Autor: Nicolae Cristache
Merge treaba, merge(V) - Eliberare condiționată

Maher a obținut eliberarea condiționată a reporterului Dorin Faimă; ca reprezentant al sindicatului Federației Naționale a Patronilor de Tripouri, la mitingul jubiliar din Piața Constituției. Trece s-o ia de acasă pe Georgeta. Fata îl întâmpină în pijama; nările îi freamătă ca la căluți; atât pantalonașii, cât și bluzița i-au rămas mici; îi îmbracă trupul de femeiușcă doar sumar: până sub sâni, bluzița, până sub genuchi, pantalonașii.
- Dragul de tine, ești nedormit. Ai mâncat ceva? Mi-ar plăcea să facem sex, Dorin. Þie, nu?
- Ba da.
- Ce păcat că nu se poate! Sunt fecioară. Se-ntâmplă, Dorin. Nu te superi?
- N-ai nicio vină, dovlecel. Altădată ieșirile din pușcărie se făceau după 20 de ani.
- N-am știut că fecioria trece după 20 de ani. Problema, Dorin, e că nu e noapte, cum cere datina străbună.
- Maher zice că în condițiile mondializării, alegi datina străbună cea mai convenabilă, o liniștește Dorin, nu știu cum e la eschimoși, o să mă interesez... Privește ceasul: Nu-l mai așteptăm pe Maher. Îmbracă-te!
Se aude vocea mamei Georgetei:
- Copii, dacă aveți nevoie de ceva, aici sunt; nu mă uitați. Georgeta duce degetul la buze:
- Să-i zicem de sex, Dorin. Trebuie să existe o derogare de la feciorie.
- Sunem în plină zi, îi aduce Dorin aminte de datina străbună. Se aude din nou vocea mamei:
- Copii, nu mai aud nimic. Aveți grijă de voi.
- Ordin de mamă, ai auzit: ai grijă de mine!... Ușa de la intrare a rămas întredeschisă; Georgeta strănută de trei ori, pisicește. Închide ușa, Dorin, nu vreau să molipsesc trecătorii...
- Grăbește-te! o zorește Dorin. După începerea mitingului nu mai avem voie în piață.
- Îmi scoți tu bluzița, Dorin? Sau preferi pantalonașii? Doamne, se lamentează ea, nasol e să fii fecioară. Nimic nu știi. Cum să te grăbești fecioară fiind, și zi fiind, și fără să știm cum e la eschimoși... și fără derogare. Mama asta nu știu ce păzește.
Ajung după începerea mitingului. Din cauza frigului, demonstrația și-a mutat locația în Sala Rondă a Hotelului Intercontinental. Își fac loc printre rândurile din față, printre smokinguri, decolteuri pistruiate, picioare lungi din copilării bântuite de rahitism, burți de tranziție sub veste de mătase. Pe tribuna improvizată, vorbitorii își smulg unii altora microfonul din mână, aplauzele nu contenesc. Filialele Federației Naționale a Patronilor de Tripouri își anunță prezența și donațiile. Fiecare anunț e punctat de sală cu Ole! Dolhasca: trei jetoane roșii impozabile, fără TVA... Ole, ole, ole!...
Georgeta și Dorin sunt luați în primire de un domn în costum de paradă, o togă revizuită și adaptată exigențelor de cerber; îi îndrumă la celălalt capăt al tribunei; se explică:
- Aici e sectorul guvernamental, nu staționați, vă rog!
- Am nimerit cum nu se poate mai bine, Dorin. Tu ca pușcăriaș eliberat condiționat, aparții guvernului. Și către oficial: Aveți program de sală, distribuții, chestii d-astea?
- De care guvern aparțineți, insistă cerberul.
- Îl cunoașteți, răspunde tot Georgeta: Jos guvernul! Îl știe toată lumea.
- Rămâneți, dar nu aplaudați, convine cerberul. Aici nu se aplaudă.
Mâna Georgetei se apropie cu discreție de aceea a cerberului și o strânge ușor. Locul rămâne curat. Oficialul tatonează semnificațiile gestului.
- Frecventați cumva cluburile englezești?
- Rar...Adică nu prea... Deloc, se hotărăște fata. Cluburile englezești nu mai sunt în Anglia? Așa am crezut... Nu vă supărați... erudiție de autodidactă.
