Aici, la Köln, mulți pleacă de sărbătorile de Crăciun de acasă fără nici un regret; se grăbesc, lasă impresia unei evadări obligatorii din propriul prezent.

Fug repede și mai ales departe de întâlnirile cu familia, cu sau fără Tannenbaum, și mulți au oroare să întâmpine Anul Nou în propria casă.

Simbolurile religioase s-au transformat în unele palpabile și mai ales comestibile, iar cel mai ciudat este că și păpușile din vitrinele sex-shopurilor sunt îmbrăcate în toalete roșu aprins, renii le fug printre picioare.
Moș Crăciunul modern îi iubește pe toți, iar egalitatea dintre sexe este apogeul ei, oamenii de toate vârstele se bucură de această venire cu sacu’ plin.

Interesant, Moș Crăciunul s-a globalizat și el, împarte și celor care nu au fost prea cuminți, iar de cei care n-au ținut post se face că nu-i vede, că altfel, cum ar putea el să-și vândă cadourile și cui? Să nu uităm, el mai folosește sania și precum totul costă, și el trebuie probabil să dea din buzunarul lui pentru Rudy, the rednosed reindeer....

Seara de Crăciun, Pomul și mai ales Moșul, cu cadouri cu tot, au fost salvați de industria de toate tipurile și nu de preoți sau credincioși.

Moș Crăciunii care invadează piața din Köln sunt studenți sau tineri care își mai câștigă un ban, respiră și transpiră mult pentru cei cîțiva euro și oftează ușurați, când ies din tură și din costumul flaușat de Moș.

Domul din Köln este pentru o mâna de oameni un sălaș de rugăciune.

Doar poate cu vată în urechi să te poți ruga. Zeci de aparate de fotografiat și șoapte în diverse limbi străine nu impresionează nici sfinții, ce se uită de sus, rece, prăfuiți, suspendați parcă de o altă credință pe dalele bătrâne.

Domul a fost început în urmă cu vreo 700 de ani....și nu este gata, adică gata-gata, nici până astăzi.

Pentru a face parte din societatea care îl construiește, îngrijește și restaurează ceas de ceas, anotimp de anotimp, așa numita Dombauburg, trebuie să fi o rudă extrem de apropiată a vreunui constructor, inginer sau custode al catedralei, membru de familie prin excelență, care de sute de ani protejează și încearcă să finalizeze ce s-a început în acele neguri vremuri, când toată lumea știa ce este un stil, iar ei atunci la începuturi trăiau în stilul gotic.

Dar astăzi stilul ține tradiția, cel puțin în ceea ce privește construcția Domului.

Multe secole era cotat cea mai înaltă clădire din lume. Acum este tot la fel de înalt, dar în felul lui „un bunic” al zgârie-norilor moderni, în care se fac afaceri cu de toate și precis că oamenii care stau în ele, managerii, „sfinții moderni”, se roagă mult mai insistent și convingător lui Dumnezeu și tuturor ce îi pot ajuta în afacerile lor lumești, pentru ei „mai sfinte” decât un Crăciun, o liturghie duminicală sau o înmormântare cu ritualuri tradiționale.

Tot un fel de domuri, mai înalte doar, acești zgârie-nori, sau?

De Crăciun cei care mai au oarece venituri se duc la mare, la soare or la schi.

Cu părinții se vorbește scurt la handy (telefon mobil), nici vorbă de vederi de Crăciun, pe care mama mă punea să le scriu la sfărșit de săptămână (week-end) de prin luna noiembrie.

Spărgeam nuci, scriam vederi în jurul lumii, începând evident cu rudele din „Ardialul nostru” până hăt departe la Boston, la acele rude care pentru noi trăiau în paradis, precum arătau vederile americane ce aveau un sclipici sidefiu perfect, fiecare casă pe fiecare vedere având un moț din fundă roșie, un ren și un moș rumen de bucurie, îngropați în zile sfinte sub ploi de ciocolată, ploi de ciorapi de nailon pentru mame și pentru tați sticle uriașe de bere ...

Ah, iar moșul, se auzea din țara America, poate fi și negru, da, așa ca Tom din romanul „Coliba unchiului Tom”, la care toți am plâns și cât eram de mici nu prea știam, cum să dăm o mână de ajutor acelor năpăstuiți sau sclavi din poveștile, care, prăfuite, supraviețuiseră prin diversele poduri; sau ne mai uitam cu gura căscată pentru a nu știu câta oară la serialele cu Stan și Bran sau Tom și Jerry.

Râdeam mult la poantele stângace, dar zemoase ale lui Stan și Bran, care se repetau an de an în alb negru. Noi păream de la un an la altul că uitam tot și filmele evident nou-nouțe ne despicau de-a dreptul ochii.

