Și când a luat pixul în mână și s-a așezat să scrie, nu a mai știu ce. S-au poate și-ar fi dorit să nu mai știe ce. De fapt se gândea ce impact ar avea asupra egoului și a lumii dacă ar fi așternut toate acestea pe o foaie. Cine ar mai putea pretinde că este, chiar și lui însuși, după ce avea să mărturisească toate, sau aproape toate, slăbiciunile în față Marelui Martor. Nu, nu lui D-zeu, ci foii. Sau lumii. Căci a scrie înseamnă a te extinde, a comunica. Chiar dacă păstrezi într-un caiet și nu arăți nimănui, odată și-odată tot va citi cineva. E vorba de expansiune. Dacă publicăm, ne extindem eul într-un mod milităresc, atingând inimi și minți, formând opinii, provocând diverse reacții, cucerind, căci asta este, o cucerire! Iar dacă, precum cei ce se mint că scriu doar pentru ei, rămânem fideli doar unui intim jurnal sau unei scrisori niciodată trimise, tot expansiune este. Doar mai subtilă. Încetul cu încetul ce a fost așternut se va infiltra din mâinile în mințile curioase ale cititorilor, din glasurile povestitorilor în sufletele ascultătorilor și se va contopi în cele din urmă cu marele subconștient colectiv, de unde a și izvorât.

Și deși orice cuvânt scris se întoarce până la urmă, din formă în nemanifestare, de unde a fost cules, indiferent ce drum a urmat, în scurta sau lunga lui viață, rămâne un act de infiltrare.

A scrie este un act de infiltrare.

Plouă. Cine plouă? Scriitorul plouă, vă zic eu!

El se evaporă tiptil sub razele soarelui și urcă până în înaltul cerului pentru a dobândi corp. Apoi se revarsă ca torente, furtuni și uragane sau din contră ca o slabă ploicică sau mai subtil, ca rouă. Și până la urmă pătrunde totul în calea sa. În final, stingându-se în oceanul din care a pornit. Însă drumul croit de fiecare picătură rămâne unic.

Dacă de apă te poți feri, umbrele împotriva scriitorilor nu există. Vrând nevrând tot îți înfiltrăm însăși pânza freatică din care se nutrește întreaga ta ființă.

Tot ce crezi că ești TU, de fapt suntem NOI.

Tot ce te compune pe tine, a fost cândva un vers dintr-o poezie.

Îmi pare rău dar scăpare nu există nici când mori.

Nici pe altă planetă, acolo sunt doar alți scriitori.

Singura șansa e să devii unul dintre noi,

să îți accepți soarta, să-ți însușești rolul și poate,

odată după multe, mii și nenumărate infiltrări,

ai să-ți găsești pacea în Ocean.

Fără să mai urci, fără să mai cobori.


Ne vedem la următoarea ploaie,

un scriitor.