Cap. I Lumina


În dimineața anterioară evenimentului, Comisarul se trezește trist. De fapt este impropriu spus se trezește. Comisarul nu doarme toată noaptea anterioară evenimentului. Pradă unei agitații a cărei sursă-i va rămâne definitiv necunoscută, se plimbă, încearcă să gândească, urlă măscări de tot felul și plânge, ai fost un prostănac pervers și crud toată viața Comisare, ești un prostănac pervers și crud chiar și acum în noaptea premergătoare evenimentului care te va propulsa pentru două mii de ani în vîrful structurii de conducere. Ești gras, blond în tinerețe, acum chel, cu obraji roșii, ochi reci și buze subțiri iar asta te-a făcut să pari tot timpul nepotrivit pentru înalta funcție care te așteaptă. Þi-ai mascat adevarata natură în spatele inofesivei meserii de zidar și asta ai fi rămas tot restul vieții tale prăfuite, dacă întîmplarea nu te-ar fi adus într-o dimineță plină de soare și prea multe voci, în fața corpului inert al unei frumoase femei ucise, poate, ai fi rămas un zidar obscur și agitat tot restul vieții tale, Comisarule, dacă talentul tău nativ de a exploata fiecare greșeală a destinului nu și-ar fi găsit o utilitate în gestionarea perfectă a unui incident mai curând nefericit.
După ce se trezește trist, după cum s-a văzut, Comisarul merge în curte și pornește circulara. De dragul exactității, trebuie menționat că circulara-i un dispozitiv nu foarte sofisticat pentru tăiat lemn. Unul foarte zgomotos. Lemnul tăiat la o circulară, scrâșnește metalic în creier, particule de lemn se împrăștie peste tot în jur și praful, praful de care s-a ales și viața de zidar și bun familist a Comisarului, acoperă tot. Metafora anterioară sugerează deja faptul că în toată casa nu mai este nimeni altcineva decât el. Cu părul cărunt, la patruzecișiunu de ani, încurajată de un amant mai curând utopic decât idealist, soția Comisarului reușește să descâlcească cele șaptesprezece noduri ale funiei care o ținea legată de masa din lemn masiv aflată în exact mijlocul bucătăriei, își ia cele două fetițe și se internează provizoriu într-un centru pentru femei abuzate. Absolut neprevăzut, acest fapt se va constitui în elementul catalizator al metamorfozei Comisarului. În ochii deschiși și luminoși ai celei moarte i se va părea că recunoaște ochii mult iubitei sale soții și această confuzie, stupidă și previzibilă dacă ne gândim că starea de tulburare și haos în care se afla acesta la momentul respectiv putea să fie chiar debutul unei boli psihice nu doar propagarea unei iluzii, va determina un lung șir de evenimente dintre cele mai ciudate.
Comisarului nu are cine să-i facă o cafea, Comisarului nu are cine să-i pregătească micul dejun. Este furios, taie la circular mobila, în bucăți mărunte. Era furios de la prima mângâiere a zorilor, era și mai furios când, strângând bine în palmele grele o toporișcă ușoară, a dizlocat primul dulap, o frumosă piesă de colecție, din mahon. Trebuie să o spunem. În mediul securizat al propriei familii Comisarul era foarte des furios. Și nu era prima dată când își descărca nervii pe mobilă, pe soție ori pe câine, un rottweiler bleg și plin de bale, iubit totuși, în felul său, de Comisar.
S-a enervat din senin, cum i se întâmplă de obicei, doamnă psiholog, eram în cameră cu fata mea cea mare, Colette, a spart ușa unui șifonier cu o toporișcă uitată într-o debara, a scos toate hainele, le-a aruncat pe jos și nici nu pot să spun cum ne înjura strigând să facem ordine, spuneți totuși, futu-vă dumnezeii mamii voastre de curve, adunați totul că vă tai bucăți, povestea exact în același moment Jeanne, psihologului din adăpostul pentru femei abuzate.
Este deci tot mai furios, pe rând mobila, la început doar obiectele integral din lemn, apoi și câteun fotoliu din piele ori un suport pentru flori din metal, ajung sub dinții de fier ai circularei, zgomotul infernal nu-l liniștește, își amintește ultima convorbire telefonică cu Jeanne, am visat că te strâng de gât, ți-am tras două palme dar nu m-am oprit, ți-am spart fața cu un levier, când aude vocea unui vecin, a murit una la colțul străzii, hai să o vedem.
Întâmplător sau nu, pură coincidență ori avertisment explicit al destinului, ea a murit la colțul străzii pe care locuia Comisarul, nu întotdeauna, și după cum se va observa mai târziu, nu pentru mult timp singur, iar corpul ei fără nicio urmă de violență era înconjurat deja de o mulțime de gură cască în locul unde nu cu mult timp în urmă Jeanne, înspăimântată de viteza mașinii condusă de Comisar pradă uneia dintre celebrele lui crize de furie, a tras frâna de mână, o să murim, nu-ți dai seama, asta și vreau o să intru cu mașina-n primul stâlp, o să murim aici, nu mă iubești, nu înțelegi, iubirea-i moartă ce dracu’ mai vrei. În magazia unde-și depozita sculele și-a tăiat, evident speculând slăbiciunea și frica soției, venele, o să mor, o să vezi cum mi se scurge tot sângele din corp și toată lumea va spune că s-a întâmplat din vina ta.

După două mii, de ani întreaga scenă îmi pare încă vie. Văd crengile copacilor unduite de vânt, ochii deschiși ai femeii, am fost printre martori, s-au curățat toți, evident, de atunci și văd încremirea timpului în ochii opaci ai Comisarului. La fel de inocent ori de inconștient ca ceilalți, ca toți ceilalți, nu am știut ce se întâmplă sau dacă s-a întâmplat cu adevărat ceva. De fapt, Comisarul, propulsat de ură și disperare, s-a mișcat mai repede, un milimetru mai repede, și cuțitul nu a mai ieșit din teacă.

În afara locuinței este timorat, bleg, și își ține privirea în pământ. Fără excepție. Simte, ca orice animal, unde anume este terenul potrivit pentru atac și doar acolo mușcă. Înconjurat de mulțime este nesigur și înspăimântat, vai de praful zilelor tale de zidar sortit încă de la naștere uitării, trăiești cu adevărat doar în aceste rânduri și am impresia că nici asta nu însemnă nimic.
Chiar în acest moment Colette citește pe una dintre băncile centrului pentru femei abuzate ultima pagină din Cien anos de soledad, alături, sora ei mai mică, se joacă cu una dintre păpușile Barbie preferate iar Jeanne se îndreaptă zâmbind spre ele. El pleacă, când te văd, văd frumusețea și nimeni, nici măcar tu Comisare, nu știe că a fost ultima dată când s-au văzut.
Abia după ce poliția a reușit să împrăștie cea mai mare parte a curioșilor a îndrăznit și Comisarul să se apropie de trupul moartei invocând senin faptul că-i pare cunoscut corpul acela prăbușit și că este cât se poate de îngrijorat de absența soției de acasă. Lumina din ochii deschiși, nimeni nu va reuși să-i închidă, toate tentativele în acest sens vor fi sortite eșecului, și așa va fi îngropată, cu ochii larg deschiși și plini de lumină, îl paralizează. Un medic legist îl aude scrâșnind din maxilare, bolborosind, asta nu se poate, nu există, nu se poate întâmpla, femeia seamănă foarte mult cu Jeanne, aceiași ochi, părul ondulat, castaniu, și o izbitor de asemănătoare structură osoasă, pe care se așează atât de bine carnea parcă vie. Generat de posibilitatea ca femeia moartă exact în locul acela neinspirat ar putea să fie totuși Jeanne, șocul - nu, este la dracu-n praznic în centrul ăla, m-a înjunghiat pe la spate și, împreună cu omul ăla, așa-i spunea în desele discuții cu Jeanne despre această circumstanță relațională, omul ăla, niciodată pe nume, urzesc planuri de divorț - este foarte repede deturnat de spaima animalică care face să se prăbușească o întregă lume, lumea Comisarului, interpretând exact semnificația luminii și a ochilor deschiși..
Comisarul gândește, constrâns de împrejurări și-n pofida naturii sale practice, gîndește repede, asta nu trebuie permis, este doar începutul, o să urmeze o pandemie universală de morți cu ochii deschiși și nu asta-i cu adevărat periculos, chiar deschiși, ochii sunt acoperiți la fel de țărână, o să vadă toți lumina asta nenorocită, o să creadă toți că se poate muri și așa, raționamentele se înlănțuiau laborios și impecabil în creierul Comisarului, nici nu pot să-mi închipui cum a trăit femeia asta, este imposibil, ea a murit, Jeanne, în cazul în care problema asta întinsă pe asfalt nu este chiar ea, nu trebuie să afle.
Este singura ta șansă Comisare, trebuie să o ascunzi, trebuie să o îngropi înainte ca zvonul să se răspândească și da, oh, da, trebuie să te asiguri că printre scândurile putrezite ale coșciugului nu va trece nici măcar o rază a luminii ireale, este singura ta șansă pentru ca Jeanne să facă singură al optsprezecelea nod al funiei ce o va ține legată de masa, care nu a ajuns încă sub dinții circularei, din living.
Incredibil, dacă ne gândim la imposibila ușurătate a ființei umane și mă refer aici la doza considerabilă de meschinărie manifestată în fața morții, dar foarte plauzibil dacă-l cunoaștem puțin pe Comisar, acesta începe să plângă, este scumpa mea soție, o iubesc domnule polițist, o iubesc mai mult decât îmi iubesc copiii, aici aproape credibil vocea se îneacă, se fisurează în coerență, eeee, esste, a fost, eeeste o sfântă.
Nu ne-am înțeles niciodată, doamnă psiholog, spune-mi Marie, bine, Marie, era foarte gelos și excesiv de impulsiv, exploda din orice, mâncam liniștiți într-o după-amiază, am dus-o greu o vreme, locuiam la bunicii lui, aveau câteva găini, mâncam într-o mică bucătărie de vară, ușa era deschisă și auzem, un fel de fond sonor prea puțin deranjant, găinile cotcodăcind, s-a ridicat de la masă, le-a prins pe rând, le-a pus pe un butuc și le-a tăiat gâtul cu un topor, la toate, la toate, erau doar trei găini, apoi s-a așezat la masă a continuat să mănânce ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, tremuram, seara, înainte de a adormi îmi enumera toate metodele prin care poți muri de cuțit, sunt multe, sunt multe Marie, crede-mă și presupus dureroase.
În ciuda meseriei dure și a eticii profesionale care nu încurajează manifestările de simpatie ori empatie pentru subiecți, polițiștii, personalul medical, au fost primii ajunși la locul incidentului, procurorul și medicul legist solicitat întotdeauna în cazul unei morți suspecte, sunt impresionați de manifestările, cât se poate de firești și naturale privite din exterior, de durere ale Comisarului. Spectacolul a fost impresionant, bietul om, să-i facem o injecție, nu, fără injecții, nu pot să ma las pradă durerii, am multe de făcut.


În numele adevărului, chiar dacă-n ciuda faptului că cele dezvăluite nu-l vor pune pe cel care a scris aceste texte într-o postură favorabilă, trebuie spus că manifesta o antipatie fățișă, nejustificată și implacabilă față de Comisar, pe care, în repetate rânduri și în prezența martorilor, îl numea „un animal prost și murdar”, și era, în același timp, suspectul principal al unei posturi neclare încă, aceea de amant al soției Comisarului, Jeanne. Mai mult, cercetările laborioase pe care le-am făcut în speranța de a prezenta o cât mai plauzibilă variantă a evenimentelor, întâmplate totuși cu mai bine de două mii de ani în trecut, au scos la iveală lucruri încă și mai odioase în ceea ce privește profilul moral al acestuia. Era, de ce să nu o spunem, un afemeiat absolut dezorganizat și lipsit de scrupule, un alcoolic notoriu și un cabotin de primă mână. Maestru absolut în arta manipulării, a reușit să impună o imagine de monden, amabil, politicos și spiritual. Bineînțeles, cei care-i cultivau prezența nu au vorbit niciodată cu vecina acestuia, o serioasă și stilată patroană de bordel care mi-a relatat că în unele după amiezi ascultă, cu ușa casei larg deschisă, o muzică de calitate îndoielnică, agasantă și la modă, în special oribilele producții ale unuia dintre cei mai prolifici și de succes creatori ai genului. Manifest totuși oarecare reticență în a acorda credit tuturor celor povestite de aceasta, este frumușel domnule reporter, are mâinile îngrijite și un aer prea întunecat, nu știam cum le ademenește, asta până-ntr-o noapte de vară când era pe terasă cu una din ele, le citește poezii dacă vă puteți închipui asta și, înainte de a se dezmetici biata fată, o izbește de un fotoliu și nu știți ce murdării le pune să spună și nu-mi dau seama dacă toate acele gemete și țipete sunt din plăcere ori strigăte după ajutor și e bătăuș, l-a pocnit pe ginerele meu drept între ochi pentru că voia să-i omoare un amărât de pisoi căzut în curtea noastră, a sărit dintr-o dată gardul încălcându-ne proprietatea și l-a plesnit scurt, cu pumnul, tremură și acum când îl vede și într-o după amiază au fost la el la poartă poliția și salvarea și televiziunea, toate la un loc, de ce, nu știu că nu i-a lăsat înăuntru, a ieșit el în stradă și le-a spus pe un ton foarte arogant să plece pentru că evenimentul va fi în altă parte și foarte curând, ploua mărunt și era foarte rece, mirosea ca într-un cimitir și, multumesc domnă, ajunge, doar atât să vă mai spun, stă închis cu lunile în casă, nu vrea să vadă pe nimeni, atunci ascultă muzică satanică și noaptea, iertați-mă, și-o freacă pe terasă, cum adică și-o freacă, știți dumneavoastră, este obsedat sexual, aulio, așa spunem și noi, urlă ca un animal, ne închidem în casă și ne rugăm.
Toată această inoportună divagație de la subiectul acestei povestiri are totuși meritul de a evidenția un aspect mai puțin exploatat al demersului artistic, caracterul autorului, infailibilă grilă de interpretare a textului pentru oricare cititor avizat sau măcar bine informat. Desigur este foarte posibil - pot să o spun acum, toate personajele acestei întunecate povești au murit cu foarte mulți ani în urmă - să fi ținut cont de rugămintea adresată de Comisar în umbra sigură a cimitirului și bine protejați de un detașament de elită, format din cei mai valoroși zidari ai imperiului, și să încerc a discredita pe cât posibil autorul acestui text și amantul Jeannei, în speranța absurdă că blestemata aceea de lumină din ochii moartei va rămâne pentru vecie închisă între pereții de lemn și apă ai sicriului.
Obișnuit să exploateze cu succes orice sentiment de milă ori compasiune, Comisarul plânge și mai mult și, mai mult decât atât, își smulge ostentativ câteva fire de păr, își zgârie obrajii cu unghiile, se lovește cu pumnii în cap, în fine, pachetul complet al dezolării primit bonus la achiziționarea volumului „Cum să-ți păstrezi nevasta” al unui renumit contemporan. La un moment dat, se pune chiar problema internării provizorii a acestuia într-un spital de boli nervoase, consilierii terapeutice de specialitate și administrării de calmante, perspectivă nedorită și sabotantă pentru comisarul aflat încă sub influența experiențelor din copilărie când, ascuns în spatele gardului, bunicul său pe jumătate dement, arunca pietre după copiii care treceau pe stradă, iar el și fratele său erau siliți să ducă o viață solitară refuzând sistematic plăcutele întâlniri sabatice la un joc de fotbal și asimilând inconștient un comportament asocial și alienat. Sunt tâmpiți, tâmpiții dracului, nu merg la spital doamnă doctor, nu trebuie, sunt puternic, fac față, medicamentele îmi afectează judecata, nu mă pot lăsa pradă durerii, am doi copii de crescut, păi, haideți să vedem ce facem cu doamna atunci, da, trebuie văzut și ce facem cu lumina asta suspectă, să o ducem la morgă, clănțăne medicul legist, o să-i fac autopsie, o să-i tai globii oculari, trebuie să fie un implant cu wolfram, este singura explicație, totul are o explicație științifică, ar fi trebuit o cantitate prea mare de wolfram, cavitatea oculară este totuși mică, aici vorbim de echivalentul a cel puțin două mii wați lumină, poate-i vorba de altceva, poate-i de proveniență divină, unul dintre agenții de poliție este autodidact și mistic, să încercăm să-i închidem, devine totul suspect.
Suspect și periculos. Adolescenți se plimbă, râd, se privesc inocent încă, se opresc acum lângă micul grup de imbecili ocupați să acopere dracului cu ceva razele alea, circulați vă rog, nu-i nimic de văzut aici, circulați, uau, ai văzut, am văzut.

Comisarul își amintește, întotdeauna este un bun creștin când secvențial evenimentele nu-i sunt favorabile, de bunul Dumnezeu, se roagă așa cum știe, așa cum se ruga în ziua în care a primit citația de divorț, imediat ce a ajuns acasă de la vrăjitoarea care l-a asigurat că totul va fi bine. Celorlalți nu le trece prin cap să se roage.
Surprinsă din exterior și analizată lucid, întreaga scenă pare fracturată de apariția adolescenților, parcă mai numeroși, grație talentului ieșit din comun de-a comunica, și în contrast cu micul grup de reprezentanți ai autorității morale și civile care, subit conștientă de consecințele unui atât de nedorit amestec într-o problemă a cărei rezolvare presupune atât maturitate cât și experiență, declară locul incidentului zonă calamitată. Nu peste mult timp, Comisarul însuși, inspirat de succesul acestei măsuri, va proceda similar mai întâi în cazul cimitirului unde Jeanne, în lipsa unui alt nume o vom numi pe cea moartă Jeanne, chiar dacă nu este în carne și oase ea, va fi înmormântată, apoi cu tot restul orașului, rezervându-și evident dreptul de a institui starea de necesitate pe cuprinsul întreagii planete dacă, așa cum anticipasem deja, vestea despre lumina care nu poate fi stinsă se va răspândi ca o veritabilă epidemie.
Protejați deocamdată, grupul de adolescenți, tot mai numeroși, devine din ce în ce mai conștient de forța pe care ar putea să o reprezinte, de rigoarea, rutina și legitatea unei zone calamitate, personalul medical la început, apoi agenții de poliție și medicul legist, până și procurorul, hotărât să nu rateze nicio ocazie favorabilă pentru a-și demonstra competența, încearcă pe rând, sau în cadrul unui ad hoc parteneriat interdisciplinar, să mascheze, fie și pentru scurt timp, razele care, radiind din ochii lui Jeanne, ajung foarte curând să-i transforme corpul într-un glob de lumină și căldură. Grație dotării corespunzătoare a truselor de intervenție sanitară, din care nu lipsesc acul și firul special de sutură, și pentru că oricine ar fi citit Cien anos de soledad, și am spus deja, unul dintre agenții de poliție este autodidact și cum se vede acum un fervent susținător al stilulul „realism magic”, ar fi avut aceeași idee, medicul, ajutat de asistentă, poate începe să coasă ochii moartei. Agenții de poliție sunt ocupați deocamdată să țină la distanță mulțimea de tineri curioși, din ce în ce mai revoltați datorită naturii lor predispusă la excese, ușor de iluzionat și idealistă, se dă bineînțeles alarma la centrul pentru situații de urgență, se aude chiar un foc de armă, unul dintre agenții mai ușor de impresionat își descarcă pistolul în aer, greșeală tactică cu urmări greu de controlat, acum este foarte evident că un lucru important, periculos și grav se întâmplă, cum și mai evident este că acționând aproape din instinct împotriva dușmanului formal, statul, reprezentat aici de o mână inofensivă de slujbași mărunți, mulțimea de adolescenți utopici va ignora cu desăvârșire pericolul reprezentat de Comisar și-i va facilita acestuia accesul la putere.
Dar firul special folosit pentru sutura rănilor se topește, acul trece prin pleoape fără să lase vreo urmă, mâna medicului începe să tremure și lumina este tot mai puternică, orbitoare, când l-am cunoscut, Marie, a fost ca și cum aș fi deschis ochii, cred că de fapt preferam să-i țin închiși, mă făceam că nu văd ce era atât de limpede, pozam tot timpul în familia fericită, a râs când am început să-i povestesc, a fost singurul om căruia am putut să-i spun, puteam să fiu eu pentru prima dată în viața mea, nu știu dacă poți înțelege asta, pot, este o frumoasă poveste de dragoste, nu, este povestea, lasă-mă pe mine, procurorul, spirit pragmatic prin formație profesională nu poate accepta nici măcar speculativ conceputul de miracol, înfige acul fără să-i pese că ar putea vătăma globul ocular îl trece prin sprâncene si obraji, o să închid eu ochii ăstia, efectul este același, ar fi trebuit să știi, procurorule, ar fi trebuit să știi dacă ai fi învățat ceva din exemplul altor procurori mai celebri și mai buni decât tine, nu poți să cârpești o minune, eram colegi și ne scuipau toți, la propriu, nu, nu știu, parcă nu mai puteau respira din cauza noastră, parcă eram doi criminali, el râdea, întotdeauna a fost oarecum mai indiferent, mai detașat, fir-ar să fie de ochi, o să-i închid chiar dacă va trebui să o mai omor o dată, uneori simțeam că o să mor fără el, alteori voiam să mor pur și simplu, trebuie să fii puternică pentru asta, da, puternică și curată, dă-mi pistoul tău, dar domnule procuror, taci dracului și dă-mi, în pizda mă-tii, pistolul ăla, arma sună sec, o dată, de două ori, de nouă ori câte gloanțe are un încărcător dar, după cum am spus, nu poți folosi un pistol drept expedient al realității, ori asta-i acum realitatea, o femeie moartă și o lumină, probabil de origine divină, care nu poate fi stinsă prin metode clasice, apoi sunt și copiii, Marie, și obișnuința, șaptesprezece ani de căsnicie e mult, pot să nu însemne nimic șaptesprezece ani în care ai fost terorizată, lăsați-mă pe mine domnule procuror, Comisarul a preparat o soluție vâscoasă din gips, apă, aur, milă și frică, folosită până atunci drept liant pentru propria-i căsnicie, o întinde în trei straturi groase peste ochii Jeannei, pare să funcționeze, nu prea bine, uite, se subțiază deja pojghița, o să crape cu totul în curând, să o ducem la morgă, nu, nu la morgă, o duc acasă, este mai sigur acolo, țineți-i la distanță pe adolescenți, trebuie să fii puternică Jeanne, puternică, înțelegi.

Asasinarea adolecenților a fost o exagerare livrescă și o mistificare de proastă factură, este bine cunoscut faptul că scriitorii nu respectă întodeauna imperativul veridicității evenimentelor, în plus, moartea unui grup masiv de adolescenți nevinovați și cu un uriaș potențial spiritual ar fi putut să aloce dramatism acestui text și să denigreze un simplu comisar, care în definitiv voia doar să dea morții ce este al morții, dar asta s-a întâmplat totuși, centrul de urgență pentru situații de criză, decis să rezolve definitiv această problemă, trimite la fața locului armata, este deja noapte, vâscoasa soluție care acoperă ochii lui Jeanne plesnește, mulțimea de adolescenți este tot mai bănuitoare, Comisarului îi este practic imposibil să o scoată pe moartă de acolo, pe de altă parte niciun guvern nu ar fi fost capabil de o asemenea atrocitate, ați uitat de episodul holerei, domnule, și să ne amintim că era vorba de un scriitor minor, nimeni nu poate să ia în serios un scriitor minor care nu a fost tradus în cel puțin trei limbi de circulație internațională.
Este noapte și, informat de turnura luată de evenimente, centrul pentru situații de urgență decide să trimită la fața locului, armata. Mai exact, un batalion comandat de un versatil colonel sătul să aștepte la nesfârșit promovarea la gradul de general, apoteoză definitivă a unei fructuoase și violente cariere militare. Și colonelul este însoțit de moarte. Am folosit această sintaxă neinspirată întrucât sub amenințarea celei mai sus menționate sunt silit să-i minimalizez importanța în favoarea Comisarului, singura persoană validată peremptoriu să o reprezinte, cel puțin în cazul acestui text. Moartea apare deghizată într-o exuberantă și prietenoasă asistentă personală a colonelului, gândește foarte rar, reflex circumstanțial al celor obișnuiți cu rutina și acțiunea, și vorbește cu accent franțuzesc graseind irezistibil. Privește spre Comisar, dându-ne de înțeles că s-ar cunoaște, certitudinea conjuncturii rezidă fără echivoc din privirea acestuia, groaza inerentă unei astfel de întâlniri este absentă cu desăvârșire din ochii, după cum am menționat și la începutul acestei relatări, reci, este evident acum, Comisarul este, dacă nu un apropiat al morții, cel puțin în grațiile acesteia. Prezența morții, fie și deghizată într-o flușturatică asistentă personală, în locul unde a început de fapt totul, ar putea să fie un bun prilej pentru avansarea ipotezei unui destin scris înainte, și-ntr-un loc inaccesibil nouă, ca ființe umane, altfel trecerea în neant a atîtor adolescenți inocenți ar fi fost un derapaj inadmisibil de la rigoarea și concizia cu care aceasta se presupune că acționează, dar o astfel de abordare metafizică ar complica și mai mult o istorie suficient de încâlcită. Este inutil să menționăm gradul ridicat de dificultate al acestei abordări, prilej de multe dispute și resentimente greu de controlat pentru toți cei care, generic și în consens, au fost numiți pînă la urmă intelectuali, artiști, filosofi, pe parcursul multor secole de succesivă mișcare a adevărului. Ajunge să fie menționat faptul că, în mod necesar și absolut firesc, dacă putem aprecia dualitatea evenimentului la justa sa valoare, prezența morții în preajma luminii este inevitabilă. Urmând până în cele mai mici amănunte un plan de intervenție în situații de criză, militarii, coordonați ireproșabil de colonel, formeză un perimetru strict în jurul micului grup format din, hai să le numim corespunzător, personaje negative, se va putea observa cât de curând neputința autorului de a păstra în text personajele pozitive, deschid fără somație focul asupra grupului de adolescenți suspectați de o probabilă și aposteriori popularizare a evenimentului. Putem presupune că nu a scăpat nici unul cu viață, chiar asta s-a întâmplat și, grație omnipotenței morții, această crimă a rămas până acum necunoscută. Putem presupune că, întregul batalion de militari, aflat sub comanda celui care nu va mai vedea vreodată galoanele de general, medicul legist, agenții de poliție, procurorul, mult mai puțin celebru decât al său omolog din Pont, chiar și personalul medical, altruist și dedicat profesiei, au fost victimele imparțialității celei pe care, din dorința de a evita o repetiție deranjantă, sunt nevoit să o numesc, acordându-i un precedent mai curând impus, doamna în negru. Chiar asta s-a întâmplat.

Sunt aici să ucid, pare să gândească moartea, am sugerat deja că asta se întâmplă foarte rar și nu știu în ce măsură rutina acestei îndeletniciri ar putea justifica complexitatea episodului psihotic - da, s-a citit bine, psihotic, dar nu-mi pot imagina că o moarte, banală sau complexă, inferioară sau superioară, speculativă sau pragmatică, poate gândi, atunci când totuși o face, urmând o banală schemă logică specifică ființei umane - dar trebuie înțeles că foarte rar se întâmplă, o dată, maxim de două ori într-o viață de om, să-ți pice din cer senin, o așa pară mălăiață. Mă refer aici, desigur, la aproape imposibila șansă de a o vedea, cum se spune, pe moarte la treabă, mai simplu spus, la posibilitatea de a pătrunde în însăși intimitatea gândurilor sale, la șansa de a-i descifra complexul algoritm cognitiv, ce mai, am prins-o cu chiloții-n vine, îmi permit să transcriu această expresie așa cum este, în numele adevărului, cu mâna în oala cu smântână, am trântit-o pe canapea, nu, nu în acel scop, deși pot să spun că deranjat de la mai serioasele mele preocupări de moment, am fost tentat să o trântesc exact în acel scop, și nu intenționez să o las să scape prea ușor. Să nu uităm că moartea este, după cum s-a arătat, omnipotentă, și poate scăpa oricând chiar și din mâinile unui psihanalist autentic.
Sunt aici să ucid gândește, chiar dacă într-o formă rudimentară deocamdată, moartea, la fel cum Comisarul este aici să rezolve o imuabilă problemă existențială, cum Jeanne este aici să fie deja moartă, cum adolescenții, colonelul, care nu a mai ajuns general, împreună cu micul său batalion de soldați anonimi, procurorul, prea puțin celebru, medicul legist, agenții de poliție și personalul medical, nelipsiți de la astfel de evenimente, sunt aici, ei da, sunt aici și ei pentru că, în mod cert, nu pot să mă raportez, chiar dacă uneori mi-aș dori asta, doar la o lume în care dacă-mi fac simțită prezența mai tot timpul, nu este singura pe care o cunosc, sunt aici așadar, pentru a sublinia riscurile la care specia umană se expune cu frapantă inconștiență, de fiecare dată când se ivește ocazia și evident pentru a da o turnură cât mai dramatică acestei povestiri - se știe că prezența mea nu poate fi decât dramatică, nici într-un caz, vai, prietenoasă, aș zâmbi ironic acum dacă conformația osoasă a craniului mi-ar permite asta - scrisă și ea până la urmă tot sub influența și imperativul meu, cum lumina este aici să fie stinsă, și acesta-i argument irefutabil că eu sunt aici să ucid. Trebuie să remarc ciudata eroare de logică a morții. Nu-mi închipui că ar putea opera în cadrul teoriei hazardului, ori că ar da dovadă de atâta lipsă de profesionalism exact într-un aspect vital al ordinii universale, în mod cert afectată de plasarea acestuia în zona de operare a probabilităților, dar explicabil până la urmă, este puțin derutată, nu și-a închipuit că se va apela la serviciile ei pentru atât, este ca și cum ai închide un întrerupător, iată, moartea posedă fantezie pe lângă pragmatism și dacă într-adevăr este derutată, și eu cred că este, după cum am spus se aștepta să gasească lumina stinsă, se știe că preferă întunericul, moartea are și emoții. Și limite, aș completa, o dată pentru că, după cum te-ai fi așteptat, ar fi trebuit să rezolve problema asta încă de când și-a făcut apariția ori este absolut clar că, nu doar că nu se estompează, dar penetrând, încurajată de această dovadă de slăbiciune a morții, soluția vâscoasă care acoperă ochii deschiși ai Jeannei, lumina este tot mai puternică, și apoi pentru că, în urma efortului făcut - nu mă refer la excesul de zel manifestat cu adolescenții, medicul legist, agenții de poliție, personalul medical, procurorul, care fie și prin repetiția obsedantă devine aproape la fel de celebru ca și confratele său din Pont, colonelul și batalionul de soldați, au fost două mii, organizați în patru plutoane, ci la efortul considerabil de a urma un fir logic, necesar chiar și în cadrul limitat al unei forme de gândiri rudimentare - moartea obosește.
Cât se poate de cinstit, recunosc că habar nu am ce să fac cu o moarte obosită. Și chiar dacă acestă dificultate este dovada eșecului de proporții a studiului de caz mai sus prezentat, tot nu pot să o iau în brațe și să-i spun, hai, dormi puțin, ar fi o trivilizare inadmisibilă a imaginii pe care aceasta trebuie că o are în ochii fiecărui muritor disciplinat.
Am spus-o deja în repetate rînduri, vă rog să nu mai tratați cu indiferență acest element cheie în aprecierea corectă a motivației Comisarului pentru îngroparea definitivă atât a celei moarte cât și a luminii, autorul acestui text, mă rog, cel care eufemistic își spune autor, este, nu îmi place să mă repet dar o fac totuși în numele adevărului, de un profil moral îndoielnic și după cum se dovește acum, un scriitor prost, da, prost, lipsit de imaginație și potențial creator, habar nu are ce să facă cu o moarte obosită, Jose Saramago a știut foarte bine ce să facă cu ea, domnule scriitor, a lăsat-o pur și simplu să doarmă și consecința acestui gest a fost un frumos roman de dragoste cu implicații politice, sociale și filosofice, mai bine spuneți pe șleau domnule critic, sau reporter, nici nu știu cum să vă spun deocamdată, nici nu trebuie să-mi spuneți cumva, lăsați-mă așa cum sunt, sunteți locțiitorul morții, aici vă înșelați, singurul în viață și acolo, cînd moartea obosește, este Comisarul.

Se întâmplă uneori, sau poate este un fenomen natural și previzibil, nu o să știm niciodată dacă Adrian Leverkuhn a fost iubit sau doar tolerat de creatorul ori biograful său, ca cel care zămislește un personaj ori descrie o succesiune de evenimente cu caracter biografic, nici asta nu vom ști niciodată, dacă un personaj a existat vreodată cu adevărat ori a fost pur și simplu inventat, să atingă un prag critic de indiferență, aversiune ori chiar silă, pentru cel a cărui viață o descrie ori pentru cel pe care într-un exces de pasiune l-a inventat. Acest fapt, cât de poate de banal în aparență, are în ceea ce privește dinamica acestei povestiri, ori biografii, un impact considerabil. Cititorul perceptiv și obișnuit deja cu micile trucuri, inofensive de altfel, ale celor doi autori, s-ar fi putut aștepta ca unul dintre ei, eu în speță, pot să spun acum, nu cred că mai este un secret, unul dintre cei mai fideli și devotați admiratori ai Comisarului, să profite de acest moment de slăbiciune al celuilalt autor. Lucrul acesta, foarte plauzibil dacă ne gândim doar la acerba concurență și profundul antagonism dintre noi, s-ar fi petrecut cu siguranță și nu aș fi ezitat să lovesc, cu efecte dezastruoase, exact în punctul de forță al oponentului, dacă printr-un ciudat joc al hazardului nu mi-aș fi dorit și eu, în secret, dar cu la fel de mare ardoare, să devin un celebru mistificator al realității. Și iată-mă prins în această dilemă morală, agasantă și perimată ca orice dilemă morală, a fidelității față de Comisar pe de o parte și a simpatiei pentru autorul principal al textului, pe de altă parte. Și cum, tot ca orice dilemă, nici aceasta nu poate fi rezolvată decât tăind hotărât și dintr-o lovitură nodul gordian care o leagă, voi dezlega speranța - asta pentru a mă exprima cât se poate de poetic dovedind totodată că pot emite pretenții la statutul de autor principal al textului - că niciodată Comisarul nu va mai apuca să citească aceste rînduri, fie și pentru simplul motiv că nu știe să interpreteze adecvat astfel de texte, și-mi voi manifesta, cel puțin aparent și provizoriu, înțelegere pentru toate efectele nedorite ale acestui proces de implozie creatoare. Pentru că da, exact asta se întâmplă, și doar un inexplicabil simț al datoriei îl împiedică să nu-l izbească de toți pereții - rog a se contoriza și această a doua exprimare figurativă - autorul principal este sătul de Comisar ca de mere pădurețe. Cu plăcere și cât se poate de repede, l-ar băga pe acesta între scânduri, în coșciug, sub pământ, acolo unde oricum, inevitabil, va ajunge la un moment dat, și atunci de ce atâta tura vura, atâta filosofie de trei parale, în locul celei moartei, în locul bieților adolescenți asasinați, da, acesta-i cuvântul, asasinați fără remușcări și prematur, prematur chiar și în acest text în care au supraviețuit doar câteva pagini, în locul procurorului, care totuși a câștigat ceva din propria-i moarte ajungând, chiar dacă nu la fel de, celebru, întocmai ca un alt procuror, Pilat din Pont, despre el vorbesc acum, preocupat în egală măsură de legi, administrarea corespunzătoare a funerariilor și îngroparea morților în termen de maxim trei zile, în locul bieților agenți de poliție, morți la datorie, încercând să prevină haosul inerent, după cum se va vedea chiar se va produce, oricărui caz de moarte suspectă și cu vagi conotații mistice și spirituale, în locul nefericitului colonel, un potențial candidat la gradul de general și la funcția supremă în stat, în detrimentul Comisarului, în locul personalului medical și a medicului legist, pe bună dreptate trimis, exact la momentul potrivit, în blândele ținuturi ale fericirii veșnice - sper că această a treia figură de stil va confirma axiomatic, o dată pentru totdeauna, potențialul creator de care dau dovadă – ce-i drept nu de autorul principal, aici moartea-i obligată să-și asume singură întreaga responsabilitate a gestului, și după cum știm nu prea obișnuiește să dea explicații dar asta nu mă împiedică să întreb de ce, pe bună dreptate și exact la momentul potrivit, la fel cum nu mă împiedică să mă întreb dacă moartea procedează corect, chiar de fiecare dată, așa cum se aude, în locul celor două mii de militari, dar cu ei nu trebuie să ne batem prea mult capul, au fost aduși acolo doar pentru că se preconiza apariția morții și evident acolo unde-i moartea trebuie să fie și moarte. De fapt, chiar asta ar fi trebuit să facă domnul principal autor al acestui text, să-l îngroape pe Comisar, de fapt nici nu trebuia să-l dezgroape din casa aceea cu etaj, scară interioară și circulară pentru debitat scândură în curte, iar dacă tot a făcut-o, trebuia să scape de el cât mai repede și să scrie o frumoasă poveste, plină de învătăminte, despre adolescenți și problemele lor, ori despre nobila profesie de medic, sau, de ce nu, despre dificultățile de integrare a agenților de poliție în mediul artistic, dar mă rog, până la urmă eu nu sunt decât un biet autor secundar, un aspirant doar, la statutul de mistificator și, chiar dacă se va dovedi până la urmă că am avut o contribuție importantă în succesul acestei povestiri, știm cu toții că dublura iese foarte rar la rampă.

M-am procopsit cu ăsta, murmură cu profunde intonații autoironice în voce și privind spre Comisar, moartea, și într-adevăr așa este, strada, în afara Comisarului și a celei moarte, cu tot cu lumina care tot mai greu se lasă sechestrată sub stratul vâscos de soluție improvizată în acest scop, este cum foarte potrivit, destul de banal totuși, s-ar putea spune, cu desăvârșire pustie. Nu o să oferim prea multe explicații asupra acestor absențe nejustificate din peisajul nu cu mult timp în urmă foarte populat, să ne amitim că doar soldații au fost două mii, fără să-l mai socotim și pe colonel, cum a fost posibil ca într-un timp atât de scurt locul să fie evacuat, ancheta încheiată, cazul clasat într-unul din sertarele instituției abilitate, câte alte echipaje de personal medical, agenți de poliție, ori, din nou, obscuri la început, procurori, au fost necesare pentru derularea în bune condiții a procesului de evacuare, sau dacă toate acestea s-au petrecut și daca nu s-au petrecut de ce nu. Cei preocupați de aceste amănunte, trebuie să accepte ideea, chiar dacă niciodată validată empiric, că odată ce se implică, atât de radical într-o problemă, moartea își face ireproșabil treaba. M-am procopsit cu ăsta, scrâșnește din dinți moartea, fără să realizeze că această inutilă repetiție i-ar afecta credibilitatea, oamenii, da, se pot repeta la nesfârșit, sunt chiar datori să o facă în numele ideilor pe care vor să le promoveze, dar plăsmuirilor de sorginte extraumană, cum ar fi de pildă moartea, cum ar fi diavolul, duhurile bune sau rele, ori chiar bunul dumnezeu, nu le le sunt permise astfel de rateuri manageriale, deși se poate invoca foarte bine faptul că deliberat au apelat la aceste trucuri și, bineînțeles sunt doar trucuri, nimic altceva, pentru a sugera componenta lor umană. M-am procopsit cu ăsta, răcnește cât o țin plămânii moartea, cu toate oasele din componența craniului dislocate, putem să ne gândim și la câteva fire imaginare de păr zburlite cât se poate de tragic, iată, când este cazul știe să se facă foarte bine auzită și dacă absurdul gândului nu ar fi evident, am putea spune că, pe lângă faptul că-i obosită, moartea este și inadmisibil de iritată. Despre o moarte obosită, inadmisibil de iritată și, după cum s-ar putea crede, dotată cu plămâni, neatentă la crearea de ipostaze inedite - absolut păcătoase în raport cu sobrietatea de care trebuie să dea dovadă și care afirmă fără echivoc că vocea morții, atunci când se aude, trebuie să transmită mesajul o singură dată, clar și răspicat, fără posibilități de interpretare, evaluare, cuantizare - s-ar putea spune că este prost portretizată, ușor hilară și foarte puțin credibilă. Cu alte cuvinte, s-ar putea crede că moartea, astfel zugrăvită, nici nu există în realitate. Nu o să încercăm acum imposibilul, să pătrundem în însăși esența unui mister, privând-o pe moarte și de aura pe care acesta i-o așează în jurul osului frontal, mai exact în frunte, unde strălucește aproape la fel de puternic ca lumina din ochii lui Jeanne, cea mai bună dovadă că ea există totuși, este prezența ei în stradă, cu o expresie de totală stupoare a feței, amintind de cea a cavalerului tristei figuri - dacă ar fi să adaptăm această celebră metaforă, ea ar suna cam așa, doamna tristului craniu, nu o facem din dorința de a fi cât mai originali cu putință și pentru a nu părea o satiră usturătoare și nemeritată la adresa tristei doamne - cu înfățisarea-i aparentă de exotică fostă asistentă a unui fost colonel, de acum, cu toate acele atribute, iritare, oboseală, labilitate, specific umane și care-i induc în cele din urmă o absolut previzibilă stare de obnubilație, lucrul cel mai important, pentru că asta ne permite să-i urmărim mai ușor gândurile. Înainte de a apuca să facem noi asta, moartea este mai perspicace decât ori muritor, o face ea însăși, nu trebuie să fii un geniu pentru a realiza că este mereu cu un pas înaintea noastră, ar fi o copilărie să credem că, în cadrul acestui proces psihanalitic nu suntem în egală măsură la rândul nostru analizați, la fel cum ar fi fost cât se poate de naiv să nu ne dăm seama că, fulgerător, morții-i va trece direct prin osul parietal, pătrunzându-i direct in creier, ideea că preluând atât de multe din atributele oamenilor riscul să devină, într-un viitor foarte îndepărtat, prin asimilare, la rândul ei, un om, este considerabil. De aici, urmând firesc etapele unui silogism elementar, moartea trage două concluzii de o logică ireproșabilă, o dată că devenind un om va trebui ca inevitabil, la un moment dat, să moară și aici morții i se face frică de moarte, neplăcută conjunctură existențială, al dracului paradox, să fii moartea și să realizezi că-ți este frică de tine însuți, când teama ta ar trebui să fie total nefondată pentru că doar tu ești în măsură să-ți curmi firul vieții, nimeni altcineva, și apoi moartea realizează că singurul responsabil de toate aceste neplăceri personale este, evident, Comisarul, singura ființă care mai trăiește și singurul de la care ar fi putut prelua, prin contagiune, toate acele atribute specific umane care, tot logica impecabilă i-o spune, sunt imposibil de eludat și care, într-un viitor, îndepărtat ce-i drept, o vor putea transforma într-o femeie oarecare, poate chiar într-o aiurită asistentă personală a unui colonel mort deja. Și, ca într-o apoteoză, un raționament se naște din altul, moartea trebuie să admită că, în egală măsură îl urăște pe Comisar și-i este frică de acesta. Evident știe, înainte de a simți, că ura o poate ucide, nu mai explicăm încă o dată rudimentarul mecanism prin care orice atribut uman o apropie de momentul straniului avatar care o va transforma în, nu scapi de ce îți este frică, exotica asistentă personală a unui colonel mort, dar zarurile au fost aruncate și, dacă moartea a visat vreodată să viseze, visul morții a devenit realitate.

Nu-l poate ucide Nu e timpul lui Nu e timpul nimănui și urlă Nu e timp Nici haos Doar încremenire Un zidar Unul oarecare Cu unghiile pline de mocirlă Cu ochii goi Stupid ca oricare altul Inocent ca oricine O să vin într-o zi O să te uiți la cer Pur și simplu Poate șlefuiești piatră Poate privești lumea trecând Prin gratiile porții Ori îți săruți copilul O să fie zi Sau noapte O să ai inimă O să ai plămâni Și aer în plămâni O să ai puls Și pleoape Ochi nu vei avea Nu încă O să spui ce spun toți Nu acum O să te uiți la cer Acum știi de ce O să-l vezi Poate prima dată O să te întinzi În pat O să-i cauți mâna Apoi umbra Apoi amintirea E doar o adiere Nu eu Râzi Te privești în oglindă Da Ești tu Și ție Nu se poate Bineînțeles Nu se poate Ești aici Încerci să râzi Încerci să zâmbești Încerci să-ți miști buzele Nu mai ai buze E doar salivă Te umple Din cap Din creier Din urechi Îți curge doar salivă Sunt doar un basm Unul ca oricare altul Un concept Departe Atât de departe Ești ocupat Sunt multe de făcut Atât de multe E mobila ta Sunt covoarele Pe care calci Le simți E cana ta E câinele tău Bleg și atât de viu E timpul tău Lumina O aprinzi Clic E casa ta Doamne E casa mea O să vrei să dormi O să te pui te pui în pat Din nou Nu se poate E acolo O să-i cauți mâna Apoi umbra Apoi amintirea E patul tău Ai dormit în el Ai dormit Nu mai e doar o adiere E doar puțin rece Ai febră Poate Poate e doar boala Uneori vine înainte Te ridici Și cazi pe un scaun E rece E cald În mațe În picioare În vârful degetelor În ochi E praf E cenușă În oase În piele Poți să plângi Poți să strigi Poți să urli E alb E liniște Ai ochi






Cap. II Mic studiu despre zidari



Aparent inexplicabil, zidarii se înmulțesc excesiv pe fața pământului și evidența acestei anomalii ne impune o tratare exhaustivă a fenomenului, perceput astfel doar de autorul principal al textului. Evident, gradul de dificultate, datorat absenței unui precedent care, la timpul său, să fi fost încadrat de persoane mult mai competente este cât se poate de ridicat.
Pentru cei mai puțin familiarizați cu semnificația cuvântului zidar, cât și pentru simplificarea implicațiilor pe care practica acestei meserii le induce în evoluția calitativă a povestirii despre Comisarul nostru, moartea, atât de familiară fiecăruia dintre noi și lumina, strălucind obsedant în ochii lui Jeanne, vom spune, cât se poate de simplu, că zidarii sunt cei care construiesc o casă. Unul dintre cei mai atenți și suspicioși cititori ar putea obiecta imediat că înmulțirea, chiar excesivă, a zidarilor, nu poate fi nicidecum o anomalie. Și, pe bună dreptate. Însăși specia umană se înmulțește, și încă într-o halucinantă progresie geometrică, mult mai evidentă și cu mult mai multe efecte, nu toate dintre cele mai dorite, aceiași, mai sus menționată specie, are nevoie stringentă de o locuință, numită casă în modestul nostru studiu și, de aici, raționamentul se simplifică exponențial iar necesitatea înmulțirii zidarilor trebuie să fie raportată direct la perpetuarea speciei. Nimic mai simplu, ar zâmbi, condescendent, în cel mai bun caz, același cititor perspicace. O să zâmbim și noi, cu o ușoară grimasă ironică în colțul buzelor, importanța problemei și dorința firească de a ni se valida punctul de vedere, ne împiedică încă să ne lăsăm seduși de beneficiile sarcasmului atât de necesar în demontarea unei percepții generale și fundamental greșite. Cine râde la urmă râde mai bine, deși este foarte posibil ca la urmă să nu mai râdă nimeni.
La începuturile ei, Zilod a fost cel care a mestecat prima dată combinația de apă, nisip și ciment, el fiind totodată și cel care a fabricat într-un mic cuptor, așezat sub cerul liber, prima cărămidă, meseria de zidar, deși nu foarte curată, dar ce meserie cu adevărat utilă este și curată, a fost una dintre cele mai romantice cu putință. Nu întâmplător, Zilod, o poate mărturisi fiecare zidar, a fost el însuși un visător și odată cu meșteșugul îmbinărilor, amestecării mortarului și finisărilor miraculoase, a transmis generațiilor întregi de zidari care i-au urmat și acest incurabil microb care este visul. Fotograme care să-l înfățișeze pe Zilod s-au păstrat prea puține, doar câteva au fost salvate de ultimii dintre adepții după marea fractură a breslei, și acestea nu sunt dintre cele mai reușite. Se poate distinge totuși, un bărbat frumos, dacă frumusețea este ceea ce reușim să vedem câteodată tranzitând împietrirea unui chip, cu o conformație subțire și prelungă a craniului, față smeadă și întunecată, un păr negru, creț, de african, si cu, în fiecare dintre imaginile păstrate, ochii bolnavi de febră, în mâna dreaptă mereu cu o mistrie de aur, curată, cu stânga indicând un nevăzut punct al orizontului, paradisul probabil, văzut foarte aproape, de Zilod. Aceste probe materiale, nu au totuși altă valoare ori importanță decât una sentimentală, sunt și trista mărturie a degenerării profilului zidarului autentic, adversari cât și prieteni, au fost cu toții de acord, Zilod a fost singurul dintre ei, care înainte de a ridica o casă o visa. Nu cu ochii deschiși cum s-ar putea crede, ci în somn, în noaptea dinaintea primei cărămizi puse la fundație după și, întotdeauna, o casă construită lua, exact, în cele mai lipsite de importanță amănunte, forma casei din vis iar toate visele sale ajungeau, inevitabil, case.
Niciodată Zilod nu a vândut vreo casă, le dăruia, la început proaspeților căsătoriți din tagma zidarilor, apoi tuturor mirilor lumii, în ochii cărora lumina ce-i apărea în fiecare vis, strălucitoare întotdeauna și alta pentru fiecare, alta pentru fiecare casă, era depusă, fără ca pericolul alterării ori stingerii ei să existe vreodată, nu în casele astfel plămădite, din vis, lacrimi și lumină. La începutul construcțiilor zilodice, acest nume generic mai poate fi întâlnit în vechile enciclopedii barbare, care definește perfecțiunea, nimeni nu s-a îndoit vreodată de necesitatea luminii, la fel cum nici lui Zilod nu i-a trecut prin cap, în zorii primei zile după ce aceasta i s-a arătat în vis, să pună la îndoială faptul că a fost ales să o depună în toate casele construite, în ochii tuturor. Nici darul său nu a mai fost dat altcuiva, vreodată.
Întotdeauna un dar vine cu blestemul său. Zilod știa asta mai bine ca oricine, mai mult decât oricine, în orele apusului, când visul nopții care trebuia să vină era încremenire albă, s-a întrebat de ce nu visa niciodată și pentru el o casă, de ce știa atât de sigur, că niciodată ochii unei femei nu-l vor privi în lumină, de ce pereții locuinței improvizate doar să nu doarmă sub ramurile ude ale pădurii, erau strâmbi, geamurile sparte, colțurile pline de umbre, tavanul aproape prăbușit și acoperișul spart și el. Înaintea fiecărui vis Zilod plânge, plânge și după ce se ridică din brațele unei târfe, întotdeauna alta, vineri sau sâmbătă seara și vineri sau sâmbătă noaptea înainte de a închide ochii, înainte ca rutina visului să înceapă, murmură rugăciuni doar de el știute, se roagă unui dumnezeu doar de el cunoscut, ajută-mă te rog, atât îi spune. Revelația a venit într-o dimineață și a fost de la Dumnezeu, ca orice revelație.
Astfel, primii zidari ai lumii au fost aleși personal de Zilod cu mâna sa, se spune că fiecare om are visul său și chiar dacă evenimentele ulterioare ne obligă să fim cât se poate de circumspecți în privința acestora, putem presupune liniștiți că și ei visau, dintre cei mai inocenți și puternici bărbați. Au fost doisprezece, în primul rând pentru că aceasta a fost cifra indicată de Dumnezeu și apoi pentru că, fără să fi aflat vreodată de existența acestuia, dar cu siguranță inspirat fără să știe de acest model celebru, fiul unui tâmplar primea cam în același timp adevărul și voia să-l ofere lumii-ntregi.
Numele celor doisprezece nu au vreo importanță, cum numele lui Jeanne nu are vreuna, cum Zilod a primit un nume doar pentru ca această veridică poveste să fie într-un fel și înțeleasă, cum și Comisarul este și va rămîne pînă la sfîrșit cel fără nume. Iar că tot ce s-a întîmplat, se întîmplă și habar nu am dacă se va mai întîmpla vreodată, este validat de însăși mîna divină, care din cîte știu nu are obiceiul să-și risipească adevărul, nici să-l minimalizeze, punîndu-l în exact același timp istoric în gura a doi profeți nu are obiceiul, ar trebui să fie cît se poate de evident, la fel cum foarte clar este că punîndu-și rezoluția pe ultima pagină a acestui manuscris, Dumnezeu a spus că Zilod nu va amenința ascensiunea, faima și autoritatea morală a fiului de tîmplar, a spus că lumina și adevărul vor fi pînă la urmă divizate, împărțite egal între cei doi fii ai săi, da, Zilod doar fiul lui Dumnezeu poate să fie, și fiecare dintre ei va da socoteală-n ceruri, unul despre adevăr, celălalt despre lumină.
Zilod și cei doisprezece ai săi nu se plimbă fără noimă prin lume, nu vindecă bolile trupului, nici pe cele ale sufletului nu le alină, orbii rămîn la fel de orbi și morții nu se ridică, am fost mort și acum sînt viu, nu, asta nu se va spune, nu se va întîmpla niciodată, din acest punct de vedere Zilod este lejer dezavantajat de infailibila și originala gîndire divină, da, se poate spune, asumându-ne doza inerentă de sarcasm că, din punct de vedere metafizic, Zilod și ai săi fideli apostoli ai luminii nu fac mare brînză. Activitatea lor este eminamente practică și exclusiv lucrativă. Sunt simpli zidari ai luminii.

Dumnezeu stă pe un tron de aur, este dimineață – bineînțeles nu este dimineață, nu este seară, nici după amiază sau miezul nopții, atît de iubit de poeți, amanți, alcoolici sau bandiți, nu este, nu este nici luni ori sîmbătă (duminică evident nu poate fi, duminica Dumnezeu se odihnește, ori noi putem intui deja ca fiind așezat pe tronu-i, Dumnezeu muncește ori măcar se pregătește pentru o nouă zi de muncă), nu știm nici ora exactă, nu știm abosolut nimic din ce nu ar trebuie să știm, tot ce știm este că trebuie să descriem cumva una dintre multele zile ale lui Dumnezeu, ziua cînd lumina și adevărul au fost, din punct de vedere divin, divizate – are barba albă, are părul bogat și lung și privirea blîndă, este înveștmântat într-o albă pelerină și ține în mînă un toiag, ori o nuia, asta depinde de instrumentele specifice decriptării textului în notă religioasă. Evident, imaginea Lui arhicunoscută, banală, uzată, trivializată, de acum. Evident, nu vom cădea în ispita vanității exact atunci cînd împotriva propriei voințe, admițînd că în raport cu aceste miraculoase evenimente posedăm cu adevărat voință și liber arbitru, suntem obligați de respectul pe care-l datorăm cititorilor să descriem o atât de încâlcită circumstanță atemporală, cum fără urmă de îndoială trebuie să fie o zi obișnuită din viața lui Dumnezeu, exact atunci cînd trebuie să-i zugrăvim portretul.
Singurul lux pe care ni-l permitem totuși, este să divulgăm faptul că în acea zi Dumnezeu asculta live, putea să apeleze și la unul dintre numeroasele instrumente ale plăcerii și lipsei de măsură, ne referim bineînțeles la o harfă, un pian, un set de viori de înaltă amplitudine și rezonanță, la alămuri, instrumente de suflat ori dintre cele care asigură secția ritmică într-o orchestră, răspîndite peste tot prin palatul său ceresc, dar de fiecare dată cînd trebuia să ia vreo decizie importantă prefera exclusiv interacțiunea directă dintre muzică, muzicieni, compozitor si urechea divină, Tomaso Albinoni - Adagio in G minor în profesionista interpretare a Orchestrei Filarmonicii din Viena și avîndu-l la pupitru pe cunoscutul Yehudi Menuhin.
Poate nu este suficient de clar. Când spunem live, înseamnă că Menuhin este acolo, sunt acolo și cei patruzecișiunu de muzicieni, îmbrăcați cum s-au nimerit să fie în momentul când voința divină i-a ridicat, pentru clipa divină de plăcere, din mormintele lor, evident sunt morți cu toții, dar mai vii ca niciodată, chiar nu văd rostul stuporii din privirea ta, doar instrumentele lipsesc din această magnifică orchestră, și vă asigur, niciodată Adagio nu a mai fost interpretat astfel. Este suficient să spunem – a fost pe placul lui Dumnezeu, le-am dat adevărul și lumina, am pus un suflet în trupurile lor schiloade, le-am deschis ochii și i-am făcut din carnea mea proaspătă, să fiu al dracului, este ultima șansă pe care le-o mai dau, îmi trimit fiii să moară acolo și nicio înviere nu va mai fi, totul se va întîmpla acolo, idioți, da, asta sînt, idioți, nu o să vadă nimic nici acum, poate doar când vor orbi și nici atunci.
Spune tu, Menuhin, dacă nu-i așa, ești mort de o vreme și din câte știu un martor credibil, imparțial, așa-i doamne, constat ca ești și taciturn, ori poate timorat, oi fi eu dumnezeu dar puterile mele sunt limitate aici, nu aș putea spune cu certitudine cum exact ești, dar este cât se poate de evident că după marea judecată nu mai pot imputa nimăni nimic, și, ca să folosesc o terminologie inteligibilă pentru cei din specia ta, după moarte, în ceruri ori în iad, înțelegi, Menuhin, mă raportez la această dualitate perimată constrâns de circumstanțe și de limitele minții umane, obișnuită să definească orice împrejurare, obiect, întâmplare, etcetera, într-un fel sau altul, ei bine, după moarte, ziceam, în ceruri ori în iad se instaurează democrația divină, să nu înțelegi totuși că îți ești propriul creator, știm amîndoi prea bine, tu, pentru că în ciuda orientărilor artistice ai manifestat un soi de inteligență curioasă, vizavi Menuhin, vizavi de locul tău în lume și societate, iar eu, pentru că eu le știu pe toate, nu există concepte absolute pe pământ, iar acum tocmai ai constatat, permite-mi o mică ironie, că nu există nici pe lumea cealaltă, și dacă-mi poți urmări firul logic, n-ar trebui să fie prea greu asta, doar v-am făcut pe toți după chipul și asemănarea mea, nu v-aș mai fi făcut, ai să ajungi la singura concluzie posibilă, că și democrația asta divină are un solid corespondent în democrația imperfectă a muritorilor, că uite, sunt omnipotent doar cât ai trage-n piept un fum de țigară, adică exact timpul suficient și necesar să puteți spune că ați trăit o viață, și la dracu, Menuhin, nu mai drăcuiți doamne, vă rog eu nu mai drăcuiți, păi exact asta-i ideea, m-am drăcuit singur, chiar după ce ai terminat de interpretat, magistral, Menuhin, cred că știu să evaluez corect o intrepretare de excepție, Adagio, și nimeni nu a sesizat, pricepi ironia, sigur că o pricep, înțelegi pe dracu, trebuiau să-mi audă toți magistrala interpretare, nu, cine fir-ai tu să fii de scripcar zicea de intrepretarea-ți, înjur aici de vreo două paragrafe, cam trei țigări a fumat cel care le scrie, asta-n timpul vostru înseamnă cam toată istoria dintre maimuță și homo sapiens și nimeni nu a sesizat că Dumnezeu înjură când este nervos, nici măcar tu, pînă acum, tardiv pentru un mort Menuhin, tardiv, sunteți orbi cât trăiți și nici măcar după moarte nu mai deschideți ochii.

