O pătură rece, jilavă îmi cuprindea cu insistență tot trupul. Tremuram neputincios în beznă, încolăcit pe ceva tare și înghețat ca podeaua de beton a unui abator dezafectat. Duhnea a grăsime sleită și a sînge, plus un damf nedefinit, ceva între mireasma mucegăită a betonului măcinat de igrasie și putoarea blănii ude de șobolan. Ceva scîrbos și foșgăitor mi se furișă pe spinare și trecu mai departe, chițcăind . Speriat, am încercat să mă mișc, dar membrele îmi erau prinse într-un hățiș de fibre lipicioase și elastice care-mi paralizau orice gest și-atunci înspăimîntat am urlat cu toată forța, dar ecoul strigătelor nu s-a propagat decît înăuntrul pieptului meu. Deodată, o duzină de becuri s-au aprins rînd pe rînd, împrăștiind o lumină palidă, bolnăvicioasă și am deschis ochii, buimăcit, realizînd că nu zac într-o temniță livrescă, ci sub calota craniană a lui Lyon Ankovitch.
M-am ridicat din mîzga cleioasă care acoperea intrarea în vestibulul parietal în care dormisem și-am luat-o spre orbite. Pășeam anevoie fiindcă toată hărăbăraia se mișca ca zgîlțîită de un cutremur de gradul 8 și eram împins dintr-o parte în alta, săltînd pe circumvoluțiile unsuroase ca o minge de plastic împinsă pe valuri de un delfin jucăuș. Cînd am ajuns la ferestrele sufletului lui Ankovitch, m-am lămurit. Tipul făcea aerobic, privind la televizor o înregistrare violent colorată., maimuțărind mișcările unor pițipoance siliconate, cu pielea bronzată de soarele artificial al solariilor, înțolite în straie de relon cu nuanțe străpezite: bleu electric, galben sulfuros și carmin. Jade, piticania patrupedă lînoasă sărea lătrînd vesel în jurul lui, îndemnîndu-l parcă să mărească ritmul zbînțuielilor și să asude mai eficient.
Amețisem de-a binelea, scuturat și bușit în toate direcțiile și un icnet de greață îmi urca din stomac spre esofag. Noroc că nătărăul a a obosit și s-a cărăbănit să-și spele sudoarea în baie. Îmi crăpa buza după o dușcă de moca sau de columbia fierbinte, dar a trebuit să mă mulțumesc doar cu mireasma amăruie care se furișa prin cornetele lui nazale pînă în nasul meu.
După ce a înfulecat un mic dejun copios, bacon prăjit, scrob de ouă, toast din pîine de secară și zeamă de grapefruit roșu proaspăt stors, Ankovitch s-a îndreptat spre un perete al living-roomului, a dat deoparte rama unei mîzgăleli abstracte gen Mark Rotko și a descuiat un seif mic încastrat în zid. Curios să aflu ce avere strînsese la ciorap, mi-am ațintit privirile înăuntru, dar el a scos o mapă groasă, cu coperți din pînză cenușie și a închis repede ușița de metal.
Așezat la birou părea că se pregătea să scrie și eu am deslușit titlul a ceea ce părea să fie un roman:
“ Soarele negru și lebăda totemică a crepusculului”
N-am reușit să citesc decît frînturi de fraze, fiindcă Ankovitch întoarcea repede paginile, pînă s-a oprit la ultimul fragment pe care-l scrisese.
În timp ce el ronțăia gînditor capacul stiloului din plastic negru, am reușit să descifrez cîte ceva. Era vorba, se pare, de zbuciumul hormonal al unei tipe, Tanita, care nu știe în ce direcție să-și îndrepte amorul, spre poftele fruste ale vreunui mascul blazat sau spre tandrețea unei tipe blonde și sofisticate, o anume Kimberley, lipsită de prejudecăți. Vîrful peniței coborî ușor și literele mari, rotunde începură să se-nșire pe hîrtia velină, gălbuie, ca un stol de stăncuțe gureșe pe-un cer spălăcit și fără nori:
….” de fapt ceea ce avea să se întîmple între suprafețele șlefuite ale sufletelor noastre chiar s-a întîmplat fiindcă ne-am iubit, dar nu ca o hergelie de mustangi sălbatici, ridicînd trîmbe de praf roșu în urma noastră ci lent, cu voluptatea connaiseurului gourmet, care dezghioacă rînd pe rînd toate straturile inutile și amare ale andivei înainte de a ajunge la miezul delicat, mustind de dorințe tainice. După ce Kimberley, promisiunea androgină a sufletului meu și-a scos încet veșmintele, mătasea neagră fîșîind pe curbele convexe, musculoase ale trupului ei superb ca pieile decuamate cu desene astrale ale unei cobre blonde și m-a privit zîmbind cu irișii ei violeți, lucind ca pistilul unei orhidee rare, am știut că-mi voi astîmpăra în sfîrșit setea de necunoscut…”
Ceva mîrîi lîngă colțul mesei și Ankovitch se opri din scris întorcîndu-se spre canida pitică și blănoasă care îi amușina gleznele.
