Acum vreo patru ani, in iarna, primesc un telefon. “Ce faci de Craciun? Vino la noi!”- un bun prieten de undeva, din Apuseni, pe numele lui Constantin. Zis si facut, mi-am impachetat in graba cateva lucrusoare si am fugit la gara. Constantin ma astepta zgribulit pe peron, nins, jucand marunt din picioare. Am urcat in masina- o Dacia care s-a lasat destul de greu convinsa, de altfel- pornind in sus pe soseaua ca urca, urca mereu, serpuind printre munti. Am ajuns cumva pana in satul cu pricina, ningea viscolit iar soseaua nu se mai vedea. Noroc ca masina stia drumul.
-Pregateste-te pentru proba de rezistenta, m-a atentionat Constantin. Urcam!
Eram la poalele dealului in varful caruia se vedeau sclipind luminite- ferestrele casei parintilor lui. Dacia sughita, maraia, Constantin ii gasea scuze. A tusit nervoasa de doua ori si s-a oprit. Eu m-am uitat la Constantin, el la mine…
-De-o las aci, mane n-o mai gasesc, o astupa zapada.
Am privit spre varful dealului- luminitele erau departe. Se mai vedea o casa undeva la o suta de metri, pe drum, insa era intuneric. Am coborat amandoi, oftand. Unde s-o fi impins, la deal, prin zapada aia? Ne-am sprijinit de capota, aprinzandu-ne ganditori cate-o tigara, asteptand sa ne vina vreo idee geniala. Nu ne venea nici una. Priveam intr-un punct fix, zgribulit si nitel obosit. M-am dezmeticit cand in fata ochilor mi-a aparut, ca o fantasma, o cruce mare, de piatra alba, care se confunda usor cu peisajul- era la nici cinci metri. Cum n-o vazusem pana atunci? O fixasem vreo doua minute fara sa o vad. Am tresarit, surprins. Mi-am incordat privirea- nu avea nicio inscriptie. Nu era nici rascruce. Era la marginea drumului, alba si muta.
-Ce-i cu crucea asta aici?
Constantin a marait ceva neinteles, apoi s-a lipit de mine, vorbind incet, ca si cand s-ar fi temut sa nu-l auda careva:
-Asta mosu o facut-o… Are o poveste crucea asta. Uite, acolo…(si mi-a aratat cu mana undeva in departare, dar nu se vedea nimic prin noapte si fulgi), acolo mai este una, sus, pe deal, sub padure. Si cum am zis, asta mosu a facut-o, a adunat bani de la ortaci. Stii, mosu lucra la mina. Acum este autobus de acolo pana jos, la poalele dealului, atunci nu era, veneau din sut pe jos, iarna-vara. Si cand veneau de la schimbul doi, iarna, era o bezna pe aici de-ti bagai destele-n ochi. Mai sus de casa noastra sunt alte case si cam toti barbatii din zona lucrau la mina, asa ca veneau cate-o trupa de 10-12 in sus, pe dealul asta. Era iarna. Urcau toti, ia, pe drumul asta pe care suntem. Era zapada, un ger… Dar senin. Asa ca se vedea destul de bine. Acol` unde ti-am aratat ca e cealalta cruce ii padure, padure ii si aci, in partea asta, in spatele nostru, stii doar. Si numa` ce vad ei venind din directia aia… o haita de lupi, uite-asa sareau in zapada! Multi, multi erau… Si se apropiau. Ortacii, oameni in toata firea, si-au dat seama ca nu aveau cum ajunge sus inainte sa ajunga lupii, asa ca s-au oprit, scotand cutitele- ca toti aveau cutite la ei. Ce-o fi, o fi! Au stat pe loc. Numa` ca, vezi tu, cand s-a apropiat haita, au vazut ca lupii nu erau singuri. Era cu ei o femeie imbracata-n blanuri de lup din cap pana-n picioare, cu parul sur ca blana lor. Si venea intins spre ei, inconjurata de animale. Astia, muti! Haita, cu femeia in mijloc, s-a oprit in fata lor. Lupii au prins a marai, da` femeia a facut un semn si toti au tacut, lasandu-se cu botu` pe labe. S-a uitat asa la ei… Si-o zis: “Nu stiam io ca pe aci mai umbla si oameni la ceasul asta… Treceti si nu va uitati inapoi!” Astia au luat-o din loc, trecand printre lupii nemiscati. Au zis ca nu mai simteau nici frig, nici oboseala, nici nimic! O vorba nu scotea unul. Abia cand au ajuns in dreptu` casei noastre, s-au oprit toti, privind inapoi. Se vedea haita departe, departe… urcand pe dealul din spatele nostru. Da` nu mai stiai care-i om si care-i lup. Iaca de aia s-a pus cruce. Vezi tu, toate crucile ce le vezi aiurea, pe dealuri, paduri, margini de drum, fara nici o inscriptie pe ele, nu-s degeaba puse. Asta inseamna ca acolo cineva a vazut ceva. Apoi is plini Apusenii de asemenea cruci. Sa tie duhurile rele departe si sa stie oamenii sa se fereasca. Iaca asta-i povestea. Daca te duci in sus, pe unde or mai fi ramas in viata dintre ortacii lu` mosu, aia de or vazut haita, or sa iti zica. Poate c-or mai ramas jumate din ei…
Priveam fix crucea. Mi-am mutat privirile in spatele ei, incercand sa patrund perdeaua de ninsoare. Era asa de liniste incat mi se parea ca aud fulgii cazand pe pamant. Poate ca-i si auzeam. Cateva rafale de vant au inceput sa ii roteasca. Mi se parea ca se formeaza imagini, ca vad femeia invesmantata in blanuri sure de lup fluturandu-i in vant. Am zambit. O caldura placuta m-a invaluit si ma intrebam ce ascund oare fulgii aceia de zapada, cazand atat de desi peste tot in jur. Parea o lume in care timpul se oprise. Niciodata nu m-am simtit atat de calm si niciodata, nici pana atunci, nici de atunci, n-am vazut o iarna mai frumoasa. Constantin m-a adus in asta lume:
-Hai sa mai incercam sa pornim masina.
-Lasa-ma pe mine.
Am urcat la volan, invartind cheia. Dacia a pornit, naravasa. Constantin a scos un chiot vesel si am pornit in sus.
-N-am avut noroc sa vad haita…, am spus cu parere de rau.
Si-a intors fata spre mine, uimit. Apoi a zambit, fara sa spuna nimic.