În acele momente lumea era în ordine.

Vocea calmă a speakerilor de la Teleenciclopedia te legăna până intrai în visele de la miezul nopții, când nu aveai voie să deschizi ochii și să vezi, cum se chinuie părinții să facă Tannenbaumul să stea în picioare.

Noi eram printre cei norocoși: aveam un picior de fier forjat și nu trebuia să proptim Tannenbaumul nici între cărămizi, nici într-o găleată cu nisip, nici să-l legăm cu diverse sforicele de diverse cuie care ciuruiau paianta caselor de la marginea orașului.

Ani buni am crezut că există Moș Gerila și a fost bine.

Pomul era nins tot de vată pufoasă, se apleca sub globurile grele, bomboane în staniol de culoare mai mult decât țipătoare – uneori ne jucam în fața porții, cine se uită fix mai mult la staniol sau la o bucată de faianță cu model labirint fără să lăcrămeze, acesta fiind doar unul dintre jocuri, care se termina că erai pedepsit cu mâncatul unei râme - și tari erau aceste bomboane ovale, ca piatra de tari, care nici după ore de morfolit în gură nu se topeau, parcă erau dintr-o mixtură între geam, pietre, un parfum ciudat de vanilie, o dulceață aparte care însă nu amintea nicicum de zahăr.

Ah, coloranții, pe ăia îi puteai simți cândva ascunși undeva pe sub buze și limbă. Iar limba uneori avea culoarea acestor cărămizi de bomboane.

Mai ales cele verzi aveau un gust compromis de mentă și var de perete.
Dar le număram, le păzeam să nu le ia alți copii în următoarele zile, când începea un fel de transhumanță a orășenilor spre marginea Bucureștiului și mai ales a semi-orașenilor, care invadau satele.

Se numea că „vin în vizită”, nu mai știu exact cine la cine, nașu la finu sau finu la nașu, parcă așa ceva.

Veneau sub greutăți de borcane de smântână, mălai extra sau parfumuri cehești, pe care tata le folosea apoi la omorât muște.

Sindrofiile astea de Crăciun, cel puțin la noi și la noi pe stradă începeau vesel, se întețeau spre miezul nopții când acești oameni mari, care aveau toate drepturile și, amețiți, chiar încercau să danseze....

Unele tanti luându-l la dans pe nașu sau finu, șoptindu-i cine știe ce între umăr și ureche, sub părul proaspăt tuns la vreun Ionel-frizerul, ureche ce miroseau puternic a apă de colonie și în care uneori vedeam câte un fir de păr și tare ne minunam, de ce noi, cei mici, nu aveam în urechi nici unul.

Apoi petrecerile se odihneau spre zorii zilei, o luau iar din loc pe la prânz și abia a doua zi spre seară devenau serioase: da, atunci fiecare avea curaj să își verse sufletul, încărcat deja de 24 de ore de vin, ciorbă sau supă cu găluști, cârnați, tobă sau blutwurst, șorici, sarmale, gâscă, curcan, piftie, plăcinte......
și printre toate astea mereu câte o țuiculiță fiartă cu boabe de piper, care pluteau ca ochiul de pește în păhăruțele din sticlă groasă, mai în vârstă decât noi toți.

Și iar se ridica un pahar și se dădea peste cap, acolo undeva în văzduhul de deasupra noastră, ba pentru finu, ba pentru nașu, ba pentru fina, ba pentru nașa, se ofta din ce în ce mai mult, dar mai încet, ochii deveneau visători chiar și la duduile care până atunci număraseră câte sarmale a mâncat unul și altul sau comparau din priviri barbații celorlalte cu propriul bărbat, care uneori abia se mai ținea pe scaun, de ridicat nici nu putea fi vorba, eh și atunci, din când în când se auzea „lasă cuscră că vezi tu”, „lasă maică că le vede Dumnezeu pe toate”.

Noi copiii râdeam și noi tare ca și ceilalți, neînțelegând mare lucru nici la început, nici la miezul nopții, doar a doua zi aerul grav și apăsător ne punea pe gânduri și când cei mari stăteau mai țanțoși în scaun, își turnau deja singuri în pahar, atunci ori dispăream pe stradă să mai alergăm pe câmp să speriem ciori, or alergam cu așa zisele schiuri cât era strada de lungă, plină de gropi și sârme sub zăpadă......

În aceste zile nu te certa nimeni că ai rupt pantalonii sau ai căzut în noroi, erai chiar compătimit dacă te mușca vreun câine, în alte zile pentru toate astea ori te băteau or râdeau de tine or te făceau prost. Erau zilele în care multe erau trecute cu vederea, parcă oamenii nici nu se vedeau prea bine unii pe alții, oricât s-ar fi privit.

