Totul e doar refulare - ganduri neincetate care s-au solidificat in amintiri, in anumite tendinte de continuitate, de aici porneste melancolia ireversibilitatii timpului. Ar trebui sa le inchidem intr-un seif adanc al subconstientului si sa-l deschidem la finalul vietii,poate atunci ne-ar fii de folos.
Vremuri mici peste care s-au asezat nopti lungi si singure, locurile unde firescul dispare si unde clipele se preschimba in dorinte, am fost orb de un ochi pana acum,iar din cate observ mi s-a vindecat si al doilea ochi.
Dar fi-i voi eu pregatit sa vad cu ambii ochi ?
Acum am inceput scopurile, minunatele scopuri, acele efecte precedate de o gandire, de o reflectie care nu tine mai mult de o secunda. Exact ca atunci cand am generat fara sa vreau sentimentul de atasare, doar pentru o clipa. Inca un detaliu care o sa revina, poate sub alta forma - exact ca cerul, ieri a fost senin, azi paclos, iar cerul paclos arata acea imperfectiune a lumii pe care nimeni nu o poate contesta - totul tinand de o alegere pe care nu o fac eu, aproape niciodata.
Am vazut frunzele toamnei cazand, dar nu m-am intristat - pentru prima data dealtfel - apoi am asteptat, si in putin timp m-a strapuns melancolia simpla a alterarii si distrugerii naturii sau vietii,dar mi-am revenit cu gandul la primavara.A fost pentru prima data cand am rezolvat nostalgia trecerii timpului cu ceva nesigur din viitor. Si a fost bine, am simtit o caldura deopotriva fizica si spirituala invaluindu-ma, era primul lucru inefabil dintr-o categorie a optimismului pentru mine.
Curand o sa vina iarna, anotimpul primei vieti, al primelor amintiri.De fiecare data iarna sunt singur, nu pentru ca aleg, e oarecum o dorinta indirecta si tot timpul nespusa, e ceva in care o sa ma regasesc pana la sfarsit, fie ca vreau fie ca nu. Dar indeajuns despre iarna, voi vorbi despre ea la momentul potrivit, in cateva saptamani mai exact.
Deocamdata e toamna, anotimpul sumbru care se presupune ca i-ar intrista pe oameni, pe aceia carora inca le e frica de necunoscut - cum am fost eu - dar care nu-si gasesc linistea decat in prevestirea viitorului sau presupunerea unei vieti de dincolo.
Dar hai sa vorbim despre ceea ce e important in decursul unei vieti, acea lumina care,in intuneric fiind, te invaluie in cateva secunde si te aclama si te injunghie cu speranta lucidului facandu-te sa te ridici atunci cand ai decazut, dar nu sa si mergi; intr-un fel e deajuns ca te ridici, pentru ca inca ai optiunea de a alege drumul pe care sa mergi - ai cele patru puncte cardinale la indemana de indata ce ai iesit din negura si ai pasit spre lumina.
Adevarata problema insa vine dupa amurg. Cum faci fata noptii ? Cum rezisti insomniei si tuturor acelor ganduri care iti zdruncina fiinta ? Noaptea devine astfel incurabila, nu ne ramane decat asteptarea luminii fara sa fim siguri de momentul necesar venirii ei sau de adevarata exactitate, dar asa ne petrecem viata - nu asteptam noi lumina in momentele de rastriste si suferinta ? O asteptam din simplul motiv al lipsei optiunilor, de-aici incolo devenim melancolici si ne prinde si infasoara tortura intrebarilor si lipsa raspunsurilor - multi mergand la extreme - si toate acestea din simpla dorinta ca lumina sa ne ajunga la momentul potrivit fiecaruia dintre noi.
Suntem stapanii propriei vieti, altfel am sta toti asteptand lumina, dar nu o facem, ci continuam de fiecare data schimbati si voind intotdeauna altceva. Ne propagam trairile si sentimentele inafara, vrem sa scapam de sclavia constiintei, pentru ca in mod subconstient suntem si murim sclavi ai mintii.
De aceea am fost si voi ramane de parere ca nu exista creatie, doar cuvant langa cuvant exprimand constiinta.