O să chiui în toamna târzie, lăsați-ma lângă pahar, că amețit sunt de viață și de parfumului ei de rufe îmbăiate în a doua apă, că nici nu mai știu dacă e normal să tot fremăt ca vârful trestiei în vântul subțire sau să mă chircesc, precum un iepure orb și bâtrân, la gura unei vizuini, unde să mă retrag, să cuget și să-mi aștept viața morții; hei, că sunt aidoma unui abur dens în care sălășluiesc iluziile, derulându-se rapid, ca-n filmele alb-negru, pe când încă eram tot tânăr și încă tot de dragoste nebun. N-o să mă schimb, n-o să mă schimb, o să caut în privirile semenilor confirmarea că încă sunt viu, că încă respir, că încă mă rotesc odată cu norii și că-n mine-și au loc anotimpurile toate, că-s năclăit de alb, fericit sunt de-atâta verde, copleșit de-atâta cenușă și de soarele care-mi explodează-n retină. O să-ți spun, mi-am zis, că tot ceea ce contează e numai trecerea prin veac și linia sângelui care curge mai subțire sau mai gros și cu care ne hrănim, precum antropofagii. Că sunt copil al nimănui, că atâta așteaptă sufletul, o ușă deschisă, un colț de liniște și-un umăr alb, de care să te-agăți și pe care să-l respiri întretăiat și nedeslușit. Tată, tu te plimbi și chefuiești, a-a-aoleo, că aș risipi, azi, neliniștile, dar și gândul că singurătatea e pe cât de virgină, pe atât de abulică, fiindcă mă gândesc că anii sunt îndestulători, că nu trupul îmbătrânește, ci mintea e cea care ne face să ne simțim pierduți și confuzi. Unde e verdele crud al porumbului de lapte, că doar bucuria de a respira cu nesaț acest aer care se grizonează odată cu noi, e cea care ne conferă echilibru și logică. Aș dansa, desculț, în praful uliței, aș urla la vânt, aș expectora angoasele și senilitatea, să fiu cel care vă bucură, cel de care să râdeți, cel care să vă ofere un termen de comparație, să vă simțiți superiori și exacți, să vă credeți importanți și de neînlocuit, să vă credeți mângâiați de veșnicie, de eternitate, când eu mă simt mic și umil și sunt doar o gură care face un zgomot teribil, sunt doar două picioare dansând, iar în suflet, precum în scorburile adânci, nu mai e loc decât de umbre și de eresuri. Că bani ți-oi da, și vin ți-oi da, când voluptatea e deja știrbă, e normal ca și dragostea să fie la fel de așteptată precum un atac cerebral. Liniștit sunt și împăcat cu sine, precum un ascet zgubilitic care se hrănește cu coaja copacilor, cu bureți, cu ghinde porcești și care are un ochi întors spre interior, unde încă orbecăie. Gândindu-mă la tine, a-a-aaoleo, în fum să stau, în crâșma-ntunecată, cred că nu există limite, nici opreliști și că seninătatea e cea care ne face să îmbobocim, să ne împlinim și să adiem a iasomie, a vanilie și a busuioc, că sufletul are minte necoaptă și tot tânjește, însetat, după semnele care vin din vremi și că, în definitiv, nu tânjim decât după liniște, că toată viața nu facem altceva decât să ne pregătim pentru primenire și moarte.