Mintea le era toată la Venirea Domnului, evident că pe furiș, undeva în frigul bisericilor, și acasă în mijlocul caselor, în care în aceste zile și ușa spre camera frumoasă stătea larg deschisă, de unde venea un frig conservat pe întregul an și un miros dificil de descris, dar de neuitat: de cozonaci, de pomul care ocupa întregul spațiu, de portocale (fiecare familie se uita peste Crăciun cu mare respect la cele 2-3 portocale, care erau mâncate încet, foarte încet, de parcă să nu se piardă nici aroma nici gustul, până la Crăciunul viitor), mai bătea o briză susținută de nelipsita naftalină, de nuci, de mere coapte, care erau puse pe pervazul ferestrelor împodobite cu beteală, cu ramuri mici de brad, și era să uit, mirosul de artificii care întâi pâlpâiau apoi ardeau și brusc te ciupeau la mână pentru că ori se rupeau, ori erau prea scurte, dar mirosul acela ce te ciupea la priviri... rămâne și urmărește.

Oricât am încerca astăzi să recompunem și să retrăim, când sărăciile acelor vremuri sunt apuse, cu toți banii pe are i-am investi în smochine, portocale, artificii, ce azi nu se rup de fel, și oricâte stafide am pune în cozonac, oricât am pudra acele mere coapte sau umple cu batoane de scorțișoară, nu reușim să recompunem acele stări cutremurătoare, momente decisive în care ne simțem atât de iubiți că nimic nu mai conta.

Parcă ceva ne-a închis ușa la camera frumoasă, de unde venea Începutul după Venirea Domnului, a Moșului și mama care ne strângea în brațele ei peste șorțul încă plin de făină cu miros de vanilie și scorțișoară.

Părea un ritual după băut și mâncat pe săturate, dansat și un fel de făcut frumos unul la altul, după ce cuvintele de respect și tradiționale pentru Sfintelor sărbători de iarnă, erau epuizate și după ce, în somnul puțin, visele se retrăseseră pentru a apărea în anul nou cu și mai mare forță, susținute de posturile de radio străine, abia atunci în a doua seara a „vizitei”, se închegau discuțiile acelea ample, din care frânturi se mai pot auzi azi pe bancile Cișmigiului între pensionari uitați de familie și de Dumnezeu prin parcuri, despre „cine a luat cui pământul după război”, „cine a alungat pe cine”, adică rușii pe rege sau a fost un complot misterios, „cine sunt americanii”, „cine l-a împușcat pe Kennedy”, „cine l-a împușcat pe Rasputin”, este el Ceașcă....și aceasta era discuția care se amesteca în aburi de țuică și cel ce o susținea părea pătruns de curaj, care îi trecea odată cu durerea de cap la finele sărbătorilor.....”este sau nu Ceaușescu în stare să ne scape de ruși”...


Vocile cele mai pline de spor în luptă erau direct proporționale cu cât consumase fiecare. Femeile când se ajungea la subiectul ăsta, erau deja în camera vecină și vorbeau de modele din revistele Quelle și Burda, care erau la mare moda în acele vremuri. De culori de lână și toate se lăudau că știu să tricoteze șosete. Păi și noi copiii știam, că învățam la școală, era chiar ieșit din comun să nu știi să tricotezi șosete!

Cei care primeau Quelle, Neckermann și Burda la pachet erau un fel de aleși ai sorții. O revistă putea să plece de la unul la altul și îi trebuiau vreo 2 ani să ajungă înapoi la cel care a primit-o de la vreo tante darnică să trimită pentru bani puțini o revistă plină de modele de cusut cele mai moderne fuste, rochii sau sacouri și pline ochi de rețete care prin anii 60 erau încă practicabile, pe când prin 80 am ajuns să ne uiăam la poze si să trăim din amintiri.

„Fericiți cei sărăci cu duhul”, zice Biblia. Eu cred că în anii 80 fericțti au fost cei care aveau amintiri, adică mâncaseră bine, se distraseră bine, văzuseră și o parte a Europei, cel puțin a celei din jurul împrejurul țării noastre......

Un popor întreg s-a uitat peste un deceniu la poze.

Adică în Quelle, Burda, ziare, cărți, pozele personale, pozele altora, diapozitive, prin telescop, prin microscop, prin binoclu sau ore în șir ne puteam uita în .......

Ei si! Inventivitatea noastră e proverbială. Nu cunosc un popor în Europa care să își fi făcut ceai la mijlocul anilor 80 din zăpadă topită, care să fi folosit te miri ce pentru a scăpa de o sarcină, a exersat ani de zile pentru a scăpa de sub teroara comunistă! Se pare că pentru unii chinul de atunci prin care am trecut nu a fost destul. E adevărat, durerile rar de tot sunt colective, dacă soția cuiva a murit într-un avort nu cred că pot suferi acum după trei decenii nimeni, in afara de familiile acelea....

