poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-14 | |
Lacrimi pe care nu le mai am sunt așezate într-un șir de regrete. Le las acolo, pe ața timpului și încerc să mă gândesc cum s-au stricat toate firele așa, doar pentru un motiv.
Lângă un bloc o așteptam nervos. Picături de ploaie îmi deranjau nervii întinși pe firele de păr și îmi aduceau aminte de lacrimi mai vechi. Nu le-am luat în seamă, dar ceva îmi spunea că acel moment va fi scris cândva într-o carte. Cine ar fi putut să scrie așa ceva? Cine ar fi știut despre ce era vorba? Dar eu, mi-am promis că o să traduc tuturor ce simt și am să îi fac să meargă cu mine prin ploaie. Era ora întalnirii. Sufletul meu alerga din loc în loc și trupul încerca să îl prindă din urmă. „Vreau să vină cât mai repede, să o văd, să o țin în brațe.” Ceva din mine mă făcea să nu mă uit la ceas. Știam că timpul trece foarte greu acum când alerg după suflet, și nu vruiam să obosesc mai rău decât eram. Am calculat secundele din mine și le-am înmulțit cu trei...știam că nu e de ajuns, dar încercam să mă salvez de la autodistrugere, de la gânduri negre. Toate gândurile la adunam într-un loc, să uit de ce mă aflam acolo, să uit că aștept pe cea care o iubesc. Au trecut cele secunde înmulțite cu trei, dar ea nu a apărut. M-am gândit că sunt prea pretențios cu prietenul meu timp și că trebuie să mai aștept. Înercam șă îmi imaginez unde este ea, cât timp îi ia să ajungă la mine, cât de repede se grăbește...și iar gândurile o luau razna. Am terminat și cu noile gânduri, și gând mă gândesc să mă uit la ceas, observ o ființă mică, întunecată, cum se strecoară după colț. Era umbra ei, era chiar ea care aducea acea umbră. Am așteptat o clipă. A venit mai repede decât se aștepta mintea mea reală, sau ce mai rămăsese din ea. Probabil și ei i-a fost dor de mine. E o enigma pentru mine această ființă mică și dulce care îmi ține sufletul în ochii ei. Am luat-o în brațe de parcă lumea se termina....și poate chiar se termina. Am simțit liniște și neliniște. Sufletul meu în sfârșit se regăsise și se oprise în dreptul trupului meu. Îmi era greu să spun ceva, doream doar să o țin în brațe, să o știu acolo...în secunda și doar în secunda aia era doar a mea....doar a mea. Schimbam cuvinte rare între noi și simțeam imposibilitatea realizării dorințelor noastre. Era tăcută și nu știam dacă să îi povestesc cum că sufletul meu aleargă prin văi după ea. Nu știam ce se ascunde în spatele acelor ochi negri care, din când în când, se ascundeau și ei la rândul lor, în spatele pleoapelor de plăcerea sărutului. Ne împleteam unul în celălalt și ne doream să nu mai avem haine pe noi, să putem să facem dragoste....atunci, acolo, în ochii lor, în văzul lor. Și ploaia ne răsfăța părul cu lacrimile ei. „Vreau să fi fericită tot timpul! Promite-mi că vei fi fericită și atunci când nu ești cu mine în brațe. Promite-mi că vei fi la fel de fericită tot timpul, ca și cum ar fi acum.” De ce oare îmi ieșeau cuvintele astea prin gură. Poate simțeam ceva mai negru apropriindu-se. Poate deja sufletul meu devenise trist de la semne și senzații. Am întrebat-o în șoaptă:”Ce zi este azi?” și ea mi-a răspuns normal, deși știa ce întreb. „E vineri.” Nu m-a supărat răspunsul, dar am corectat amintirea ei cu a mea. „Azi este ziua pe care vreau să o ții minte. Azi este ziua în care îți spun că te iubesc”. Am simțit liniștea cum se aude. Am simțit cum se mișcă ceva în ea care acoperă răspunsul pentru mine. Nu îmi pasă ce răspuns îmi dă, e prima dată când nu îmi pasă răspunsul pentru că îl știu din privirea ei, din sărutul ei, din felul în care mi se dăruie. A ascultat, cu liniștea ei rânduită în întuneric și în îmbrățișarea ei fantastică. A vrut să îmi spună răspicat să nu o iubesc, dar a ieșit în alt fel, într-un fel care mi-a plăcut și întristat în același timp. „ Spune-mi că mă iubești, dar nu mă iubi!” De ce oare îi este teamă. Să nu sufăr eu? Sau nu vrea să se simtă vinovată de suferința iubirii pe care nu o poate împărtăși. Eu sufăr și nu mă interesează. E sufletul meu, și sufletul meu vrea să riște, și sufletul meu îți spune azi, acum că te iubește. Nu te pot face eu să mă iubești. Tu trebuie să simți asta, cu sau fără intervenția unor zei. Eu simt asta, eu te iubesc și nu vreau să mai lupt să mă împotrivesc. Nu mai am de ce. Timpul trece prea repede și moartea este mult prea aproape de noi ca să mă mai intereseze de logică, realitate sau tristețea sufletului de după. Am stat în colțul nostru, pe zidul nostru, și am simțit trupul ei în mâinile mele, cu moliciunile ei superbe de o parte și cu colții mici de pisică a zidului care îmi mușca mici semne pe mână când o apăsam cu trupul meu în trupul ei în mâinile mele în zidul cu dinți. Era un moment perfect, eu fără aer, cerându-i sufletul prin respirația ei. Ea cu sufletul ei umplînd sufletul meu și respirație din mine în ea, sorbit înspre mine iar. Am amețit, cu sufletul ei în mine... Ce pot să fac acum? Ea a plecat prin ploaie, departe... Eu rămân în locul meu, cu o colecție de clipe perfecte în mine. Mâine o voi chema în mine, în clipa în care mi-a șoptit să îi spun că o iubesc, dar să nu o iubesc... Am amețit, cu sufletul ei în mine... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate