Foaie verde foi de nuc, măi, scămoșat e dorul de tine, ațos și peticit ca un parfum greu de sațietate și de plictis, of, of, adu calul să mă duc, a-a-a, când fiecare deget e un ochi uimit și-ncercănat care pipăie aerul vechi. Nu mai sunt frunze care să mă-mbete de atâta verde și nici așteptări care să merite să mai fie îngăduite, când plin de sfială și-atât de împovărat încerc să cred că acest timp e unul cuprins de amăgire, când până și ispitele au fugit tăcute și înfrigurate. Căci norocul dac-ar vrea, măi, să mă-nchid sub lespezi grele și de-acolo să-mi urlu anxietatea, neică, nu m-ar pedepsi așa, of, of. Poate o s-auzi, în sfârșit, cum ianuarie picură adânc cu păsări care au uitat să cânte prin plopii cuprinși de remușcări și de teamă. Hop, cea-cea, omul care a iubit, nu poate fi fericit, măi, căci cu neliniște, cu patimă, cu nesfârșire și, ah, cu multă dulceață a fost lovit de dragoste și de amoc, neică, și plânge inima-n mine, măi, a-a-a, la bătrânețe, nea Vasile Melu, pingelar vechi cu dever la strada mare și văduv la a treia colivă, leliță, of, of, că mă doare inima, căci și el a tot înșirat la neveste una mai bolnăvicioasă ca alta, mamă, să mă duc din acest loc, a-a-a, că se stingeau paparudele de parcă erau vorbite, lăsându-l pe bietul nașparlet tot aplecat, neguros și cu batistele îndesate de lacrimi și suspine grele și neconsolate. Căci moșul le iubise pe fiecare în parte cu potolire, cu ușurință și îmblânzit de trecerea timpului, împăcat precum babele aflate în fața oglinzilor calpe, de bâlciuri, reușind să se dreagă de supărările atât de dese și venite pe neașteptate fie meșterind la pantofiori de dame famate și zvăpăiate precum inima de iepure, candrii și libidinoase, pline de pofte și de sârguință, fie bătând, în răspăr, flecuri pentru toți desculții mahalalei, dar asta numai până în ziua când, of, aoleo, măi, foaie verde viorea, a fost săgetat de privirea flecară a unei lelițe cu față lungă de palmatoare versată și pusă pe căpătuială silnică și din nimicuri. Mă gândesc noaptea la tine, măi, măi, neică, a-a-a, că așa e făcută și viața și trebuie petrecută cu rosturi felurite și atât de plăcute sufletului, în desfătări de pulpe fierbinți și sâni albi și temători precum puiul de vrabie, neică, între două îmbucături de pastramă trecută prin baițuri grele, cât să fim fericiți și noi, aoleo, când așa a pățit și peticarul meu de botine din stofă adusă din chilipiruri și papuci ponosiți de casă, prostit și lungit de melița dulceagă a cutrei cu fason simandicos și privire plină de făgăduinți. A-a-a, spune-i că mi-e dor de ea, că nici nu mai știu dacă acest aer are în el ceva magic, mistic și de neînțeles, of, of, de mă doare inima, căci trudit intru în dimineața în care nu te mai regăsesc în memorie. Draga neni, a-a-aoleo, că și-acum blesteamă cârpaciul meu ziua în care s-a lăsat cuprins de patimă, de viciu nesăbuit, de nărav și năpastă a inimii, căci codoașa l-a pus să-i dea act că-i lasă ei toate bulendrele, acareturile și agoniseala lui strânsă cu migală și-n ciocănit ritmic de ținte, cu sudoare și cu respect pentru meserie, cât să vadă și el o fărâmă de hândel brânzit și crispat, de nevestică proaspătă, c-a rămas bietul naiv să doarmă prin vecini, prin șanțuri și birturi vechi, când hoașca l-a poftit să-și vadă de cărare din ziua de cum s-a văzut cu hârtia-n mână, a-a-aoleo, măi, măi, c-a rămas bietul pantofar de căruță și fără căpătâi, de marțafoi și de ulițar, măi, șprițule, uite-așa, de chin și-amar, mai toarnă un pahar.