E, bine și să uităm, dar mai ales să iertăm, pe noi, pe ceilalți, dar tata saracul nu cred ca a iertat, cred ca s-a resemnat si abea apoi a uitat.

Eu mă uitam la pozele colegilor care fusesera in L Ermitage și îmi imaginam că am fost și eu.......

Alții fuseseră în Polonia sau Cehia sau Ungaria și ne aduceau deodorante, prezervative și sutiene.......nimeni nu știa să citească corect indicațiile de folosire, dar nu am auzit pe nimeni că a folosit ceva în locul altui obiect, ba Toma Caragiu, un actor desăvârșit, - cei care nu l-au văzut cel puțin să pună mâna repede pe dvd-uri și să vadă tot, oricum prezența acestui om în lumea noastră a fost un mare noroc al destinului -, a făcut și chiar un schetch devenit celebru „cum să citim indicațiile pe deodoratele cehești”.

Posturile Europa Liberă, Vocea Germaniei și Vocea Americii care dădeau seara ora exactă, care veneau în muzică de Crăciun adevărată cu adevărul gol goluț, îl amuțeau pe tata complet, îi injectau parcă sânge în ochi și își lua sticla de Murfatlar și se uita la ea de parcă ar fi avut în față cea mai importantă ființă din viața lui, în fața căreia trebuia să dea socoteală.

- Hör, das ist Weihnachtsmusik......ascultă, asta e muzică de Crăciun, îi spunea tata mamei, nu muzica voastre la țembal......

- Nu e muzica mea, e de la români.....noi în Ardial aveam de Crăciun deutsch und socsăș și veneau ficiorii pe cal și ne duceam toți la biserica din capul satului, și eram îmbrăcați în portul nostru... Ce știi tu!! Voi acolo în Germania ta, precis că nu mai purtați hainele părinților voștri...!!!

În fundal radiotranzistorul Mamaia se transformase într-o biserică nemțească, bubuia săracul din microfoanele micuțe, dintre ale cărui pori nu se mai putea scoate praful cu nici o agrafă, da, el radioul pe care tata îl punea în onoarea sărbătorilor pe mijlocul mesei, ca să se audă mai bine corul bisericesc, orga de la Viena, München sau Köln, ținea loc de biserică în cartierul Rahova.

Se auzeau cântecele tradiționale de Crăciun, dar când urma „O du fröhliche, oh du selige Weihnachtszeit”......atunci mama ducea mâna la gură, tata se freca la ochi, iar eu pândeam acest moment tot anul:

- Darf ich eine Apfelsine.......und eine Feige und.....? Am voie o portocală ...și o smochină...?.

- Ja, ja, nimm, du darfst alles...zicea tata șoptind parcă cuiva departe, nu cred, nu era conștient, că tocmai rupsese prin acel „du darfst alles” acea sfântă lege a casei: „nu aveai voie nimic, până nu întrebi pe tata”.


Cu această dezlegare îl chemam pe Mihăiță prin ușa din față, care numai de Crăciun și de Paști era deschisă, și intram în camera din față ca într-o grotă sfântă, ne băgam în toate buzunarele nuci, ciocolățele, portocala, câte una la fiecare, câteva smochine și ele cam tari, și bomboanele înfofolite în staniol, de care aveam nevoie la schimb, și da, în final ne simțeam victorioși în luptă: aveam în sfârșit un pachet de ciungă, pe care era un abziehbild, în relief, la care până la vară ne uitam cum se mișcă cowboyul în sus și în jos de pe cal, mâncam ciunga una două, dar păstram hârtia, pe care apoi o miroseau și ceilalți copii, care nici nu o gustaseră .....

- Nu, nu mai putem, noi nu suntem țerani ca voi, noi nu facem singuri covoare ......noi avem persane......asta e covor, persane, gata de la magazin....

- Măi Willi, nouă nu ne trebuie persane, noi avem de la familie, avem o ladă mare și dort in der Truhe (acolo în lada de zestre) se strânge pentru viitor, unsere Truhe, lada noastră de zestre.....încerca mama și alte mătuși să-i explice domnului Willi și la încă câțiva refugiați, cât de bogat era Ardialul lor, chiar și fără industrie.

Tata nu se știe la ce se gândea exact. Tăcea o vreme. Ceilalți vorbeau repede în săsește despre viața lor de pe unde lucrau, la stăpân, la fabrică, bucătărese de ambasadă sau îngrijitoare la scriitorii bătrâni care nu-și puteau face curat în imensitățile de bibliotecă.

