Noaptea se așeză blândă. Pe două scânduri suspendate, imitând platonic trupul unui pat, o bătrânică stătea la lumina unei candele smerite, șoptind uneori pentru sine. Privea fotografiile înșirate în vitrina unui dulăpior vechi și unsuros aflat în cealaltă parte a camerei și părea că și fotografiile o privesc cu ochi tineri, zâmbindu-i, salutând-o. Stătea așa, ca pentru sine, oftând uneori mut, amintindu-și câte ceva de demult și din ce în ce totul îi părea mai mult un vis. Șaptezeci de ani de viață trecuți ca ceasurile unei nopți de somn și singurul lucru aievea ce-l mai avea acum era așteptarea morții. O viață întreagă umilită, răpusă, subjugată de o singură clipă – clipa morții, iar pe aceasta o zugrăvea doar din frânturi de vorbe prinse rareori de pe gurile bătrânilor ei - “Dumnezeu știe cum o fii pe lumea cealaltă...”
Din buzunarul vestei împletite scoase o cărticică uzată cu paginile îndoite. Era un acatist pe care îl cumpărase la hram în urmă cu vreo 7 - 8 ani. Îl citise de atunci în fiecare seară și o suflare caldă îi cuprindea plămânii. Se ruga încet, apăsând fiecare cuvânt, așa cum o învățaseră bătrânii ei neșcoliți. Pentru cine se ruga? Pentru copii, pentru nepoți, penru vecini, pentru cei adormiți, pentru ușurare de necazuri și pentru mântuirea ei. Dar în special gândul ei se ducea către cel mic, către Vasile. Nu îl mai văzuse de ani și ani de zile; poate că nici nu l-ar mai fi recunoscut. Plecase de mult la oraș iar de la oraș în străinătate, și plecând plecat a fost. Desigur, nepoții din partea acestuia îi purtau fie gura, fie ochii, fie sprâncenele și fruntea dar nici unul nu era el, băiatul mamii. Ofta des. Știa că Dumnezeu îi știe păsul.Noapte de noapte, fereastra bătrânii lumina palid, ascuns, morbid, aruncând un văl de obscuritate peste șoaptele din iatac.
Dar iată că într-o zi pe la începutul verii cu miros de fân și ploi calde, înconjurat de o armată de pitici zburdalnici, se ivi în deal Vasile, cărându-l în brațe pe cel mai mic. Văzându-l femeia de la depărtare nu îndrăznea să spere. Și totuși era el. O frenezie o cuprinse sărutându-i pe toți și mângâindu-și fiul pe obraz. Mâinile îi tremurau mai vădit decât de obicei și zâmbetul îi cuprindea nestăpânit întreaga față. Să fi fost fericire? În orice caz visul devenea deodată neînțeles de trăibil, de plăcut, de dulceag. Plângea de bucurie deși nimeni nu o prea luase în seamă după salutul de revedere. Copiii se prăpădiră deja prin tufișurile și copacii livezii, nora scotea din plase bunătățile cumpărate detaliind unui ascultător imaginar rostul și modul de administrare al fiecărui produs, iar Vasile după ce răbdă ca un datornic mângâierile mult prea duioase ale mamei sale, cerceta bârnele și varul de pe pereții casei, trăinicia hambarului, în general starea gospodăriei deopotrivă cu un ochi nostalgic și unul antreprenorial.
Curând sosiră și ceilalți copiii, și ceilalți nepoți, și cu cât se mai înfățișa vreun membru al familiei, cu atât bătrâna devenea tot mai singură. La început stătea alături de ei, în bucătăria de vară, dar văzând că nepoții o râd pe înfundate și simțindu-se în plus printre niște fii, fiice, nurori și gineri ce-și pierdeau ziua jucând remi sau whist, discutând fie politică, fie sport, fie alte nimicuri; încetul cu încetul petrecea tot mai puțin timp cu ei până când rămase tot în singurătea ei de toate zilele. Se întâlnea cu aceștia numai în timpul meselor când era și ea chemată dintr-o mărinimie poate stranie. Dar nu se întrista că era tratată ca pe o străină senilă. Se așeza pe prispă, își pleca fruntea, zâmbea, mai privea un nepoțel care se rătăcea de grup, și din când în când se mai uita la Vasile, la cel ce îi promisese o dată că avea să rămână acolo, în casa aceea, să se ocupe de gospodărie.
Vara trecuse repede. Venise toamna și cu ea elevii rămâneau fără vacanță, cei mari fără concediu și satul fără zărvă și voie bună. Pe ulițe plutea o liniște întreruptă doar câteodată de înjurăturile vreunui grup de băieți puși pe ceartă sau de vreun bețiv ce se îndrepta spre casă de la butic legănându-se, împleticindu-se, oprindu-se doar ca să înjure un tovarăș lăsat undeva în spate. Vasile plecă ultimul luându-și la revedere de la bătrână distant și ironic. Bătrâna, cu un glas stins și consolat, îl binecuvântă cu buzele tremurânde și cu ochii lucind umezi.
În noaptea de după plecarea acestuia fereastra stătuse luminată până târziu, cu mult mai mult decât de obicei. Șoaptele deveneau tot mai stinse, tot mai rugătoare iar visul doar un vis ce-și așteaptă izbăvirea prin fatalitatea unei clipe. Zilele următoare vederea începu să-i slăbească. De multe ori, stând în iatac aprindea o lanternă pentru a lumina ungherele unde în mod obișnuit lumina nu ar fi ajuns. I se părea că un întuneric imens și greu se apropie încet spre ea gata să o cuprindă și să o piardă și nimic, nimic nu îl putea opri. Doar rugăciunea, cu adâncul și sfântul ei, îi înlemnea nădejdea în inimă.
După nici o săptămână de la revederea fiului cel mic, bătrâna muri, liniștită și împăcată ca mai toți bătrânii patristici ai satelor. Hornul bordeiului nu mai scotea fum iar noaptea, când umbrele și tenebrele cerșesc lumina unei rugăciuni, fereastra zăcea stinsă iar iatacul tăcut și pustiu.