Cum să începi cu nimic ceva atât de frumos? La ce te aștepți cititorule să găsești în o jumătate de pagină de caractere slabe și comune? Dacă aș scrie cu scrisul meu înclinat, dezordonat și împrăștiat de mână, atunci, poate ai fi fericit că citești ceva original, poate ai fi fericit când ai descoperi ce se află în spatele mâzgăliturilor mele pe hârtie...
Și totuși, o jumătate de pagină cu parfum de femeie sau cu gânduri împrăștiate și dezordonate îți dorești dulce cititor.
Am întâlnit o fată adolescentă și tristă și am început să-mi aduc aminte cu răceală cum era sentimentul acela care îți dă sens în viață și tristețea pe care ți-o aduce câteodată. M-am gândit ce aș putea să îi dau eu de la mine și să o ajut din vasta mea viață, cu experiența mea, să treacă mai ușor peste momentul neplăcut al iubirii dureroase. Am dat o carte a mea, să o citească, să o înțeleagă, să poate să treacă mai ușor. Erau gândurile mele și sufletul meu descris acolo, ar fi trebuit să o ajute. Așa gândeam, iar, inocent, în scenarii...dar nimeni nu poate ajuta pe nimeni. Degeaba m-aș fi străduit. Simt inutil sfatul când știi foarte bine că iubirea te face să nu asculți de nimeni. Și gândul mergea, ca și pasul meu, mai greu, mai agățat în o grămadă de alte gânduri și suflete care m-au făcut să mă caut pe mine.
Cum ajung la strugurii ăștia dulci din vița asta plină? Nu am scară. Nu am aripi. Nu am idei.