poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-24 | | Am intrat să îmi cumpăr ceva de mâncare. Nimic neobișnuit, dar somnul meu era nefacut demult, ca un pat șifonat de coșmaruri. Eram un drogat al lipsei de odihnă. Ce ciudat mi se păreau toate în jur, culorile mai deschise, sunetele mai vii, oamenii mai rapizi decât de obicei. Am privit ce se înampla în jur cu o curiozitate ieșită din comun. Ceva m-a trezit, ca un urlet mai puternic decât al celorlalți. - Comanda dumneavostră! Meniul! Prima strigare a fost ca vocea unui viu cu ecou în capul unui om pe moarte. Am privit cu ochii tulburi în toate direcțiile. A urmat a doua strigare, mai tare, mai puternică. Am privit în direcția în care se îndreptau sunetele și am văzut un om, un doctor, îmbrăcat în halat, care se ridica greu de la masă. Prima dată nu auzise, adormise cu capul pe masă. Părea că pășește ca mine, cu un picior pe un nor și cu alt picior pe alt nor. Era de înțeles că fusese de gardă și abia acum avea timp să mănânce ceva. Mă întrebam dacă și el se simte la fel ca mine și mai ales „de ce rețin aceste imagini parcă ar fi scrise de cineva?” Parcă citeam o carte nouă, scrisă cu gândurile mele. Imaginile erau puține și înșirate perfect, și eu priveam din exterior. Acum realizez că toți eram așa, toți eram zombii ai visului meu. Toți eram obosiți de gânduri și de nopți nedormite. Toți eram fantome în gândul meu. Fiecare cu lumea lui și totuși o lume în comun, cu morți – fericiți câștigatori ai unei excursii din lumea asta – și vii – fericiții amăgiți ai lumii de vis în care trăim, fiecare cu visul lui, fiecare cu realitatea lui. Acum că ai văzut ce văd eu, cu ecoul cuvintelor mele te lupți și te întrebi de ce să gâdești așa? Ignoranța e o binecuvântare. Să uităm întrebările cât mai repede și să ne transformăm cu teamă în rotițe din aceeași imagine, pe același pământ. De ce să deschizi ochii înspre cer? De ce să mă trezesc când strigi la mine să îmi iau comanda?
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate