-Tu nu poți accepta....
-Pot...dar nu vreau...
-E doar o glumă....
Iar eu am să mor înecată în sânge pentru că sub piciorul tău mi s-a spart o venă...Pământul plânge înfierbântându-ne plămânii îmbibați de strigăte și dor. Îmi las aripile sufletului să se frângă în cioburile cuvintelor tale și mă depărtez, dorindu-mi să mă urmezi măcar cu privirea ta plăpândă. Mă arunc singură în prăpastie, fără să mai pot zbura, fugind de gândurile tale reci și mă rog să mă prinzi înainte să mă sparg de pământul îndurerat. Mă rog să nu mă lași să plec deși îmi îngenunchez inima cu spatele către apus, lăsându-mi vorbele să iasă peste văzduhul îmbâcsit de izul unei răni ce duhnește amar.
-Nu vă pot compara... Sunteți ca merele și perele...
-Vrăbiile și găinile... îmi zic șoptit, iar apoi tac.
Mă împiedic de bolovanii-nsângerați rupându-mi pielea din genunchi:
"Picură cu sânge!"
Asta este ploaia mea, e ploaia ultimelei mele seri de vară. Picurii îmi lovesc brutal gleznele înlănțuite de puterile pierdute. Inima îmi bate tot mai slab atinsă de precipitațiile sălbatice ce îmi ciugulesc carnea de pe os. Un gol în suflet îmi pune trupul la pământ, împiedicându-mă să mai respir. Și cu toate astea încă tac refuzând să te strig, sperând că dacă nu vezi, măcar o să simți că inima mea e sub talpa ta, că nu te-am urmat cum ai crezut, că am rămas singură într-o lume părăsită.
Niște ochi de foc îmi răpesc privirea și mă lasă să mă uit în infinitul întunecat, singură, fără speranță:
-La ea nu pot să renunț vreodată!
Simt în jurul meu o avalanșă de înțepături și un cordon care mă strânge tot mai mult. Cuvintele tale mi se învârt ciudat în cap. Sunt oarbă.
-Tu nu înțelegi ce înseamnă ea!
Eu tac. Nu te aud. Cuvintele îmi sunt răpite de fulgerele reci ce mă îngroapă și mai tare în durere. Mă abandonezi încet, lăsând niște fiare cu aripile moarte să îmi mănânce carnea de pe coapse. Îmi răsuflă cald în ureche ea, sorbindu-mi încet cuvintele.
-...nu poți...
Aud în depărtare glasul tău și mă cutremur. "Nu pot...Nu pot fără tine și cu toate astea te las să pleci."
Prin minte îmi trece numai imaginea ta. Imaginea ta din urmă cu câteva clipe înainte să mă nimicesc:
"-Unde te duci?
-Acasă!
-Și tu crezi că o să te las?
-Nu o să ști!
-Știu deja! Am să te aștept acolo și tot nu am să te las!
-Acolo?! Ce înseamnă pentru tine acolo?
-Acasă!
- Nu o să ști niciodată unde e casa mea...
-O să te văd când pleci!
-Nu o să ști când o să plec!
-Nu o să pleci!"
Și am plecat. Am plecat să îmi caut o casă unde să zac, lipsită de speranță. Am plecat rămânând pe loc, în altă lume înlănțuită de lacrimi și suspine... Și nu m-ai văzut...Nu ai știut...M-ai lăsat să zbor plăpândă deasupra unui tărâm necunoscut, iar când am ajuns am întors capul să te văd, dar am orbit.
Mi-ai săpat mormânt, lăsându-mă să cad în prăpastie. Mi-ai lăsat penele de uliu să zboare fără mine în aer. M-ai lasat să mor. Nu mai simt, nu mai plâng, nu mai: aud, vorbesc, tânjesc, văd; doar iubesc...
Mă dezbrac de catușele de zmoală și îmi las sufletul să zboare în văzduh. Stau lângă tine privindu-mi trupul mort. Mă atingi pe mână:
-Ai văzut?
-Ce?
-Găinile au omorât o vrabie!
-De ce?
-Pentru că ele erau ea!
-Și tu n-ai facut nimic?
Nu răspunzi. În ochii tăi văd mormântul meu. Îngenunchez și îmi ridic trupul neînsuflețit din praful însângerat și îți strig dupa ureche:
-Vrabia îți transmite că te-a iubit!