Sprânceana dreapta a oficialului se rotunjește cât să-i pună în evidență calitatea machiajului.
- Autodidactă?... Și vă convine?
- De minune. Așa pot să aflu tot; altfel n-aș ști că sunt și catolică, și protestantă, și ortodoxă de rit vechi, și calvinistă, și musulmană; în toate mă recunosc. La fel cu bolile, în afară de Sida, am toate simptomele: eredostaxie, glumerolonefroză, flegmon periamigdalian, cefalee, diabet,... toate. Nu mi-ați răspuns cum e cu... virgulă, cluburile englezești.
- România, frumoasă domnișoară, dacă reforma continuă în ritm alert, va fi ca un club englezesc. Cu biliard, trabuce, jobene, bere Guiness, ceaiul de la ora cinci, umor englezesc... O, scuze! iată, vine cutia pentru acatiste.
„Cutia pentru acatiste” este un paner lucrat din nuiele de răchită. Este plimbat prin sală de două fete. Una are un picior mai gros și o pieptănătură imitând dispunerea căpițelor de fân; cealaltă s-a coafat stil ghiveci de cactuși; unul dintre sâni e modelat ca o banană, celălalt fiind strivit sub eșarfa tricoloră ce-i ține loc și de bluză, și de fustă. Se strâng bani pentru familiile nevoiașe. Dorin se caută după ceva bănuți. Oficialul îl oprește:
- Acatistele se dau direct în euro; nu vă mai scotociți inutil.
Dă la iveală un portofel guvernamental, asezonat cu bancnote a căror culoare se asortează cu șosetele și cravata. Georgeta freamătă sub acoperământul sumar al bluzei de ginși și își duce mâna la gură, ca să-și oprească exclamația rebelă.
- Un domn așa de guvernamental, cu un așa portofel colorat! Știam că mahării de la guvern preferă alb-negru.
- Nu vă excitați estetic, o sfătuiește oficialul. Nu port așa ceva la mine în fiecare zi. Este o întâmplare, o simplă întâmplare. Tocmai am privatizat Societatea Română de Telefoane cu un euro. Ãștia-s banii de diurnă. Extrage cinci hârtii de o sută, în așteptatarea panerului, și reintroduce portofelul în buzunarul de la piept.
Dorin urmărește ritualul politicianului guvernamental; n-are ochi să-l vadă pe Chelbasa, majordomul lui Maher, făcându-i semne disperate. Ajunge în sfârșit lângă reporter:
- Domnu’ reporter, vă inoportunizez; vârți mai întâi plicu’ ăsta în buzunar și apoi citiți scrisoarea lui Maher...
Scrisoarea este un petic de ambalaj: „Poețică ai în plic 5000 euro care ții aduce Chelbasa banii să-i dai pentru familiile de greviști o parte și pe restu săi ții ca sa cumperi Borvizu de Sus.
- Ce vreți să faceți, se neliniștește majordomul privind bancnota din mâna reporterului. Nu-i voie!... Nu, nu, nu!... Bacșișu-i interzis la noi. Mai ales în timpul serviciului... I-aș fi cumpărat lu’ ăla micu’ niște ghetuțe, că-s pe ducă, da’ dacă nu-i voie, nu-i voie!
- Ce număr poartă? Se interesează Dorin.
- 43 ca mine, lăboaie mari în familie... da’ de ce-ntrebați?
- 43, repetă Dorin, ca și cum numărul ar fi putut oferi o soluție de compromis. Þineți cinci sute de euro, nu pentru dumneavoastră, că n-aveți voie, pentru ăla micu’, așa-i în toate țările cu civilizații avansate. Câți ani are?
- Ãla micu’? Merge pe 28... Nu îndrăznește să bage banii în buzunar. Cinci sute! se minunează el. Ãsta nu mai e bacșiș. E mită.
- Și? vrea să știe Dorin.
- Mită e voie... oricâtă!
În difuzoare răsună vocea amfitrionului, care anunță grav: „Colegii noștri din provincie care au venit cu elicopterele sunt rugați să folosească, pentru deplasarea la Borvizul de Sus, Mercedesurile albe staționate pe Bulevardul Magheru. Coloana de mașini are următoarea configurație: echipajele Poliției, echipajele bodygurazilor, Lamborghinurile, Mercedesurile albe, Mercedesurile negre...”
