Visez înainte de zorii zilei de 31 august 2010 că mă aflu prin 2012, într-o vreme de toamnă târzie. Or e, măcar se-apropie, luna cadourilor!
Sunt într-o casă mare, cu etaj, necunoscută. Tata, alte rude, poate și bunica s-au adunat în salonul-bucătărie. Nici nu știu prea bine ce-i de jur împrejurul meu, doar că mă joc mereu, de parcă aș fi încă puber, cu niște pisici, motănei care vor să-mi transmită ceva fantastic dar nu pot.
Este venit în vizită un străin de vreo 35-40 de ani, cu părul șaten, lunguieț. Vorbește cu ai mei, mai ales cu tata. Pretinde că-i din Chișinău. Ce-o căuta pe-aici, în valea aceasta a Subcarpaților Getici, chiar nu mă interesează.

- Și noi avem o casă frumoasă în Chișinău. – zice străinul. Nici nu ne-am obosit s-o clădim. Am dat pe ea o sumă derizorie.
- Hai, să-ți mai torn un pahar! – face taică-miu. Parcă am auzit că ai dat cincizeci de…
- Întocmai. Am luat-o aproape de-a moca. Ce mândrețe de casă, boierească aș zice! Ha, ha, ha…

- Băi frate, îi zic eu lui Emil sau altcuiva, poate-mi zic doar în mintea mea când ies prin curte, dar aista-i căzut din alt timp, o fi aterizat pe-aici din epoca întunecată a naționalizării caselor…
Mă-ntreb după vis că e tare ciudat să vezi astăzi un tip teleportat din vremea instalării comunismului, c-o bunădispoziție pe la ai tăi de te cutremură! El e foarte fericit că a dat afară, să moară, pe cei din familia mai avută ce locuise în acea casă încăpătoare sau vilă din Chișinău. Se îmbată la masă, gâlgâind tot felul de vorbe, unele puțin deșuchiate, altele spuse cu un aer de psiholog ori de sociolog.
Mă aflu iarăși în curtea casei unde văd că bântuie ceva, poate de mult, de mult, de vreo doi ani încoace, din 2010. Semnele morții neașteptate sunt evidente: pești de apă dulce, mărișori, de vreo jumătate de kilogram se zbat agonizând într-un mic bazin. Pe cărare alți pești, de aceeași mărime, săriți din apă, sau adunați într-un aranjament ca de ghips. Ãștia au deja culoarea morții, albastru. De parcă ar fi peștii ăia zburători, din Atlantic.
Ies puțin cu ochii afără din curte. Nu știu dacă și cu picioarele-n față… Cutreier împrejurimile, măcar cu gândul. Iată un om care se prăbușește în iarbă sau lângă un lan de porumb lăsat necules. Acum îmi intră în cap ideea că e un fel de plagă din Egipt, o plagă devastatoare. Până și aerul pe care îl respir în zona morții poate să-mi fie suficient pentru a o mierli și eu repede repejor. Mă uit pe un drum de pământ: alți morți, care vor rămâne așa, neîngropați. De s-ar porni vreun convoi funerar - de la biserică țuști către cimitir -, ar muri săracii exact ca țânțarii, după ce au dat cu insecticid prin Grădina Cișmigiu, c-un Raid mai special. Mai repede însă, fulgerați.
Mă gândesc la ai mei. Câți dintre ei mai sunt vii? Ochii lui taică-miu, care pe 6 septembrie ar fi trebuit să aibă deja-n 2012 șaptezeci și unu de ani, s-or albi chiar acum, luând pe ei plasa nemiloasă a molimei, a celei de-a treisprezecea plăgi, dată ca să ne plângem unii pe alții și în primul rând pe noi înșine, pentru ceea ce n-am făcut?
Comunismul n-a luat sfârșit. Pe tot timpul anului crivățul bate intens în Moldova cealaltă, în Moldova noastră și până aici, în Subcarpații Getici. Pe vremea lui Dej & Ceau se simtea geros, acum e toropitor, oranj, cu multă țărână. Iarna e ca vara. Comunismul are o altă înfățișare, populistă, și-acum, în 2012.
Îl văd pe Popeye cum se-apropie de-un cal și-un măgar, chiar înaintea porții.
- Ia papaia! – și-i întinde bucăți de papaia, culese cu grijă din musli, de-o culoare mai aprinsă decât jăraticul. Ia, că-ți cresc aripi cu mine. Ia de la Popeye Marinarul.
Măgarul acceptă. Armăsarul părinților mei, ba!
Jap, jap, direct peste bot. Ca să tacă.
- Chitic să taci odată!
Luând căpăstrul Udrei, îl bate în țeastă să i-o facă zob, nu alta.
- Băi, acela! – strig eu. Nu vezi c-au pierit de mult? Nu le vezi scheletele?
- Dar măgarul de ce a înfulecat? De ce acceptă să ia din mâna lu’ tata, frumușelul de el! – și-l mângâie cu un dos de palmă pe… craniul copt de la moartea prematură și fulgerătoare.
- Măgarii nu-ți pot refuza nimic nici după ce ajung oale și ulcele. Măgarii au semnul crucii pe spatele deșelat BINE de tine, Popeye. Crucea și lespedea pieririi de mâna ta îi va culca la loc imediat. Tu, Marinarule, Cârmaciule, ești preot egiptean, ești farsorul acela pe care l-a mușcat Lucian de Samosata de mână! Și tu ai trăit pe vremea aceea, nu? În secolul doi p.Chr., Ulpius e…nerva…T…ule!