume pe seama relației dintre noi. Este un lucru la care țin enorm! Nu te supăra! Acum trebuie să plec, este târziu. Tata nu îmi permite să întârzii niciodată! N-aș vrea să-l supăr!
- Te conduc!
- Nu, nu te deranja, nu vreau să fii văzut de ai mei. Tata este un cerber mai abitir decât cel din purgatoriul dantesc!
- Ne mai vedem? întrebă Cosmin cu speranță în glas.
- Poate ne mai vedem! Depinde și de tine. Poate...poimâine seară. Este seara când ai mei merg la prieteni să joace canastă. La o altă vilă. Voi fi singură și putem să stăm de vorbă aici, la debarcader. Departe de ochii oamenilor și de decibelii discotecii. Vrei?
- Da, mai întrebi! Atunci, rămâne pentru sâmbătă seară la...
- La ora zece și jumătate. Vreau să privim cerul și să ne cunoaștem mai bine! Îți mulțumesc, Cosmin!
- Pentru ce?
- Pentru că nu ai uitat de dansul perseidelor! Poimâine este 13 august, noaptea dansului lor...!