- Parcă am fi într-un film american, se bucură Georgeta, în campanie electorală...
- Îm, îm, îm, anunță Dorin o remarcă pe care o dorește în surdină. Filmul de care vorbești este american, dar acțiunea se petrece în Somalia Meridională. Suntem în urma americanilor cu cel puțin 100 de ani.
- Ce repede trece timpul la ei, Dorin!
- E și vina noastră, dovlecel. Dacă după „O scrisoare pierdută” a domnului Ion Luca al nostru ne-am fi ținut de treabă, poate că le-am fi rămas în plasă, dar n-am știut să prețuim ce este al nostru. Americanii ne-au luat pe nimic Cațavencii, Tipăteștii... Într-un fel, tot răul spre bine. Căci noi n-am fi izbutit să-l hiperbolizăm pe Cațavencu, așa cum îl vedem astăzi la americani. Spune-le acum americanilor că ceea ce văd ei în campaniile lor electorale, domnul acesta Cațavencu al lor e român și o să-ți râdă-n nas. Și câte alte glorii nu ne-au fost furate, fără drept de apel!
- Dracula... Hoție pe față, Dorin.
- Îi putem întrece pe americani, dovlecel, doar în materie de evaziune fiscală. N-o să-ți vină să crezi, dar în domeniul evaziunii fiscale putem concura de la egal la egal cu cele mai mari puteri ale lumii.
- Să nu uit, Dorin. Iartă-mă. Domnul oficial ne invită în mașina lui. Mi-a dat numărul, știi, are un Mercedes negru. E draguț, nu-i așa? Și cinstit. Ai auzit ce-a spus: că nu are nici el în fiecare zi portofelul doldora cu euro. Dacă Guvernul n-ar fi vândut Societatea Română de Telefoane, știi, n-ar fi avut cu ce să onoreze nici măcar cheta pentru familiile greviștilor. E chiar trist să vinzi telefoanele țării, ca să poți participa la o grevă selectă. Noroc cu evaziunea fiscală, Dorin. Doar așa putem ține fruntea sus. Da’ cum de se lasă mai prejos englezii?
- Nu e nimic ciudat aici, dovlecel. Dintr-un imperiu unde soarele nu apune niciodată, Marea Britanie s-a tot micșorat și continuă s-o facă, fără putință de stopare. Ca un șoricel mort. Ai văzut vreodată un șoricel mort?
- Nu, Dorin. Trebuia?
- Să omori unul și să privești ce se întâmplă cu el. Se strânge, se strânge, până ce nu mai rămâne aproape nimic. La ce le-ar mai folosi englezilor evaziunea fiscală? Oricum, au pierdut întrecerea. Generalul care pierde un război se sinucide. Þara- general care pierde un imperiu, ce chef de competiție mai are?
- Nu știu, Dorin. Îmi spui tu?
- Evaziunea fiscală măsoară vitalitatea unei nații, dovlecel. Fără șansa evaziunii fiscale, adu-ți aminte, pasărea Phoenix s-a văzut obligată, pentru a-și îndeplini destinul, să renască din cenușă. Suntem o nație tânără și viguroasă. Câtă vreme evazionăm, existăm.
- Noi când ne evazionăm, întreabă Georgeta și roșește.
- Mai devreme voiai altceva... te-am dezamăgit, se desumflă Dorin.
- Nu tu, nu atât tu, Dorin, cât poprul englez. Chiar nu putem face nimic pentru el? Nu-i putem lăsa așa pe bieții oameni. Imperiul, nu, evaziune fiscală nici atât. Sunt atâția democrațieni, știi, care stau degeaba. Freacă ridichea, iartă-mă, în Parlament. Am putea alcătui un comando de evazioniști voluntari. Sau, se răzgândește ea, ce-ai zice de un comitet de salvare? Compus din ruraliști și democrațieni care să-i revitalizeze pe englezi cu ordonanțe de urgență. Ordonanțe de urgență fără fronitere! Uah!
