Câteva afișe anunțau un spectacol în care urma să cânte Doina Badea. Era vacanță și nu se punea problema să-l pierd.

Înainte de a începe spectacolul, mă apropii de scenă. Aștept să se așeze spectatorii. „Dacă rămân locuri neocupate, mă așez unde e liber. Dacă vine lume multă, am un loc în care mă postez: lângă stâlpul care susține balconul.”

De data aceasta, au venit toți cei care aveau invitații sau bilete. Câțiva spectatori primiți în sală peste numărul de locuri își aduc scaune din sala de repetiții. Eu rămân în picioare. Mă simt bine.

În deschiderea spectacolului, cântă o tânără pe care nu am mai auzit-o. Îmi place cântecul ei. În pauză, merg la biroul instructorilor, cer un caiet și un pix. Înarmată cu ele, mă apropii de domnul Mihăescu.

- Ce credeți, Bianca Ionescu o să vrea să îmi dicteze cuvintele cântecului pe care l-a cântat? Să îndrăznesc?
- Vino cu mine!

Domnul Mihăescu vorbește cu artista și îmi face semn să mă apropii.

- Domnul instructor mi-a spus că vrei să vorbești cu mine…
- Da. Vreau să vă rog să îmi dictați cuvintele cântecului pe care l-ați interpretat…
- Bine. Scrie!

Din când în când, Bianca se uită la mine. Eu mă uit la ea și aprob din priviri.

„Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume.
Eu cred numai în tine și-n dragostea ta.
Cuvintele ce-mi spui știu că-s adevărate.
Inima ta nu minte și simt că iubește.

Glasul, privirea ta nu se pot uita
Și nici prima îmbrățișare, primul sărut
De-acuma totul, totul îmi va spune-așa:
Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume…”

Când termin de scris, mulțumesc. Bianca zâmbește. E fericită că a putut să îi facă o bucurie unei adolescente. Nu i se întâmplă prea des să vorbească cu spectatorii. De obicei, trece neobservată, mai ales că e la începutul carierei.

A doua zi, merg să îl caut pe tata. Asist, involuntar, la o discuție.

- Să vedeți, domnule director, ce nervoasă era Doina Badea! Zicea: „Cum e posibil? Să meargă la necunoscuta aia și să nu vină la mine să îmi ceară un autograf?”

Nu mă pot abține.

- Eu am vorbit cu Bianca Ionescu. Nu am îndrăznit să vorbesc cu Doina Badea. Și nici cu Bianca nu aș fi îndrăznit să vorbesc fără ajutorul domnului Mihăescu. Cum era să merg la Doina Badea fără un buchet de flori? Nu știam că se va enerva atât de tare. N-are decât să îi treacă!

Nu mai puteam repara gestul, dar am văzut cum reacționează vedetele.