Un exemplu a fost scriitorul Alfred Margul Sperber, la care mama a fost de câteva ori cu Tante Kathi, care oricum s-a ocupat de familia acestuia până la dispariție.

Eu și cu tata nu-i înțelegeam în limba lor săsească.

Tata părea în transă, se uita pătruns de un ceva amestecat cu vin, mâncare, teamă și dor. Cuvântul „dor” pe vremea aceea nu îl cunoșteam, dar privirea acelui om, atât de vesel în felul lui în alte zile, de fiecare dată de sărbători era parcă și mai departe, vedea și mai greu cu ochiul lui strâmb.
Apoi se enerva pe unchiul Eni că nu a plătit lemnele de foc, pe care le-a luat pur și simplu din curte fără să întrebe, dar mai ales fără să mai închidă poarta cea mare.

Dar asta unchiul Eni făcuse cu vreo zece ani în urmă. Iar a doua durere, de care nu reușea să se desprindă nici după ani de zile în nici o iarnă era:

- Warum hat er mir nicht einmal ein Schaf gegeben......De ce nu mi-a dat nici măcar o oaie!

O întrebare retorică, ce revenea an de an, făcea parcă parte din finalul Crăciunului. În ea era condensat tot: frustrările, durerile, singurătățile acestui om plecat din țara lui prin 1939, ajuns prin centrul Austriei, soldat, un supus umil sistemelor din jur însă destul de dibaci să nu fie torturat sau omorât.

Nu doar că a scăpat cu viață, a înmagazinat trăirile care îl țineau captiv într-o viață mută, imagini dintr-o lume nevăzută pentru cei din jur, dar reușea să și trăiască viața într-o continuă plăcere, chiar din plin.

Însă, când Crăciunul se termina, apăreau singurele momente de tristețe, uneori de furie pe Eni, Vauter, adică tatăl mamei mele, cel care nu-i dăduse nici măcar o oaie și în final o supărare scurtă pe Dumnezeu.

Povestea cu oaia mă acapara în fiecare final de Crăciun. S-a discutat și paradiscutat despre această oaie teoretică, dar în 40 de ani cât a stat tata în România nimănui nu i-a trecut prin minte să îl împace și să îi dea acea oaie.

Totul pornise evident de la război.

Așa au ajuns unii la alții, unii deportați în Siberia pentru a despăgubi marea Rusie pentru gestul cavaleresc de a fi scăpat România de nemții nimicitori printre care Vauter, Tante Johanna și Tante Paula și Tante Kathi, apoi nemții soldați care nu au fost împușcați înainte de a fi și ei trimiși în Rusia, unde și acolo urmau să fie împușcați ca prizonieri pe care în acele vremuri oricum nu îi putea hrani nimeni precum (printre ei) era tata, unul domnul Janoșevschi și domnul Scherer, mulți polonezi ce fugiseră de frică din țara lor și dădeau lecții de muzică și catolicism venit direct de la Dumnezeu până la ei, sau austrieci precum unchiul Eni Markeli, ai cărui părinți au făcut o adevărată avere după război cu un atelier de reparat mașini adus cu totul de la Viena, .....și mulți copii orfani din toate colțurile Europei care umpleau cămine săptămânale, orfelinate, mâncau pe la cantinele din care plecau cu sufertașe de aluminiu, care aveau trei etaje și mă fascinau foarte tare.

Totul începuse cu acest „plecat de acasă” a tuturor acestor nevoiași, oameni de altfel mulțumiți, dacă ar fi rămas la ei acolo sau ar fi ajuns fără probleme înapoi, de unde au plecat.

Dizlocarea a fost rapidă, forțată și a tăiat în carne vie, așa mi s-a părut de toate părțile la aceste ospețe de Crăciun, unde erau reprezentanții tuturor religiilor, credințelor, culorilor și parților în ceea ce privește războiul: adică dușmani, dezertori, patrioți, trădători mai mari sau mai mici, care sufereau de diverse boli, pe care le enumerau abia după ce nu mai prea aveam ce mânca și ce bea.

În jocurile de copii de vremea aceea pe stradă îmi amintesc de nemții și indienii și turcii și Winetoo, oricum bieții nemți și bietele piei roșii erau victime sigure, egal câte acte eroice făceau între pietre și bălți sau câte râme aveau curaj să mânânce si evident eu care nu aveam curaj să mănânc mai nimic de pe jos de frica mamei, și mai eram și nemțoaică pe deasupra, ajungeam mereu în tot felul de lanțuri, eram alergată cât era câmpul de mare, atât de departe că nu mai auzeam strigătul mamei să vin la masă.......eram pedepsită de copii, eram pedepsită de părinți și apoi mai erau câteva vecine care încercau să îmi explice cum e să fii copil cuminte, adică nu un compil neamț sau indian, ci numai cuminte!

