În sfârșit prietena mea a ajuns în Israel. Locuia aproape de mine undeva în cartierul Romema din Haifa. I se propusese un serviciu ca " nou venită în țară" , ceva care trebuia să pară simplu la prima vedere, să citească în românește bătrânilor, din revistele care apar aici în limba română. Revistele astea apăreau pe atunci în tiraj destul de mare, din cauza ca erau mulți “noi veniți” din România . Anul 1993 părea un an pierdut pentru Fanny fiindcă neavând nicio șansă să-și găsească de lucru în specialitatea ei, trebuia să accepte orice i se oferea.
Cu ebraica stătea destul de slab, chiar dacă făcuse aproape 6 luni de cursuri intensive. La vârsta ei nu mai putea acumula precum în tinerețe, iar grijile o copleșeau. Stătea împreună cu soacra ei, bolnavă de cancer și mai avea și doi băieți gemeni în ultimii ani de școală. Soțul ei își găsise ceva de lucru în specialitatea lui de inginer electromecanic , undeva în cartierul Romema , asa că putea ajunge la serviciu pe jos, urcând zilnic muntele cu mare plăcere. Nu-l angajaseră cu un salar mare, dar începutul era promițător. Salariu de 1500 de sekeli nu acopera cheltuielile de închiriere al apartamentului , nici cele pentru școală a băieților si nici medicamentele necesare, însă Fanny si sotul ei erau foarte optimiști.
Băieții suferiseră în România, după așa zisa revoluție din 1989 iar unul din ei scrisese chiar o povestire asemănându-se cau un gândac, ca in “Metamorfozele” lui Kafka, după ce, un coleg de școală, îl luase de piept zicându-i
“Ce mai aștepți jidane! De ce nu pleci la Palestina ca acolo e de tine! “
Băieții îi dăduseră ajutor la plecarea definitivă din România. Soțul ei tocmai fusese într-o excursie în Israel , la rude , și-i trimisese o vedere cu mesajul de a se pregăti pentru emigrare. Atunci ea, Fanny, alesese! Numai într-o lună și jumătate terminase cu toate cele necesare plecării, iar puținii bani pe care îi aveau nu le-au ajuns decât să cumpere un fotoliu pat, unicul care l-au gasit într-un hangar mare de mobile. În perioada ceaușistă totul se cam epuizase si orice trebuia procurat doar cu pile sau relații. Prietena mea se plângea că, nici măcar cărțile expediate la adresa din Haifa nu sosiseră. Își amintea că pachetele de cărți le expediaseră , dar un "amic" care fusese împreună cu ei la poștă, scrisese pe ele o altă adresă, adresa familei lui. Cleptomanul acela a fost deconspirat, mai târziu și s-a dovedit a fi un profitor care s-a oferit să le dea ajutor înainte de plecare .

Dar, să mă întorc la povestea prietenei mele care trebuise să accepte serviciul pe care il gasise. Fanny trebuia să se ducă la bătrâni acasă și să se ocupe de ei câteva ore, după cum primea telefon de la firma care o angajase. Cel mai trist era că ajuta o bătrână care paralizase, după un accident cerebral. O plimba și o scotea în balcon. Încerca să o ridice de pe scaunul cu rotile și o punea la parapet, cel puțin să privescă spre mare și să simtă briza mării. Uneori se mira cât era de vânătă pe picioare. Îi spusese că odată au scăpat-o în duș. Bătrâna totuși își amintea fel de fel de amănunte din viata ei, dar Fanny nu avea răbdare să asculte povestirile ei. Uneori își amintea despre tinerețea ei, povestind întâmplări de la Iași. Cică în tinerețe nu reușise să fugă din România ca să emigreze în Israel. Ajunsese la granița ungară, dar acolo au fost reținuți, ea si soțul ei. Mai mult, soțul ei Saulică ajunsese la închisoare unde contactase un tifos. Pâna la urma l-au eliberat crezânduse că o să moară. Dar ea l-a salvat aducându-l înapoi la Iași, de unde au emigrat, mult mai târziu în Israel.
Fanny își făcea munca cu conștiințiozitate , dar nu asta era menirea ei să îngrijească bolnavi. Îi era suficient că soacra ei, bolnavă de cancer și la o vârstă înaintată, trăia în casa ei, fără nici un ajutor în timp ce ei lipseau de acasă. Într-o zi o găsise pe jos. Avusese o comoție și nu s-a mai putut ridica de pe podea. Ajunsese să nu mai mănînce nici macar hrănită. Lucrurile se precipitau. Într-o zi a murit fără să zică un cuvânt. Chiar de ziua soțului ei .
În perioada asta Fanny a primit un telefon să se prezinte la un interviu în meserie. Era arhitectă. Firma respectivă a primit-o fără nci o obiecție, după ce iau testat cunoștiințele în meserie. Problema era că trebuia să facă și diferite cursuri, nu numai pentru însușirea limbii! Asta era extrem de complicat pentru ea. Uneori lipsea zile întregi de acasă, cursuri la Tehnion si asta după serviciu. Băieții, înscriși la școli in Haifa, reușiseră foarte bine. Imediat îi aștepta armata, o altă cale nu era.