Astfel vorbi Dumnezeu cu celebrul, mort de acum, virtuoz Yehudi Menuhin, ca un om, iar dacă un observator perspicace s-ar putea întreba de ce, ei bine, avem răspunsul la îndemînă, de aia, și din cîte cunoaștem, este exact răspunsul pe care-l primim și noi, cînd în momente de confuzie și durere, avem nesăbuința să ne adresăm, politicos ori cu sfială, Lui. Nesăbuința ori impertinența, ar fi completat autorul secundar, acolitul Comisarului, în scopul de a deturna încă o dată fragilul fir epic al acestui text. Din fericire și cît se poate de evident, ne aflăm la începuturi. Acum vreo două mii de ani, pe cînd Dumnezeu încă vorbea cu noi. Iar când a încetat să o facă, Menuhin a fost ultimul care l-a auzit, dar să nu uităm că Menuhin era mort, lumina a devenit lumină iar adevărul, adevăr, substanța lor comună s-a divizat în acea zi, iar noi nu o să știm niciodată, ne ajunge, și încă cu asupra de măsură că am fost martori, fie și incidental, al acestui mut dialog dintre veșnicie și moarte, ori înviere dacă doriți, vai, nu o să știm dacă asta s-a întâmplat pentru că Dumnezeu era nervos în acea zi divină, pentru că are doi fii, ori pentru că ne iubește atât de mult.

Din fericire și cât se poate de benefic, atât pentru derularea ulterioară a evenimentelor cât și pentru epilogul acestei istorii, Zilod devine un maestru, primul și din câte cunoaștem singurul, al artei sale. În paralel, destinul fiului de tîmplar devine cel cunoscut. Mai norocos, deși fără alte merite suplimentare, Istoria l-a pus deja la locul său. Golgota, pentru cei care totuși se lasă tentați de farmecul ignoranței, a devenit un loc celebru în topologia terestră. Nu este cazul să menționăm importanța acesteia în mitologia modernă. Și speculațiile lirice, generate de această vastă temă, monopolul aceluiași fiu de tîmplar, sunt deja, dacă nu notorii, măcar elementare. Iar celor nedumeriți de această stranie asociere le reamintim că ne aflăm în anul zero, era noastră, și Zilod este deja maestrul de necontestat al construcției, casele acestuia sunt încă ceea ce trebuie să fie casa, căminul, locul acela inefabil și cald, la naiba, le spunem celor care refuză să înțeleagă, esența. Iar imaginația nu are în acest caz alt rol decît acela că ne ajută să aruncăm o privire, fie și pe gaura cheii, în acele timpuri. Restul este realitatea, iar cînd, triumfători și plini de satisfacție, ne vom întoarce, împreună cu Jeanne, Comisarul, puțin credibilul și șarmanul autor principal și Moartea, în timpul nostru, Zilod va fi deja, ce deja este.
Nu știm dacă marea schismă a fost începutul sfârșitului, nici măcar dacă a fost vorba de-o schismă nu știm. Cert este că Zilod trebuia să moară fie și doar pentru că lumea lui trebuia să moară. Cum altfel, ar fi putut Comisarul să îngroape, pentru totdeauna, lumina din ochii lui Jeanne ?
Lucrurile s-au întîmplat acum două mii de ani, iar eu, în afara pozelor, vechi și neclare, ale lui Zilod, nu am nimic. Dar până la urmă, o istorie scrisă pe baza unei imagini poate fi și ea autentică. Despre Djedefre știm, în definitiv, atâtea. Știm, de exemplu, că nu lui i se poate imputa moartea lui Khufu, aka Cheops, că și-a asasinat fratele, dar un alt exemplu, mai celebru, găsim în chiar sfânta carte, și nimic nu ne poate împiedica să ne închipuim că a fost manipulat de chiar acest exemplu, probabil necunoscut lui, dar, este singura explicație, aparținând memoriei colective, că marea piramidă pe care a construit-o, nu la Gizeh, cea mai grandioasă piramidă, din pietrele căreia s-a ridicat apoi întreg orașul Cairo, a fost distrusă, nu pentru că Djedefre a fost un paria al familiei sale, al lumii sale, în fond a fost primul Fiu al Soarelui, ci pentru că, și atunci, la fel ca și acum, oamenii nu puteau suporta prea mult timp lumina.

Totul s-a întâmplat acum două mii de ani.
Eu am găsit fotografia lui Zilod, călcată în picioare de mulțimea adunată să vadă trupul celei moarte. Chiar în secunda-n care am vrut să scot cuțitul. Lumina nu a fost văzută de nimeni cu adevărat. Am am pus-o în ochii lui Jeanne. Comisarul, mult mai tîrziu, a îngropat altceva.

Evident, cei doisprezece nu au învățat niciodată cum să viseze o casă. Mult mai tîrziu s-a spus că erau niște șarlatani, eu cred că, pur și simplu, nu se putea. Și nu o să găsim două case construite de ei, la fel. Asta nu i-a împiedicat să-l asasineze pe Zilod. Au făcut-o cînd visa, chiar în momentul în care, pe retina senină se trasa conturul frumuseții. Au fost toți acolo, am fost și eu, nu aveam ochi, nu aveam gură, nu aveam nici măcar umbra gîndului, au ridicat toți în același timp ciocanul de zidărie, au lovit toți în același timp, ochii.
Sub loviturile celor doisprezece, din Zilod nu a mai rămas nimic, dacă am fi adepții descrierilor laborioase, metaforelor sugestive, comparațiilor inspirate, am spune că Zilod s-a evaporat, că nici praful nu a mai rămas din el, că până și amintirea lui s-a topit. O putem spune, așa a fost. Și până acum, nici în nemărginitul concept al memoriei colective, nu și-a găsit locul. Iertat să ne fie momentul de reverie, dar emoția unei atât de plăcute descoperiri, nu a putut fi neglijată.
Toate casele s-au prăbușit, nu este necesar să o mai spunem. În același timp.

Cei doisprezece acționează ca un mecanism bine rodat. Perfect, ca orice mecanism. Au ochi albaștri toți, toți sunt blonzi, chei acum, toți au brațe puternice și aceleași gînduri le trec, în același timp, prin cap la toți, mâncă împreună, dorm în același loc, lucrează fără să vorbească, toți, privesc înainte, niciodată spre cer, fut aceeași femeie, sâmbătă seara, toți. Nu visează niciodată.
Cât se poate de firesc, se organizează într-o stuctură, cu regula, scopul și ideea. Noua casă. De fapt nu s-a schimbat nimic, cărămida-i la fel, aspră și roșie, mortarul același, aspru și roșu, apa – întunecată, câh, obiecteză, și pe bună dreptate, autorul principal, ocupat să-și îndese pe gât o bucată de parizer, cum poți să lași în text o asemenea metaforă, nu o sa treacă nici de cel mai bleg redactor, ca privirea celor doisprezece, nu ar trebui să ne preocupe asta, nu facem altceva decât să povestim, orișicât, ar trebui să fim mai atenți la stilistică, nu crezi, nu cred o iotă, lemnul și sticla, în fine, aspre și roșii.
Cei doisprezece, de acum le vom spune, uneori, pentru evitarea repetițiilor supărătoare, zidarii, mai bine zidarul, nu-i nicio diferență-ntre ei, nu pe dracu, cum zidarul, nu am stabilit că o să fie doișpe, zidarul am zis, zidarii nu-mi place deloc, n-ai decât să scrii tu zidarul când îți vine rândul, eu nu renunț la zidari, bine că nu renunți idiotule, fie, renunț dacă ții morțis, parcă-nțeleg acum de ce, ei vezi, ș-atunci cum scriem, cum ne taie capul, oricum nu are vreo importanță, păi, dacă nu are e bine și zidarii, e bine și zidarul, depinde dacă-i vizibilă metafora, amestecă apa cu mâna stângă, cu dreapta mânuiesc mistria, casele sunt toate perfecte, auzi, eu m-am plictisit de zidarii tăi, aha, și mie mi s-a cam luat de flușturatica asistentă a colonelui, ce ai dom’le cu ea, nu a mai apărut din primul capitol, nu pot să o înghit, unde s-a mai văzut o moarte deposedată de puterile ei și de unde aroganța să reducem totul la condiția noastră umană, eu nu renunț la zidarii mei, lumea lor nu-i cu nimic mai prejos decât asta, mă gândeam să-i omorâm pur si simplu, omorâm pe dracu, avem una moartă deja, și încă nu știm ce să facem cu ea, eu știu, știu ce să facem și cu zidarii, ia, îi transformăm în figurine de teracotă, așa ca pe soldații ăia, așa, și-i îngropăm pe undeva, poate mai avem nevoie de ei, bună idee, dar o lași pe asistentă să-i transforme, cum să-i transforme o asistentă, cu două mii de ani înainte de a se naște, ăsta nu-i roman absurd, ai uitat cine era asistenta acum două mii de ani, ai dreptate.
Înainte de a prelua cu totul controlul, după asasinarea lui Zilod, cei doisprezece au fost transformați în statuete de ceramică de către flușturatica asistentă a colonelui. S-a întâmplat într-o duminică, pe când aceștia se întoarceau de la biserică.