Roșu intermitent.
Lăsă mașina pe liber și se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul și închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Știa unde erau. Așteptase cu clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiți cât mai repede, pentru a-i simți cât mai puțin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-și împărtăși impresiile. Ea se știa privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniți de spătarul lui, cu părul răvășit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Își făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopții plutea leneș ca după ploaie. Căută urme ale accidentului, retrăind clipele de groază când, urmărind acul turometrului și căutând jumătatea cursei ambreiajului, pentru a putea pleca în rampă, nu văzu impactul trenului cu mașina, dar auzi zgomotul metalului contorsionându-se și țipătul ei. Ridicase ochii asupra ei, descoperi chipul crispat cu mâinile în păr și sunetul acela de moarte parcă înghețat pe buze. Apoi, urmări lungul drum în scrâșnet al mașinii împinse de locomotivă, scânteile și ploaia de cioburi. Uitase ce se întâmplase în rest. Auzea doar plânsetul ei interminabil.
Acum aștepta. Se agăța precaut de lumina roșie, de vaierul inconfundabil neauzit în acel fatidic moment. Se pierdu în gânduri amestecate: genunchii, ei împungându-i parcă nervos spatele, troscotul acoperit de praful umezit de rouă, semnele imaginate ale acelei morți, navetiștii grăbind spre haltă la auzul sunetului de la barieră.
Tresări văzând-o în fața mașinii. Își încălțase de formă sandalele, fără să le încheie cataramele. Se apleca să vadă în lungul liniilor strălucitoare venirea trenului. Instinctiv, evitase direcția unde știa că mai persistă urme ale accidentului. Ocoli mașina, pășind cu grijă să nu-și ude picioarele, fie pentru a citi mersul trenurilor, fie doar, așa cum făcea și el cu orice ocazie, pentru a număra dalele întregului peron. Până acum, el se gândea cum să traverseze mai repede liniile pentru a uita iarăși. Acum, se lăsa în voia răgazului impus. Ar fi pășit și el meticulos pe fiecare dreptunghi, nepăsător la curiozitatea călătorilor, uitând numărul, dornic să-și reia drumul de la capăt și grăbind la vederea monstrului ce-și făcea simțită venirea prin vibrația șinelor.
Dădu să coboare după ce pipăi instinctiv frâna de mână, dar o văzu revenind. Urmări cum, în mersul ei legănat și cu pași egali, rochia subțire de vară se întinde, dezvăluindu-i formele picioarelor. Ascundea ceva în mână.
În oglinda retrovizoare se instalară farurile aprinse ale unei mașini cu sunetul motorului nervos, cu șoferul vădit grăbit, strângând volanul de piele ca dinaintea unui start la liniuță. Porni și el motorul odată cu izbitura sonoră a trecerii marfarului. Cât își așeză centura, ea trecu printre cele două mașini, deschise portiera, dar întârzâie cu privirea în urma trenului, în direcția ocolită până atunci, de parcă trenul ar fi mascat acele urme sau ar fi ascuns cu zgomotul lui metalic acele scrâșnete aducătoare de moarte din mintea ei. Urcă la timp în mașină, câtă vreme el se concentra asupra ambreiajului și accelerației. O ultimă privire la semnalul luminos îi arăta că mai vine un tren. Scoase pe liber, impasibil la sunetele repetate ale mașinii din spate, bănuind cum șoferul lovește cu ghiulul volanul.
Ea îi afișă un zâmbet complice, lăsând să-i odihnească pe buze o urmă a acestuia. O auzi cotrobăind prin poșetă.
-Doreai să-mi spui ceva?
-Am uitat.
În sfârșit, zgomotul sirenei amuți și o barieră invizibilă se ridică. Era ultima pe drumul de întoarcere. Își puse centura câtă vreme ea, ignorând șoferul isteric, își schimbă locul în față.
Așteptă ca zdruncinul mașinii, traversând șinele, să înceteze. Deschise radioul.