Într-o zi, lui Fanny i s-a făcut rău tocmai la un curs la Tehnion. Profesorul de AUTOCAD îi trăsese cu bagheta care arăta la tablă, peste degete. Motivul era foarte clar. Nu avea talent să deseneze ținând în mâna dreapta micul "șoricel" de la calculator. Fanny nu reușise să-i spuna un lucru esențial, că e stângace. O bufnise plânsul, iar mai apoi vărsase, undeva într-un colț de clasă…Nu reușise să ajungă la coșul de gunoi.
Cu primul autobuz a ajuns acasă. Din balconul lor privea deseori spre sinagoga reformistă. Uneori se ruga din balcon privind ce se întâmplă acolo, cum oamenii se perindau, se întâlneau, comunicau. Sinagoga era pe o stradă mai sus, dar pe o altă serpentină greu de urcat pentru cineva în vârstă. Și soacra lui Fanny urmărea cu intensitate ce se întâmpla acolo. Uneori Fanny se ruga la Sinagogă, ca si cum ar fi fost un Zid al Plângerii. De data asta nu o putea ajuta nimeni. Se trezise gravidă la 43 de ani!
Trebuia să ia o hotărâre. Sarcina înainta. Pofta de mâncare mereu creștea. Fanny mânca căpșuni. Plăcerea ei cea mai mare. În România reușise să cumpere o cutiuță cu căpșuni. Sătuse la rând două ore. În drum spre casă, grăbindu-se să urce repede pe scări s-a împedicat și a căzut. Căpșunele s-au împrăștiat pe scări, puține au fost recuperate. Mereu i se perinda în fața ochilor cât de puține bucurii au avut în România și care era măsura lor. Viața de ghetou, fără lumină, fără apă, fără viață, doar roboți perfecți. Raționalizarea robotismului e un vis de nerealizat în lumea largă, ce ar fi putut schimba ea?
După controalele de la doctorul ginecolog lucrurile erau foarte clare. Sarcina mergea bine. Doctorul ei era fericit. Nu și soțul lui Fanny. La ultima vizită l-a luat de piept pe doctor și i-a cerut scrisoarea pentru declanșarea avortului cu plată la preț redus pentru" nou venit în țară".
Fanny devenise o umbră. Își amintea că și în România rămăsese gravidă. Pentru aprobarea unui avort a fost internată fictiv, aproape două săptămâni , demonstrîndu-se că are "corpi cetonici". Pe vremea ceausistă avortul era interzis total de lege. Numai cu ajutorul a tot felul de invenții medicale, de toxicitate a sarcinii, puteau trece legal, pentru un așa zis avort. Mulți doctori ajutau pacientele, într-un fel sau altul , nelegal însă, riscîndu-și cariera. Alte femei își introduceau tot felul de plante otrăvitoare, "oleandru" parcă, ajungând la spital aproape în comă. Fanny văzuse scene tragice prin spitale. Fete tinere care mureau încercând să-și facă singure întreruperi de sarcină, cu leacuri băbești sau improvizații. Cel mai trist era că avortul pe care l-a suportat în România a fost făcut aproape" pe viu". Pur și simpu fusese un coșmar. Cineva intra în tine… și te curăța ca și cum ar fi trebuit să supraviețuiești la acest chin fără anestezic. O pedeapsă pentru orice femeie, mi se spovedise Fanny!
Fanny reușise la interviul de la firmă particulară de proiectare. Lucra deja de aproape 3 luni. Se întreba cum să spună ca va lipsi pentru că e gravidă și va naște? Ea își doarea copilul nu însă și soțul ei care trecuse la un fel amenințări... Cum se vor descurca, ce vor face, ce o să se întâmple cu spațiul lor închiriat cu un copil mic, ce va face cu cățelul, dar cu acvariu, dar cu canarii, ce vor zice gemenii?
Fanny deja luase câteva kilograme în greutate. Îi crescuse apetitul, mirosurile i se ascuțiseră. Pofta de mâncare crescuse uluitor. Când intra într-un super-market gusta de la intrare până la ieșire tot ce se putea băga în gură, mai ales dulce! Ajungea cu pachetul la casă aproape terminat, plătind doar ambalajul!
Fanny umbla după aprobările necesare avortului . Nu era deloc simplu să obții o reducere pentru plătirea unui avort. Stătea la rând la comisia de aprobare a operațiilor . Semăna cu Comisia din România. Puneau zeci de întrebări "de ce, pentru ce…renunțați la copil”. Ceva ciudat, stătea la rând împreună cu fetițe de 16-17 ani care rămăseseră gravide și veneau să obțină "întrerupere de sarcină", fără știrea părinților sau a școlii. Se mira cât de multe femei nu-și doreau să nască…
Obținuse toate aprobările. La spitalul "Elișa", spital particular, Fanny era programată în curând. Ziua sosise. Pregătirile de operație erau în toi. Mai trebuia să i se facă anestezia. Seringa era deja pregătită. Anestezistul căuta vena potrivită. Fanny s-a uitat în ochii lui…Brusc, așa cum era, s-a ridicat și a ieșit din sala de operație. Nu va renunța la copil, hotărâse .
Băieții ei vor pleca la armată în curând. Gemenii ei vor apăra țara… iar ea o va lua de la capăt.
Își asumase riscul. Simțea că merită. Într-o zi va fi pace aici. Noul născut nu va mai face armată grea. Așa își închipuia că, la bătrânețe va mai avea un nou sprijin.

Bianca Marcovici.