După terminarea războiului în Germania era rău, în multe țări europene era sărăcie mare, foamete și secetă și banii începuseră să nu mai aibă valoare și cei care o duseseră bine, mi-a spus mama, acum erau săraci și o nouă clasă se ridica de jos de tot, că doar de aceea se și luptase și făcuse pușcărie și învățase și limba rusă cântând!

Era clasa muncitoare pe care fiecare o putea admira în panouri, steaguri, coperți de carte, și mai ales în statuia supradimensionată a lui Lenin în Piața Scânteii, azi Piața Presei Libere, sau mai rău, în statuia lui Stalin din Herăstrău, unde e acum a lui Charles de Gaulle....

În curtea școlii germane Liceul 21 stătuse deasemenea o statuie, dar în 1965 era proaspăt dată jos. Nu știu cine stătuse pe ea, dar soclul a rămas gol până în 1973 când noi am părăsit incinta și a intrat liceul Tonița, dar golul acela pe soclu era uneori mai expresiv, decât multe alte figuri care ne-au marcat copilăria.

Privirile noilor reprezentanți ai societații se uitau mereu în sus, ochii erau deschiși tare de tot, un zâmbet misterios și mulțumit venea din colțul gurii precum al Mona Lisei, care nu se știe nici până astăzi la ce se uita, când a stat model, dar pionierii, tovarășul Ceaușescu, porumbeii păcii și toți tovarășii și muncitorii din uzine, care erau pozați în ziare și cărți, știau la ce se uită, și anume la viitor: un viitor mare, plin de egalitate și fraternitate.

Atâta fraternitate în acele zile că „după 45 în țară s-a făcut curat”, așa mi-a spus mama.

- Nu aveai voie să crești porci, iar de prieteni cum ai tu astăzi nici vorbă, trebuia să-i împarți cu partidul, nu aveai voie să ai proprietate, proprietarii erau dați afară...ofta și zicea că-mi arată fotografii, dar erau bine ascunse și când le-a căutat, nu le-a mai găsit.

Da, cum am văzut precis toți dintre noi în filmul Doctor Jivago, după romanul lui Pasternak......


- Ja, ich habe sie im Wohnzimmer grossgezogen, i-am crescut în sufragerie și îi spălam noaptea, i-am taiat într-o zi de 23 august când fanfarele erau mai laut decât țipătul porcului înjunghiat și apoi i-am vândut pe furiș în piață, carnea o țineam sub braț, îmi uda hainele, miroseam a sânge de porc, dar trebuia să trăim din ceva......

- Adica tu la puțin peste douăzeci de ani ai tăiat un porc la tine în sufragerie și apoi halcă de halcă l-ai vândut? Și nu ți-a fost frica?
- Ba da, atunci Siguranța nu te ierta, eram prea sărac îmbrăcată, prea slabă, ca să își poată imagina că ascund ceva sub braț, așa am strâns primii 400 de lei și am cumpărat acest teren în Cartierul Rahova. Restul i-am dat în rate, pentru că trebuia să o ajut și pe mama în Ardeal, să trimit pachete pe care apoi Moter i le trimitea lui Vauter și sorei Johanna în Siberia........

- Și unde trăia Moter atunci cu frații tăi mai mici?.....întrebam rușinată, când auzeam destul de des, câtă sărăcie și sete au îndurat și noi ne jucam cu ciocolățile.....(ah, era un plural da, existau doua sortimente cu rom și amăruie și parcă și una cu lapte.....)

- Ja, dar în vremea mea nu exista mai nimic, din când în când dropsuri în piață sau bomboane cu cafea sau cu nucă, alea de le pune lumea la colivă...dar noi în Ardeal nu făceam colivă.

Și tata repeta același refren:
- Warum hat er mir nicht einmal ein Schaf gegeben? De ce nu mi-a dat nici măcar o oaie?

Bunica cu cei trei frați ai mamei rămăseseră după 1947 într-o șură, adică au fost scoși oficial din casa lor în care au intrat oamenii „noi”, iar ei nu prea aveau ce mânca, bunicul și sora mai mare fiind deportați.

De fapt tot Ardealul și de fapt toată țara nu o ducea prea bine și cam nimeni nu mai locuia în casa lui. Ruleta rusească jucată pe frontul uman al unor țărani care se vedeau confruntați cu alți țărani, doar că primii erau la ei acasă și ceilalți erau ruși veniți de departe, dintr-o lume necunoscută și în care precis nu erau ceasuri și mobile de bucătărie, altfel nu se explică forma brutală în care le-au maltratat.

