In general, daca vrei sa vezi stelele, iti privesti sufletul, iar cand vrei sa-ti vezi sufletul, iti ridici privirea spre stele. Dar sunt momente in viata cand, oricat te-ai uita in suflet, nu reusesti sa-ti zaresti nici macar varful sentimentelor si oricat ai privi cerul, nu vei gasi decat cea mai adanca noapte. Asta poate fi extrem de derutant, dar cine n-a privit macar o data-n bezna, nu stie cat de tare poate straluci soarele diminetii si cate flori renasc sub lacrima zorilor. Ea stia.
Niciodata nu-i placuse sa-si faca planuri. Destul facusera asta parintii ei, care-si planificasera fiecare secunda din viata si ultimul leu din buzunar, uitand sa mai apuce cu degetele flamande ale sufletului, portia lor de fericire. Cand refuzi hazardului orice minima implicare, drumul devine anost, plin de sabloane si ingradit de reguli care altereaza gustul grozav al secundelor traite intempestiv – gustul vietii. Culmea este ca oricate planuri ti-ai face, cu oricate reguli ti-ai imprejmui viata, in cele din urma constati ca esti un simplu pion in jocul hazardului, care te scoate din tipare cand crezi ca esti mai indreptatit sa-ti astepti recompensa si te trezesti descult la marginea drumului, intrebandu-te dezorientat incotro s-o apuci in acest tarziu al existentei tale… uneori prea tarziu. Ea isi croise viata din mers, iubind si rugandu-se pentru iubire, constienta ca era singura varianta in care putea valorifica la maxim sansa ce ii fusese oferita: sansa la aceasta existenta. Fara dragoste, viata nu i-ar fi fost viata… fara dragoste n-ar mai fi fost ea. Destinul avea sa stabileasca detaliile.
Numai ca… se trezise intr-un tarziu, desculta si dezorientata la margine prafuita de drum pustiit. Unde gresise? Poate ca iubirea ii devenise regula si ajunsese sa traiasca asa cum fugise sa se intample vreodata. Hazardul ii jucase si ei o festa, numai ca ea nu devenise pionul hazardului, ci nebunul de pe tabla lui de sah, care nu putea fi deplasat inainte, ci doar in diagonala, in incercarea de a-si regasi propria identitate. Acum, cand privea in jur si nu recunostea nimic din ceea ce tineretea ei visase candva, i se parea imposibil de cladit ceva in timpul ce-i mai ramasese – problema celor mai multi, in cele din urma, dar ea crezuse mereu ca nu face parte din categoria celor multi. Sa fi fost asta resemnare? Nu era, dar nu intelegea cum se intamplase totul si de ce, daca intrase in jocul destinului fara a incerca sa-i schimbe regulile, calatorind mereu pe carari nestiute, ajunsese in acelasi punct ca si cei ce nu facusera altceva decat sa urmeze drumuri batatorite si iremediabil ingradite. Poate ca hoinareala ei prin viata fusese doar o iluzie. Poate ca doar isi imaginase ca traieste asa cum ar fi vrut si, de fapt, traise asa cum voiau altii. Poate ca fugise de regulile urmate de toata lumea si isi cladise, involuntar, propriile reguli, dincolo de care s-ar fi vrut evadata, intre zidurile carora isi consumase existenta anost si inconstient. E drept, nu mai avea importanta acum, in pragul intelepciunii, dar avea nevoie de raspunsuri tocmai pentru a putea pasi dincolo de prag. Singura si goala pe dinauntru, n-ar fi reusit. Si, mai ales, raspunsurile trebuiau sa vina dinauntrul ei, din propriile-i trairi, din geamantanul cu viata adunat pe drum si nicidecum din valizele altora. Dar aveau sa vina, oare? Daca la inceputuri orizonturile tale sunt pline de intrebari, cand pasul timpului incepe a se contracta, te astepti ca talerul cu raspunsuri al balantei sa se incline. Regula asta nu era valabila si pentru ea… poate tocmai pentru ca toata viata nu acceptase reguli. Totul parea ca se intorsese impotriva ei. Avea mai multe intrebari fara raspuns decat avusese vreodata. Si una, dintre toate, se ridica cu ostentatie dureroasa din fiecare fibra: “unde gresise?” Traise aparent fara bariere, azi pe o cararuie abrupta de viata, maine pe un tarm insorit de destin, in fiecare zi iubind cat pentru o eterninate, presarand pe drum bucati mari de suflet ars, pana cand, intr-o zi, se trezise pe aceasta margine de timp, parjolita si pustiita de atata intensa ardere, fara sa stie incotro sa-si indrepte pasul si cum sa-si regaseasca primavara, privind nedumerita geamantanul plin si zdrentuit, cazut in colbul drumului, la picioarele-i obosite.
Dar ea nu invatase inca sa astepte. Privise in stanga si-n dreapta ei, spargand cu un oftat prelung linistea nefirescului, in firicele de obsesiva neincredere, isi aruncase apoi privirea peste umar, regasind aceleasi poteci batatorite, precum cele ce curgeau dinainte-i si simtise ca trebuie sa ia o hotarare inainte sa cedeze impulsului de a se aseza sa cerceteze continutul geamantanului. Simtise ca, daca ar fi facut asta, nu s-ar mai fi putut ridica vreodata, ramanand pierduta printre amintiri pana mai incolo, spre eternitate, la margine de drum neaflat. Si atunci, se lasase prada celui din urma impuls: inchisese ochii si incepuse sa se roteasca in jurul propriei axe, ca un soare debusolat, sau ca o luna neaflata inca, in cautarea unui laitmotiv pentru iubire, dupa care isi slobozise privirea de-a lungul primei poteci care i se deslusise dinainte-i, pana la linia orizontului. Se aplecase si ridicase valiza cu un gest reflex si pasise hipnotic inainte, stiind ca aceasta cale era ultimul ragaz acordat de destin in aceasta viata. Pornise iar hai hui prin viata, nu se stie spre care raspunsuri, dinspre care intrebari… doar hai hui… ca totdeauna.