Un minigrup este alcătuit din cel puțin două persoane, care primesc o singură carte de călătorie, tichet numai la clasa a doua, în toate zilele săptămânii, chiar și sâmbăta, cu excepția vinerii și duminicii. Se consideră că trenul de plăcere estivală a țării preferă să-i vămuiască integral numai la început și spre sfârșit de weekend pe călători.
Abia astăzi, joi, înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, eu, Iubi_Gullit și tu, Iubito_Una, ne bucurăm de acest privilegiu SNCFR, alcătuind unui minigrup fantastic pe vreme de caniculă și întârzieri la destinație de peste o oră! Ne-am putut cumpăra cu o zi dinainte cel dintâi tichet minigrup al nostru, ca să călătorim înapoi spre București, c-un tren ce a plecat de prin Baia Mare. Este cam enervant să călătorim nouă ore întregi, cu patru englezoaice, două urâte, mai tinere, și două mai vârstnice. Patru cațe în total, mândre precum gâștele din „Pisicile aristocrate”. Pline de greutăți, de parcă ar duce cu ele tot felul de gantere adipoase, celulitice, dar și blânde. Blânde de câțiva centimetri, făcute de insectele de pe la noi. Or fi stat ele și-n saci de dormit, însă n-au nimerit decât pensiuni proaste, cu gângănii, în turneul lor prin Ardeal, Bucovina și alte obiective pe care le-au cucerit cu ochii holbați numai la gândul că ar mai exista pe Continent așa ceva, iar ele, insularele, n-au: munți mai răsăriți de o mie trei sute de metri (Grampiani), tradiții ancestrale încă vii, păduri cât vezi cu ochii, oameni de-o bunătate și de-o cumsecădenie ce-or fi dispărut de mult pe la Marea… Mânecii. Păi cum, zic renumiții insulari: ne frecăm la manșete cu ceilalți care nu-s ca noi? Câte una dintre ele vizualizează pe laptop sau aparatul foto, pe furiș, ca să nu vadă celelalte, cum a surprins și ipostaze mai grotești, pe cont propriu. O fațadă de gară sau de clădire veche – unde una dintre cațele șefe și-a aplecat aripile în față, coada în sus, pentru a se adăpa ori a scoate ceva din rucsac, stricând puțin poza…
Iată cum am făcut cunoștință cu tuspatru cațele. Vine trenul în Cluj, urcăm, găsim compartimentul în care avem biletul și locurile (într-un fel „rezervate” din timp) ticsit de bagajele englezoaicelor. Dau să mișc puțin unul.
Le explic. Degeaba. Ele încep să vocifereze, gata să și dea din pene, din oasele lungi pneumatice. Nu știam că trenul e al lor, că e linie privată…
În fine, reușim să ne strivim puțin hainele din al doilea bagaj, pus cu greu într-un colț. Ambele bagaje se odihnesc acum la margini. Pe când ale lor se lăfăie, că etajerele nu sunt chiar strâmte, ca-n alte trenuri. Sacoșa mare cu apa, pălinca pentru cadou, sau altele de-ale gurii va rămâne, ce să facem, la picioarele noastre.
Să fim serioși: nu ne așteptam de la ele să cunoască numerotarea în compartiment, să-și ceară scuze că ne aflasem ocupate locurile 52 și 58 de-o gâscă și-un bagaj de-al ei, foarte bun să ocupe spațiul, ca să nu șadă tolerat acolo vreun român. La fel, punga cu resturile micului dejun – fiindcă-i aproape ora zece a.m. doar! – stă la loc de cinste pe mescioara de la geam și ar putea să îndemne la camaraderie, nefiind ele chiar arbitrele eleganței, descinse pe tărâmuri valahe. Știu și ele niște obiceiuri de pe la noi, aflăm că au venit și în scopul documentării, nu doar așa, de frunza frăsinelului…
Tu iubito_Una, încerci să adormi. De când am intrat, ele discută cu o aprindere ornitologică, ga, ga, ga, ga…, se cred mari intelectuale. Când și când trebuie să le închid fereastra deschisă până la refuz, ori ușa dinspre coridor, nu de alta, însă chiar de la gara Clujului acceleratul acesta o ține, surprinzător, numai în suta de kilometri pe oră, ca să recupereze oareșcare întârziere, jumătatea de ceas trecută sau o alta viitoare. În gară ai auzit exact, Iubito-Una, că trenul trebuia să vină de la Baia Mare c-o bună întârziere, de jumătate de oră. Culmea e că a garat aproape la timp și a plecat pe la zece fără cinci minute, așadar cu cinci minute mai târziu decât scrie pe tichetul nostru.
Cațele tinere sunt gemene, cu părul lung, împletit în cozi, cu ochelari de soare, cu belciug în nara stângă. Acum cea mai trupeșă (de peste un chintal) mănâncă lîngă mine dintr-o sacoșă ecologică albă. Icre, roșii, castraveți. De aproape jumătate de oră… Dar are un apetit serios…, o fi dintr-un neam de pescari apetitul ei de lungană, cu șolduri precum panerele de la cherhanalele Mării Nordului! Cața șefă adjunct, responsabilă cu geamul compartimentului – pentru că ele sunt sălbatice, nu păsări domestice, aflate în pasaj pe-aici – o mai ține de vorbă. Bine c-a trecut la mandarine. Nu mai ne miroase izbitor a castraveți și icre, poate și a mezelurile din sandvișuri.