“ Jade, puiule, tăticuțu’ are de lucru, vezi? Fii băiețel cuminte și joacă-te singur..”
Javra lătră vesel părînd că a înțeles și se duse lipăind caraghios spre coșulețul în care dormea. Trase din el o păpușă mare cît el, înțolită ca o mireasă, cu bucle blonde și ochi mișcători și începu să o muște mîrîind cu sălbăticie, scuturînd poalele rochiei albe, de dantelă.
“Tăticuțu’” îi trimise un fel de bezea drăgăstoasă, zicîndu-i:
“așa, joacă-te cu Betty, dacă ești băiețel cuminte după ce faci nani la prînz, mergem la Aquarium să vezi peștișorii, iar după aceea păpăm sushi preparat din ei!” și se întoarse la scris.
Scria destul de alert , iar eu înghițeam cu pupilele literele una după alta, înconjurat de hologramele aburoase ce îi ieșeau din tărtăcuță, nuduri încolăcite lasciv, gemînd și șopotind porcărioare incitante.
….” Limba ei umedă și caldă mă pătrunse, proiectîndu-mă peste marginile plăcerii și în timp ce ea îmi șoptea fără jenă vorbe de adorație, am început să plîng sugrumată de extazul imparabil, bobițe calde, sărate, cădeau în părul ei blond și lucios, mirosind a balsam de copaiva și fără tranziție mi-am amintit de Ken și Keyra care urinaseră pe rînd într-o sticlă de șampanie și ne dăduseră pe rînd, tuturor perechilor strînse de Valentine’ day, în camera din campus, să bem, iar eu, fîstîcită de iubirea lor dezinhibată, fiind singura care n-avea însoțitor am refuzat să gust din licoarea aurie, opalescentă și-atunci toți au început să rîdă, iar David m-a mîngîiat pe creștet, protector, spunînd: nu fiți răi, Tanita e virgină și trebuie învățată încet-încetișor ritualul…”
Noroc că a sunat telefonul fiindcă mă cam scîrbisem de ceea ce citeam și Ankovitch se ridică și începu să vorbească cu o tipă, June, o voce timidă, moale, la capătul firului, care îl întrebă dacă poate veni să-l viziteze.
El îi spuse “ok, te aștept, la doișpe fix” și închise.
Se pare că i se evaporase cheful de scris fiindcă se duse la rafturile bibliotecii elegante, din lemn lucios de hickory și scoase o cărțoaie pe coperta căreia se răsfăța cu litere carmin titlul: ”Limbul plăcerilor secrete”. N-am fost surprins să constat că era plină de gravuri pornografice, un fel de kamasutra ilustrat ca-n benzi desenate, dar fără haz comparativ cu originalul, ca și cînd ai pune evoluția unor majorette impudice lîngă exercițiul unei campioane de gimnastică la olimpiadă și plictisit m-am așezat pe-o grămadă de fibre colagene, așteptînd să văd ce se mai întîmplă. Ankovitch însă, le studie minuțios oprindu-se atent la fiecare poză, înainte de a o întoarce pe următoarea cu arătătorul îmbibat în salivă. Părea tot mai ațîțat, prin cablurile sanguine începură să gîlgîie picături de endomorfină și terminațiile axonice vibrau scoțînd scintilații albe, oranj, viorii, iar el gîfîia tot mai tare și mi-a fost teamă că se va îndrepta spre baie, dormitor sau se va apuca să facă ofrande lui Onan chiar acolo, dar se potoli brusc și se întinse pe canapea, oftînd. Jade părăsi păpușa-mireasă și sări pe canapea, ghemuindu-se la picioarele lui ca o jucărie alb-neagră din pluș.
O pendulă kitsch, rococo stil colonial, cu limbi și cifre romane aurite pe un fond de email bleumarin și postament din malachite șlefuit bătu rar, ca și clopotnița dintr-un pueblo californian, amiaza .
Ankovitch se ridică, cotrobăi în frigider, desfăcu o conservă de midii fierte în abur, vărsă jumătate, într-un de porțelan fin, pentru Jade, cealaltă jumătate o consumă el, pescuind cu degetele valvele rozalii direct din cutie, îndesîndu-le în gură și chelfăind zgomotos.
Eram nerăbdător să văd cum arată vizitatoarea cu care se conversase la telefon, iar cînd soneria de la intrare dăngăni melodios, m-am postat numai ochi și urechi, în dreptul pupilei stîngi. Ankovitch îi deschise, Jade se iți curios lîngă călcîiele lui și înăuntru se strecură cu pași timizi, o tipă înaltă, slabă cu fața palidă și ochelari demodați. Am recunoscut-o imediat, era June Waterbridge, Drinkwater, Waterproof, ceva în genul acesta, o fată bătrînă , cam la patruzeci de toamne, semăna leit cu Joanne Woodward în ” The Long Hote Summer” era asistenta lui Ross Baranoff, un fel de fată-n casă a departamentului literar, solicitată la orice oră din zi și din noapte, fiindcă, evident, nu avea o viață înafara birourilor “ Editurii”. Îmi plăcea, era o tipă muncitoare și de încredere care-și făcea jobul la modul profesionist, preluînd pe umerii ei și o mare parte din treaba liotei de editori puturoși și sclifosiți.
Îl salută cordial pe Ankovitch, ceea ce m-a făcut să realizez că nu era prima dată cînd pășea în turnul lui de fildeș și se așeză pe canapea cu genunchii lipiți cuminte ca o enoriașă a școlii baptiste duminicale. Purta o fustă din stofă cenușie cu un croi desuet, ghete bătrînești cu șireturi și tocul pătrat, care urîțeau piciorul, deși avea glezne frumoase și gambe suple și o bluză gri-pal ca penajul de guguștiuc, închisă cu nasturi pînă sub bărbie.
Ankovitch turnă ceai în niște degetare made in china și începură să tăifăsuiască. Din cîte am priceput eu vorbeau despre ultimul roman pe care-l începuse și pe care îmi aruncasem și eu ochii în timp ce scria paginile din această dimineață.
“ M-a impresionat ultimul capitol, zise June, pasajul în care Tanita și Kirmberley, admiră împreună, mînă în mînă, crepusculul căzînd peste stîncile canionului… are un parfum anxios, apocaliptic, sfîrșitul trist al unei lumi..”
M-am aplecat peste balustrade orbital ca să o aud și să o văd mai bine .
“ Hait, mi-am spus, tipa e topită de admirație…ca să vezi!”
Lyon se foi încîntat de observațiile ei și apropie ceainicul:
“ Mai vrei puțin ceai? Eu mă prăpădesc după ceaiul verde…e singurul fluid pe care-l acceptă corpul meu!”
“ Merci, doar un strop…iar dialogurile sunt atît de veridice și nesofisticate!
Ankovitch se ridică și luă mapa cenușie de pe birou:
“ Cred să-ți placă și noul capitol, sper să nu fie prea îndrăzneț pentru o fată cuminte ca tine!”
Cînd îi întinse teancul de pagini mîna lui îi atinse degetele iar ea se fîstîci, își aplecă genele, obrajii i se acoperiră de o spuzeală roșie, iar la rădăcina părului moale, strîns școlărește în coadă de cal, apărură perluțe lucioase de transpirație.
M-am lămurit, nu e prima dată cînd observ fenomene d-astea colaterale între maeștri și margarete neprihănite, nu era doar admirație… s-ajung eu profet mormon dacă nu-l iubește pe aiurit!
De fapt nici nu e ceva ieșit din comun. Ankevitch e aureolat de recenta lui explozie pe firmamentul belletristic, din cîte mi-am dat seama, înmomentele cînd se hlizește în oglindă, nici nu arată chiar așa de rău, cu mutra lui de meridional, cearcănele, pielea gălbuie și părul negru, cîrlionțat și unsuros îi dau un aer romantic de mic damnat vicios, iar ea e singură, castă, temperîndu-și cu greu pornirile exaltate.
Au mai pălăvrăgit puțin despre metatextualitate și alte aiureli intra, inter și postactive, apoi June a luat mapa și s-au despărțit ca doi vechi prieteni. Mi-am dat seama că tipei îi era teamă să mai rămînă între patru ochi cu idolul ei, de aceea se grăbea să plece, în timp ce pușlamalei se pare că nu-i păsa de ea, fiindcă toți neuronii din aria senzitiv-emoțională picoteau apatici.
Deodată mi s-a prăvălit pe inteligență o idee monumentală. Dacă îi găseam printre straturile de nesimțire din creier, rotița care l-ar putea face să se îndrăgostească de fată, chestia era ca și rezolvată, îl puteam biciui să scrie ce, cît și cum vroiau mușchii investitorilor “Editurii”. Restul ar fi fost doar chestie de strategie și de management cultural!