Așa reiese din diversele povestiri.

- De Russen waren arme Menschen, kein Waschen, keine Manieren....îmi povestea Moter odată .....Rușii erau oameni săraci, nu se spălau, fără educație....
- Când au venit la noi în sat, erau ca sălbaticii, s-au repezit în găini, în bucătărie, au rupt dulapurile, au țipat și ne-au bătut, bine că mulți fugiseră deja prin păduri, a fost o mare tragedie, războiul se terminase și acum veniseră rușii pe timp de pace și ne-au luat tot ce a mai rămas, dădea bunica mea din cap, când a fost iar de un Crăciun la noi și tata își tot cerea oaia aceea simbolică.

Mama avea pe vremea aceea 18 ani și ajuta la o măcelărie în Sighișoara. Patronul un om cumsecade și el la fel de periclitat se pare de venirea sau mai bine zis invazia rusească, i-a spus mamei că se pregătește deportarea.
- Du-te acasă, îi spusese mamei, și ascundeți-vă în pădure, pe mine nu mă vor lua, sunt bătrân și bogat. De tine e păcat, ești tânără....

Când mi-a povestit mama de câteva ori de acel bătrân măcelar din Sighișoara mereu plângea pentru că nu-l crezuse, dar el avea să aibă dreptate.
Ea s-a dus prin pădure peste noapte în sat și le-a spus la toți, dar Moter și Vauter n-au crezut-o și nu s-au ascuns. Ea și cu o prietenă s-au ascuns, au trăit câteva luni în pădure și au scăpat.
Bunicul și sora mai mare Johanna și mulți vecini au fost luați și s-au întors după zece sau cincisprezece ani.
Bunicul a murit după vreo trei ani și mătușa după vreo cinci. Amândoi de cancer (în git)provocat probabil de viața grea și praful de mină.

Tatăl meu un soldat german rătăcit la drumul de întoarcere acasă a fost înregimentat în viața acelui București haotic.

- Bleiben, ich, nie!!!.....Să rămân,eu , devintiv, niciodată!!!.....cred că și tata aștepta continuu acel moment de întoarcere la el acasă precum mulți i-au așteptat pe americani.....

El îi aștepta pe americani probabil ca să poată pleca fără probleme, nu cum plecaseră alții de care apoi nu s-a mai auzit, de care nu se știe, dacă au murit pe drum, sau răzgândit sau au fost împușcați pur și simplu nu se știe unde.

Scăparea prin forțe proprii nu exista, era tata de părere!

Trebuie să vină cineva de încredere, dar nu rușii și nimeni de aici.....el spunea, el auzea.
Astfel tata care nu vorbea mai deloc românește, care încerca să facă pe șoferul și făcea glume în toate limbile, cum mi-a spus mama, a recumpărat de la stat casa bunicilor și o bucată de pădure și câteva oi.

Evident că nu i s-a dat nici o hârtie din partea statului. Bunica s-a bucurat foarte tare, că își putea crește copiii, vecinii au fost fericiți, precum am auzit, ca aveau o fântână din care puteau lua apă fără probleme.

Anii au trecut, tata a învațat românește, eu m-am născut, rușii au plecat din țară pentru a se duce apoi în altele, bunicul s-a întors din Siberia, care săracul nu știa nimic din tot ce se întâmplase și tata spera ca pentru tot ce făcuse, acei frați mai mici ai mamei, acel socru întors din Siberia, toți cei care beneficiaseră de munca lui, să se arate recunoscători.

Adică să îi dea o oaie, că asta era tot ce își dorea. Oaia lui cu care putea face ce vrea, să o taie, să o țină așa să se uite la ea, cum făcuse de fapt și cu cei doi porci pe care nu a putut să-i taie și pe care i-a plâns ca pe niște prieteni dragi, sau s-o vândă, ca să facă altcineva ce vrea cu ea.


Îl tot invitau frații mamei să vină în sat. N-avea timp, el pleca de la Rădăuți la Sulina, Herculane, Jași, Galați, Chilia, Sf. Gheorghe, ...pentru că țara se electrifica și Energo Reparatii, firma din București, era mai activă ca oricând, și așa tata a fost un veșnic călător, omul cu valiza care dacă n-a ajuns înapoi în Germania lui, a cunoscut România noastră mai bine decât orice român pe vremea aceea.

Și apoi nu se ducea la Marienburg, mi-a spus odată, că nu-i înțelege. Sașii din sat refuzau să vorbească românește, tata nu înțelegea săsește și nici ungurește. Eh, ceva pe marginea unei germane cântate se vorbea, dar cât era ziua de lungă, lui îi era prea greu să se chinuie cu limbajul storcit din câteva limbi și seara te dureau mai mult mâinile, decât gura.....și până la urmă el aștepta să fie respectat ca „un om mai umblat” și cel care a „ajutat famelia fomeii”, familia femeii, adica a mamei mele.

