Zilele sunt dureri suportabile, uneori.
În fiecare dimineață îmi întreb ziua cum se simte. Sunt o sarcină dificilă pentru ea. Nu vreau să mă nasc, cu toate acestea, chiar când zorii dau să intre ca un forceps care nu știe decât să despice, durerea ajunge până în ochi.
Deschid, privesc în afară, ca prin lichidul amniotic și, deodată, mă sufocă mirosul de lume ițită din ziua fiecăruia.
Nu ne naștem toți în același timp. Unii zăbovesc nu din cauza sorocului, ci pentru că se tem, presimt ceea ce îi așteaptă. Lumina. Și după ea orbirea, neînțelegerea, delăsarea, plictisul, indiferența, singurătatea…
Când sună ceasul, țâșnesc cu moalele capului înainte, mă izbesc de lumea cea nouă, ca și când niciodată nu m-am mai lovit de ea. Ca de zidul chinezesc. Articulez ceva care aduce a scâncet, dar sunt un copil abandonat, fiindcă nimeni nu vine să vadă ce am.
Mă întind ca un pui de pisică albastră, ori poate am încă ochi de lapte din moment ce nu disting decât umbre și nicio culoare. De fapt, culoarea, pentru mine, înseamnă o pată foarte neagră în cenușiul de cer intoxicat.
Ca să ajung la sânul zilei, mă târăsc atrasă de pofta pe care mi-a deșteptat-o gândul la forma plină, la mirosul de dulceață cremoasă care-mi va unge buzele
Mă împiedic de tot ce mi-a pregătit: pantofii, hainele care nu au culoare, covorul pe care stau pe burtă când citesc, pragul ca un dâmb uscat, ușa masivă cu vizor.
Dincolo, e strada. Mă întâlnesc cu zilele celorlalți. Incolore. Dintr-odată simt cum doare. Sunt durerile creșterii: gândesc, percep, înțeleg și mă întristez.
Acționez ca un cancer, omorând în mine plăcerile, bucuriile, tot ceea ce ar face fericită ziua mea. Ea mă acceptă ca pe un autist.
Uneori, pare că înțeleg cât o doare!

(13 ian 2011)