poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2116 .



Instructorul
proză [ ]
Lătratul la Lună

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [GicaProcontra ]

2010-09-18  |     | 



Fiu al satului, Culai al lu’ Porcoi plecase de foarte tânăr într-unul din județele vecine să-și caute de muncă. Peste câțiva ani, se înscrisese la școala de subofițeri de miliție, la a cărei absolvire fusese repartizat ca ajutor de șef de post într-una din comunele județului în care lucrase. Iar după ieșirea la pensie a șefului, Culai îi luase acestuia locul.
Revoluția îl găsise însă ca lucrător la unul din serviciile Inspectoratului Poliției aceluiași județ unde primise un câine-lup cu care luase parte la diverse cercetări.
De câțiva ani se pensionase și se întorsese pe meleagurile natale.
Ca să aibă o preocupare și, mai ales, ca să mai câștige un ban, lansase, în sat, zvonul că și-a deschis o școală de dresat câini.
Pe Năstăsică, cel care se dusese să se intereseze și i-l descrisese pe Picu, Culai îl considera aproape ca pe un părinte. Fusese oficiantul sanitar al satului mulți ani. Îi făcuse controalele epidemiologice și îl vaccinase când fusese mic, în școală; îi făcuse injecții când fusese bolnav. De aceea, dar și din perspectiva unui client nou, Culai nu-l putuse refuza; și nici nu putuse să se abțină să nu-i dezvăluie metoda lui.
În procesul de instruire a câinilor, el folosea terapia de înfometare. Era o metodă verificată și care, după părerea lui, dădea rezultate excelente. Cu ea instruise o groază de câini.
Totul începuse încă de pe vremea când era în serviciu. O cunoștință îi dăduse, pentru a i-o dresa, o cățea care, la fel ca și Picu, deși ajunsese la maturitate, nu lătra.
Iar de fiecare dată, de câte ori ieșea cu ea seara, la plimbare – ca să se relaxeze după stresul acumulat ziua, de-a lungul ședințelor de instruire –, Culai observase ceva curios: cățeaua privea insistent cerul. Fie că se oprea locului, fie că mergea tot timpul, ochii ei erau ațintiți spre boltă.
O dată, într-o astfel de plimbare, se întâmplase un lucru, pe cât de hazliu, pe atât de periculos, prin urmările pe care le-ar fi putut avea. Era să cadă într-un canal a cărui gură era descoperită.
- Bănuiesc că o aveai legată cu o zgardă și ai ținut-o să nu alunece prin gura canalului, își dăduse cu părerea Năstăsică.
- Nu, nu, intervenise repede Culai. Eu era să cad, nu ea. Priveam și eu cerul, ca să mă dumiresc ce vede ea acolo, de se uită lung tot timpul.
La început, al lu’ Porcoi nu-și dăduse seama. Până când observase că povestea asta nu se petrecea decât în nopțile cu Lună. Și atunci a înțeles.
Pe interlocutor, îl fulgerase atunci un gând. Și chiar i-l spusese:
- Eee, o fi fost vro romantică. Ba poate c-o fi vrut să-i reciți și vro poezie, mai remarcase el.
- Da’ de unde, îl contrazisese Culai. Așa am crezut și eu la început. Da’ pe urmă m-am convins. Era o fomistă. Uitându-se la Lună, îi curgeau firicele de salivă din gură.
Evenimentul acesta avusese darul să-l inspire pe Culai. La început, a privat-o de mâncare, dar a continuat s-o scoată seara la plimbare. Mai întâi, doar în serile fără Lună.
Și când și-a dat ea seama c-a devenit o privată, a-nceput să slăbească.
Ș-a slăbit, ș-a slăbit, până ce n-a mai rămas decât caroseria din ea. Ajunsese străvezie, transparentă. Această transparență, Culai o pusese pe seama valorificării diferenței, a eclectismului și a multiplicității posibilităților de hrănire, precum și a deschiderii ei spre un pluralism gastronomic numai de ea știut. Iar aici, el fusese convins că slăbirea se produsese, exclusiv, din cauză de dor de Lună.
De-aia a și schimbat tactica. S-a apucat să iasă cu ea la plimbare doar în serile cu Lună. Ș-a-nceput din prima seară cu Lună nouă. Ș-a urmărit-o.
Cățeaua se uita iar cu jind la felioara aia galbenă , pe care – Culai era ferm convins – ea și-o imagina a fi una de mămăligă. Și-i apăruseră iar firicelele alea de salivă în colțurile gurii.
Asta, Culai a considerat-o un semn încurajator și a plusat, supralicitând. De la un timp a luat cu el un ceaun pe care i-l arăta, zăngănindu-i toarta. Ea, înțelegând c-a pus-o de mămăligă, se uita în el. Însă Culai îi atrăgea atenția și-i arăta Luna, făcându-i semne de la ea către ceaun. De unde javra trebuia să înțeleagă, vezi Doamne, că adică pleașca aia mare de mămăligă, de pe cer, acolo trebuia să cadă, la ei în tuci. Ca să aibă ea ce mânca.
E… Da’ pe lumea asta, nimeni nu-ți dă ceva pe de gratis. Și văzând-o că se uită la Lună cu și mai mare jind, iar firicelele de salivă deveneau adevărate viituri, Culai descoperise cheia succesului. Tot făcând semne de la Lună la ceaun, începuse să imite lătratul câinelui: hau-hauu! hauu-hauuu!! hauuu-hauuuu!!! Și plimba degetul arătător de la Lună la tuci.
Da’ jigodia, nimic.
Iar în seara când Luna plină mai avea puțin și dispărea de pe cer, Culai luase ceaunul și îl răsturnase în fața ei, arătându-i că-n el nu se aflat nimic. Nici măcar o feliuță.
Ea a receptat relația dintre foamea care o mistuia și ceaunul care era gol ca pe un binom, ale cărui elemente componente se aflau într-o relație conflictuală, o antinomie dialectică, pe care nu a înțeles-o la vremea respectivă. Drept care, cu ultimele puteri, a lăsat urechile pe spate, semn că se enervase rău de tot. Dar n-a atacat. Probabil, zicea Culai, că ar fi avut ea niscaiva dubii. Însă ca să evite confuziile și ambiguitățile, și-a reprimat așa… ceva ca un icnet de durere, pe care și l-a înăbușit.
Culai, atunci, aparent nervos și el, a dus-o acasă și n-a mai luat-o la plimbare până la următoarea seară cu Lună nouă, când, prudent, s-a înarmat și cu o felie adevărată de mămăligă, exact de forma Lunii noi.
Spera ca în această perioadă, lighioana, beneficiind de factorul timp, să fi descifrat atât legătura dintre cele două elemente, cât și raporturile lor de conectivitate.
Iar de data asta, miracolul s-a produs. Înțelegând că Luna nu-i tot una cu mămăliga din mâna lui Culai și că, pe aceasta, el o adusese, special, ca să i-o dea ei, s-a înfuriat de-a binelea, pentru că fusese trasă în piept rândul trecut. Și, privind felia de Lună de pe cer, ca într-o de mult așteptată descătușare – un catarsis binevenit – a început să latre la ea, cu o vervă demnă de invidiat.
Și atât de puternică îi era convingerea cu care lătra, încât Culai – care, de bucurie că i-a reușit experimentul, era gata-gata să latre iar și el dimpreună cu ea – abia a oprit-o.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!