- Iertați-mă, intervine în discuție un individ cât se poate de normal, sunteți ziaristul Dorin Faimă, hărțuitorul sexual?
- Omul de afaceri Dorin Faimă.
- Scuze.
- De ce vă interesează?
- Îl caută patronul Þepe Mamulici. Și îi întinde celularul.
- Dorin la telefon... Eu, eu...
- Dorin, dragul meu, ai făcut treabă bună. Am citit și raportul lui Maher. Ce-i cu tine, vrei să devii om de afaceri?
- Trebuie să fac ceva, vremea trece... Am zis că...
- Nu te las, îți dublez salariul.
- Nu de salariu e vorba...
- Dar de ce?
- De viață, de...
- Te-ai supărat că te-am trimis în pușcărie?
- Dimpotrivă, mi-a făcut plăcere.
- Nu te înțeleg. Ai tot ce... ce... ce-și poate dori un ziarist. Poți să scuipi unde vrei, să înjuri pe cine poftești, să dai în ONU, în NATO, să scrii orice-ți trece prin cap, ce-ți trebuie ție afaceri?
- Totuși...
- Te fac redactor șef. Gata, de azi ești redactor șef. Rămâi cu noi!... Ei, ei, ei! Iată un gândac - pinguin. Mă duc să-l omor. Pa.
- Știu că ați vorbit cu domnul Maher și că ați primit, recent, o scrisoare de la dânsul, reia discuția proprietarul mobilului. V-a spus ceva despre polițiștii care urmează să ne molesteze? Pe cine am întrebat, nu știe nimeni, nimic. Am impresia că nu s-a plătit bătaia polițiștilor. Trebuie să plecăm, mașinile sunt pornite și nimeni nu știe cine ne va bate și unde. Dacă nu suntem bătuți, înseamnă că am ratat toată panarama asta... Atâția bani! La Borviz urmează să fim primiți ca niște martiri. Nu e de conceput să ajungem nebătuți acolo.
- Nu vă-nțeleg îngrijorarea. Locul e înțesat de polițiști și nu par deloc a nu ști cine suntem și ce vrem să facem. Scuipați-i, provocați-i. După felul replicii lor ne vom dumiri ce și cum. Înțelegeți-i, sunt și ei oameni. Poate așteaptă un semn de la noi. Un semn de recunoaștere. Măcar un picior în fund, ceva...
- N-ați înțeles, se precipită omul. Polițiștii ăștia sunt cu ordinea, cu altceva. Habar n-au cum se bat greviștii. Ãștia dacă dau, nu mai ajungem la Borviz, ci la Morgă. Îmi pierd timpul cu voi degeaba, mai zice el și se îndepărtează răvășit de supărare. Georgetei nu-i vine să creadă:
- E posibil, oare, să plecăm nebătuți, Dorin?
- Nu împărtășesc temerile organizatorului, încearcă Dorin s-o liniștească. Nu mai e Miliția de altă dată. Mai toți polițiștii sunt trecuți azi prin școli, universități.... Dacă au zis că ne bat, ne bat.
- Nu ne bat, Dorin. Ai auzit ce spunea organizatorul?
- Pericolul e altul, dovlecel: e posibil ca intermediarul să nu se fi descurcat în ranguri și să nu fi știut cui să-i dea bacșiș, cui mită, cui șpagă. O fi dat bacșiș acolo unde era consemn pentru mită și invers. Nu te mai bate nimeni pe gratis, ca pe vremuri. Eu zic să ne ocupăm locurile în mașină și să așteptăm. Georgeta devine suspicioasă:
- Domnului Chelbasa ce i-ai dat? Mită, bacșiș sau șpagă?
- Asta e că nu știu. Dar a fost mulțumit și restul nu mai contează.
- Știi ce cred eu, Dorin? Mie mi se pare că undeva există un blocaj de comunicare. Distincțiile astea între bacșiș și șpagă și mită sunt anacronice. De ce nu li se spune simplu sponsorizări?
- Știi bancul cu peștișorul de aur?
- Îl știu, Dorin. Dar vreau să mi-l spui și tu.