Nu este prea cald. Dar ele au experiența drumurilor cu trenul românesc. Vor să stea tot timpul, poate până la București, cu geamul și cu ușa complet deschise. Fotoliile sunt confortabile. Niciun miros de folosire îndelungată a huselor. Porii tegumentelor călătoare trebuie să respire mai mult, atmosfera pasajului lor spre ceruri atlantice fiind una a deșertului Gobi la traversarea în august a scundului podiș transilvan. Despre gâștele sălbatice se spune că au GPS-ul lor biologic cel mai performant. Aceste patru cațe din compartimentul și comportamentul nevăzut pe-aici, în România, s-au obișnuit cu simularea abilă a unor manevre cam nerecomandate de codul bunelor maniere prin Anglia. Pentru ele o fi vreo dezinhibare să se poarte mai libertin dincolo de arealul lor geografic, dar pentru alți călători, faptul că ele scot din când în când, crezând că avem simțurile adormite, toate alifiile și se dau pe membre superioare, inferioare, lacunare în ce privește educarea lor publică, nu-i chiar așa de drăguț.
Înțeleg năravul păsărilor să mai facă o baie, chiar și în țărână,… dar dacă e să luăm jegul, unsoarea de pe tren… reușesc numai să-l scoată din coadă și să și-l pună în pene. Se mozolesc din cap până-n tălpi.

Deodată, la Aiud, sosește în compartiment un alt minigrup, ca să ocupe ultimele locuri rămase… nelibere, încuibărite de cațele englezoaice. Un bărbat cu păr alb, elegant, gentleman, tipul sportiv și concomitent de intelectual rasat, însoțit de-un băiat, nepotul cred. Primele reacții ale domnului sunt exact cele avute și de mine: n-are o mulțime de lucruri. Vrea să așeze sus chestii mult mai ușoare chiar decât ale mele. Îi spun adevărul. Că trebuie să le determine pe englezoaice să își mai ia catrafusele lor, cei patru saci (le-or fi zicând rucsacuri, dar sunt întinși sus, orizontal precum sacii nomazilor ori negustorilor călări pe catâri, cămile, dromaderi sau măgari). Pe lângă acești saci otova de lucruri, mai existând încă vreo cinci bagatele.
Cațele șefe încep să vocifereze. Noul venit o dă și pe germană. Aflu mai târziu că e din Constanța. Băiatul său trece în a șaptea, la una dintre cele mai bune școli, cea cu numărul 16. Îl aud că se mândrește că joacă în vacanță pe ConQUIZtador, având pentru vârsta lui un paj foarte bun. Una dintre englezoaice e cam germanofonă. Foarte ciudat hibrid uman. Dumneaei e aceea care, văzând că surata ei adjunctă îi luase pentru cafea și partea ei de lapte la cutiuță, a mai cerut barmanului de tren încă două cutiuțe (“I need more milk!”), ca să nu se lase mai prejos în lăcomia dovedită de cealaltă cață. Din păcate, cu această germanofonă, care-i prin excelență cață și dictator al patrulaterului ei stol, nu-i chip să te înțelegi deloc. Omul cu părul alb încearcă să dea mai încolo unul dintre cele patru rucsacuri, pe cel mai puțin voluminos, din dreptul locurilor de la geam unde i se eliberase după o prealabilă codire în… păsărească. Nu-l lasă deloc să pună nici acul său de cravată în carul lor imens de bagaje. Neavând de ales, constănțeanul îi lasă în brațe unei cațe șefe, celei mai guralive, rucsacul acela puțin mai subțirel decât celelale. Fără scuzele de rigoare, ci cu năduf, pentru că în prealabil conversase foarte bine cu ea în nemțește. Aceasta se supără foc.
Iubito_Una mea nu vrea nici ea să intervină în postura de consilier al drepturilor domnului și nepotului, asupra unor locuri cuvenite pentru bagaje. Pentru că fusese deranjată de niște remarci mai belicoase (de tipul “Acum începe războiul geamurilor !”), prin care ele voiau să impună legea curenților depresionari în compartimentul pe care-l luaseră din Maramureș sub stăpânire. Nu-i frumos ca aceste gâște să mai primească încă o lovitură, chiar de la gingășia ta feminină, Iubito_Una, aflând că tu le înțelesesei pe deplin păsăreasca lor.
În sfârșit, mă hotărăsc și eu, imediat după domnul respectabil, să-mi impun clar punctul de vedere. Curentul dintre geam și ușa deschise la maximum trebuie micșorat, măcar pe jumătate. Englezoaicele cațe n-au ce face, pentru că mica lor dictatură în România trebuie să înceteze în fața a două minigrupuri ce le egalează numeric. Patru contra patru.
Cu germanofona nu-i chip să mă înțeleg. De-ar fi fost încă mai multe minigrupuri, ca ele să rămână în minoritate într-un vagon necompartimentat, cu siguranță s-ar fi certat cu toată lumea urcată, ce n-ar mai fi avut loc să-și instaleze bagajele.
Două ies pe coridor să se răcorească. Au pierdut mult teren. Parcă s-ar duce să-și potolească nervii tociți. Ori să plângă cu lacrimi false, de neputință. Au mai pierdut o colonie. Auziți, acum în mileniul al treilea, să-și piardă coroana Regatului Unit nestematele, perlele și posesiunile…, spațiile pentru bagaje!

La Sighișoara, cațele coboară. Domnul le ajută elegant să-și pună și pe umeri harnașamentul, care îl făcuse la un moment dat să spumege de furie. Ultima dintre englezoaice, cea tânără, cu belciug într-o nară, își aduce aminte că oameni suntem și răspunde la gestul bărbatului:
- Mulțumesc!