Suficienți și aroganți - așa trec anii, năuci ca o pasăre cu penele ude de praf, că nici leac pentru suflet încă nu s-a găsit, nici pentru pileală, nici pentru tulburările minții, când inima ți-o ia raza și-și ticăie candrie, câtă vreme berea din halbă are guler, e rece și-ți face gâtul să tresară de regrete precum fetele mari după ce-au sărit pârleazul; așa se plânge azi, cu noduri, căci și vinul, pe cât e mai mult, pe atât nu ajunge, draga mea, of, of, fie alb ca sânul de văduvă, fie roz ca sfârcul de copilă sau roșu precum creasta cocoșilor, dulceag, amărui sau aspru, of, lasă-te, muică, de mine, ca să-ți fie-n viață bine, că nici lăutarii nu mai sunt ce-au fost și până și iubirile au devenit lipsite de savoare, că bani ți-oi da, și vin ți-oi da, și haina de pe mine, precum cremele frecate cu margarină și uitate în căldura amiezii. Măcar să mă prăpădesc, căci așa trec zilele, precum babele spre cimitir, una câte una, înfofolite, țepene și pline de remușcări, că nu vinul tânăr tulbură gândurile, ci dorințele și parfumul de femeie neastâmpărată, plină de zvâc și veșnic nesatisfăcută, că și dragostea miroase a sevă de salcie înflorită, a dulceață de gutui pufoase, a tabac grecesc și-a cuib de pasăre singură. Mândra care-o am acuma, n-aș da-o pe toată lumea, când timpul se scurge precum lutul de pe casele joase, în octombrie, când ploile sunt lungi cât trenurile de marfă și cât lucrurile nu mai au denumiri, cuvintele nu mai au înțeles, când oamenii nu mai au chipuri și nici umbre, iar muzicile devin mai potolite și din ce în ce mai languroase. Þoiul umed plin de secărică nu mai are aceeași savoare, draga mea, iar birtul e loc de închinăciune, loc de întâlnire, de mărturisiri, când se potolește setea și băutura e sorbită cu infinit nesaț, căci ea e cea care amestecă și dezleagă limbile, înoadă destine, tot ea e cea care face să circule banul, dar și poveștile și, mai târziu, lacrimile, când se-nmoaie inimile precum asfaltul, în plină vară, căci doar vinul e cel care face femeile frumoase, numai el să fie îndestulător, indiferent de cât de stafidite, scorojite sau răpciugoase ar fi, daca mor, nu-mi pare rău, ce-a iubit sufletul meu, doar ele să fie disponibile, calde și primitoare, căci așa se derulează și viața asta, între un așternut cald și-o porție de ciorbă de aripă de pui, între o copaie pentru primenire, o cămașă călcată doar la guler, un pantalon evazat, o mustață deasă pentru gâdilat mușteriile pe la pulpele pline și atât de desfătătoare, între două nunți de fete mari, un botez târziu, un divorț cu strigături și cu minor în întreținere, sărut ochii și-o sprânceană, alunița de sub geană, că doar nu se sfârșește nici lumea din atâta lucru și nici morala nu a devenit atât de simandicoasă încât să fie prilej de rușine. Că nu e nimeni ușă de biserică și nici icoană de închinat și de pus în altar, doar gura e un prilej de îndoieli, câtă vreme trăncănește și câtă vreme se strâmbă de pofta gulerului de bere, a mirosului de strugure copt ce răzbate din paharul cu vin, a țuicii făcute la prima mână, a zahărului puțin din secărică, pân' la ziuă praf te fac, draga mea, că nimeni nu trăiește până la viața morții și măcar acum să ne dumirim că anii trec năuci și tot tulbure de dragoste e și ziua aceasta, ca un gând de moș libidinos.