Toate neajunsurile și întortocherile acelor ani de foamete și sete, care mama zicea ca s-au cuibărit în capul tuturor care au stat in paduri cu lunile mâncând iarbă umedă dimineața, altfel nu se putea explica coaja de pîine împachetată pe care o găseai prin șorțuri, sertare sau uneori chiar sub pernă, ....pe lângă toate astea tata mai avea parcă durerile și dorurile lui ascunse în privirea mică, în ochii strâmbați de câte văzuseră, lipsuri puse într-un ierbar al sufletului, stropite din când în când cu apa de Cologne adusă de „die Kroete”,Tante Kaethe Fieger, o zeamă din rănile nevăzute din război și pierderea întregii familii de la mic la mare, altă limbă, altă mâncare, alt fel de a merge pe stradă.

Această un fel de capsulă nevăzută Herr Willi o purta continuu cu el și tocmai de aceea cerea înapoi de la acești oameni, până mai ieri niște străini, un simbol, ca semn că și el există în ecuația acelei societăți; unde pui că ei nici nu înțelegeau de fapt ce însemna oaia aceea pentru domnul Willi, care dacă nu ar fi fost războiul, nici că auzea vreodată de București și nici oi n-ar fi visat.

- Vati, când ai auzit prima oara de țara mea Romania?
- Mei Lori și eu am fost michi.....am auzit chind eram obraznic, nu ești artig , adica nu ești cuminte, atunci mama me Gertrud spunea „zur Walachei mit dir”.....da, a te duce in Walachei era pentru noi a ajunge in iad, adiche un loc uret.

Iar în germană mai este o replică ciudată, pe care nimeni nu a știut să mi-o explice: „der kommt aus den Karpaten”.....Am auzit-o de câteva ori, până am întrebat la ce se referă și atunci mi s-a explicat: ah, asta inseamna ca e un prost, adica nu om de nimic. Domnul care mi-a explicat era profesor la facultata Bochum, si el stia bine unde sunt Carpatii, dar nu stia sa spuna cum si cind s-a format aceasta expresie, care este evident ca se referea la un fel de om terchea-berchea cum spunea mama, care nu suna in nici un fel, dar eu intelegeam ce doreste sa spuna.

Promit sa caut evolutia etimologica a acestor expresii care nu ne pun intr-o lumina prea buna in fata germanilor, dar de unde sa fi venit ele deja prin anii dinainte de razboi, tara era doar plecat de acasa de prin 1939, iar mic fusese prin anii 20, ai secolului trecut?

Dar pentru tot ce făcuse în anii 50 el își dorea atât: o oaie.

Dacă le-ar fi făcut o socoteală normală, cu creion chimic și le-ar fi spus așa ca la CEC: până la data X, îmi dați înapoi atât, nu cred că se mai ajungea nici la insinuările care au scindat părerile, nici la reproșuri care peste decenii la întâlnirile pe la înmormântările obligatorii apăsau sufletele.

După ce le cumpărase casa și pământul înapoi, le trimisese pachete cu mâncare în acei ani de la începutul deceniului 50, tot tata era considerat un neamț zgârcit, ei erau apoi pentru el „Bauernsachsen =sași de la țară”, pe românii care țineau cu sașii tata îi botezase „kleine Menschen”, iar noi copiii asistam de afară, din bătaia vântului și a zăpezii și cântat de cântece și mâncat de portocale cu coajă cu tot, la aceste dispute care de la an la an erau mai aprige, doar că personajele se împuținau.

Și de această oaie tata își amintea numai la finele sărbătorilor, când probabil încerca ca toată lumea după Crăciun să înceapă o viață nouă, să mai rezolve din problemele trecutului.

Câteva decenii a întrebat pe toată lumea, chit că bunicul era dispărut din 61, dar fratele cel mare al Mamei Mischonkel stătea tot la țară nu departe de Sighișoara, în alt sat, dar nici acesta nu înțelegea de ce să-i dea după 30 de ani o oaie și așa la finele anilor 70 a hotarât într-o sindrofie că nu o mai cere, ci pur și simplu a așteptat destul și a refuzat să mai stea de vorbă cu acești Bauernsachsen, cum îi poreclise, iar ei evident îl făceau brusc „a deutschă țăgun”, „ ă fremder”, un neamț zgârcit și rău, și străin de lumea lor.

De ambele parți s-a lasat un văl al nemulțumirii, doar că unii aveau o casă a lor, iar celălalt nici măcar o oaia a lui, cu care oricum nu ar fi știut ce să facă.

va urma