Râmele trăiesc în pământ. Sau în scorburi. Alea din scorburi sunt mai bune, căci au gâtul roșu. Așa le zicem noi: râme cu gâtul roșu. Stau ascunse prin scorburi, unde s-au depus frunzele și noroiul scurs de pe pomi, atunci când plouă. În scorburi trăiesc și șerpi, așa crede Cristi. El nu are curaj să caute râme, prin sorburi. Eu, în schimb, îmi bag mâna pâna la cot și scormonesc prin măruntaiele pomilor. Pomii râd, fericiți. Pădurea, în septembrie, e ca o femeie gonită de-acasă: vânătă, slabă și dezorientată. Pe tălpi, se lipesc frunzele din acest an. Sunt mai fragile decât cele de anul trecut și parcă ceva mai galbene, precum degetele fumătorilor. Apa miroase a mâl. Așa miroase apa, în câmpie, precum nălucile, gros, impulsiv și misterios. Pe malul strâmt, printre lanuri de porumb cuprinse de tăciune, din sălcii pletoase ne meșterim undițe. Întotdeauna avem la noi bolduri și un mosor de sfoară. De data asta, peștele nu vrea să muște. Așa că scuipăm apa. Doamne-Doamne, dă o ploaie! Peștele cade atunci când plouă. Lucrul ăsta îl știu de la tata. Ha, mâine plouă, mă duc la pește! Iar seara, plin de noroi, mirosind a rachiu și duhnind de atâta tutun, tata e satisfăcut, iar mama curăță, tăcută, în bucătărie, peștele. Caras, argintiu precum lamele de cuțit. Auriu ca aerul verii. Dar și bibani lacomi, ciortănică, dar și mârlițe de culoarea balaurului, verzi ca un ochi de vrăjitoare nebună. După ce vine tata de la pescuit, toată scara mănâncă pește. Acum, însă, nu vrea să tragă, e apa prea limpede, iar peștii au ochii mari și apoși cu care ne văd în buza privalului. E liniște cât să auzim cum soarele mic, pe cerul amiezii, scârțâie. Dar câteva chiștoace, culese de la braseria din cartier, rezolvă orice problemă. Suntem bărbați, iar fumul țigărilor ne intră direct în carne. Acum se mișcă și plutele, iar guvidele care se zbate frenetic, în ac, e cel mai mare pește care s-a văzut vreodată. Are o tonă. Două tone. El e peștele care poate îndeplini trei dorințe: să ningă, să fie întotdeauna vacanță și să nu mă mai trimită mama, dimineața, la coadă la lapte. La coadă, dimineața, stau numai babele. Dar și copiii. Babele n-au somn. Chiar și atunci când dorm, ele au un ochi la ceafă, care e tot timpul deschis. Așa au și morții. Morții văd și aud tot. Mie nu-mi este frică de morți. Dar îmi este frică de întuneric. Iar dimineața, când mă duc să stau la coadă la lapte, încă nu se luminează, e tot noapte. Iar noaptea ies spiritele rele, toată lumea știe asta. Spiritele astea rele sunt tot niște babe, precum cele care stau la coadă la lapte, dar au colți și vor să intre în trupurile tinere ale copiilor, ca să le fure viața. S-au trezit guvizii, iar acum avem un pumn de om mare de pește de culoarea pietrelor, buzați, bulbucați și lăcrimând în iarba pitică. E vremea mesei de prânz, iar pădurea freamătă împrejurul focului vioi care pătează aerul cu sânge, semănând cu cearceafurile tuberculoșilor.