- Peștișorul de aur se leagă față de pescar cu promisiunea de a-i îndeplini trei dorințe. Prima dorință a fost să prefacă râul în votcă. Îndeplinită. A doua a fost să prefacă oceanul în votcă. Îndeplinită. La treia, pescarul ezită. Se gândește ce se gândește și la urmă îi zice peștișorului: știi ce? Dă și tu o votcă mică... Ai înțeles?
- Nu.
- Așa e. Dă-i omului un ocean de sponsorizări și la urmă întinde mâna și zice: dar bacșișul? Tradiția e puternică, dovlecel. Românul a fost tradiționalist înainte de a se fi inventat tradiționalismul. Ca și în ortodoxie. Noi eram ortodocși pe când nici nu se auzise de ortodoxism. Când s-a inventat catolicismul și toate celelate religii trecute astăzi pe sponsorizări, noi eram demult ortodocși practicanți ai bacșișului.
- Tu știi mai bine, Dorin. Dar eu cred că din pricina acestei tradiții milenare poporul român a pierdut în bătălia pentru acumularea prin jaf cel puțin vreo 16 luni, dacă nu chiar 17.
- Trebuie întrebat un polițist, dovlecel. El trebuie să știe.
- De unde să știe, dragule? Ei nu știu nici măcar când ne bat și cum. Parcă văd că plecăm nebătuți de-aici și se irosesc o groază de bani. Cred că o-nțeleg pe Maica Tereza. Zău dacă nu-mi vine să plec în pelerinaj, ca să duc către polițiști mesajul tău cu pescarul și peștișorul. Îți dai seama, Dorin, câte lucruri minunate le-am putea împărtăși oamenilor?
Un pui de caniche, cu papion violet și zgardă prinsă pe sub burtă, de aceeași culoare cu papionul, adulmecă bombeul reporterului, se agită, pregătindu-se pentru o necuviință.
- Dragul de el! Simte omul bun, Dorin. Nu-l alunga. Una din doamnele cu decolteul pistruiat se apropie aferată:
- Nu, mamă, nu! Nu-i frumos! Îți plac pantofii domnului... Domnule, zice către Dorin, plătim oricât... A, își aduce aminte. Sunt doamna consilier a lui Sturzu. Plătim, ne dați pantofii și plătim oricât. I-au plăcut copilului... Nu-l refuzați, vă rugăm din suflet!
- Te rog, Dorin, intervine Georgeta. Nu fi rău. Uite, dragul de el a făcut pișu de emoție.
- Cu plăcere, doamnă, convine Dorin. Doriți să-i spăl înainte? Măcar stângul. Dreptul e încă teafăr... La fiecare cinci ani se schimbă branțurile și blacheurile.
- Vă rog să scrieți tot ce trebuie să facem pe o foaie de hârtie, domnule. Eventual adresa cizmarului dumneavoastră. Tot, tot.... contul din bancă, tot. Orevoar!
- Bieții căței, Dorin, se-nduioșează Georgeta. Cățeii români nu sunt obișnuiți cu grevele... Te iubesc... Să-l speli și pe dreptul, Dorin. Te rog... Revin acum la ideea cu sponsorizarea. Îmi place să discut cu tine. Nu te superi că revin. Eu zic să generalizăm sistemul catolic al sponsorizărilor și să păstrăm și bacșișul național...
- Nu e rău deloc, dovlecel.
- Bravo, Dorin! Un timp nu am mai plăti nici un fel de impozit, urmând ca din banii economisiți să sponsorizez pe cine vreau eu. Sponsorizez chelnerul, coaforul, medicul, poștașul, agentul fiscal, polițistul, preotul... E treaba mea, Dorin, nu a statului!
- Herbert Spencer?
- Nici un Spenser! Bacșișul rămâne așa, un hobby. În rest, sponsorizări. Școala, Sănătatea, Armata, Biserica... Nu mai avem nevoie de buget.
- În vremuri normale, soluția ta e ideală, dovlecel. Ce ne facem pe timp de criză?
- Criză? Să vină, Dorin. Nu-mi pasă, mă coafez la două luni , renunț la spovedanie, cu nașterea am rezolvat-o, pentru înmormântare mai e timp.Rămâne o problemă, este adevărat: Ce facem cu armata?

Va urma...


Aici (pe wwww.sentinta.ro) - partea I, a II-a, a III-a și a IV-a.