Blestemul broscuțelor
Pentru tot ce greșim, plătim.


Era o zi însorită de primăvară, când toată lumea parcă se dezmorțise bucuros după frigul iernii și părea mult mai vioaie, mai cu poftă de viață, pentru lucrul din casă, din curte, dar mai ales din grădină sau mai bine spus, avea fiecare acea stare de spirit specifică omului sensibil, care simte în reânvierea naturii binecuvântarea Divină. Aceleași sentimente minunate le-am surprins și împărtășit în acea zi și eu alături de părinții și vecinii mei.
Îmi amintesc cu plăcere de urmele tălpilor mele lasate pe pământul reavăn, încălzit și binecuvântat de soarele dimineții din care ieșeau aburi calzi, ce îmi gâdileau nările cu mirosul lor primăvăratec, făcându-mă să am un sentiment de bucurie aparte, o energie benefică sufletului meu de copil.
Gâzele dezmorțite după gerul iernii, își făcuseră și ele prezența în jurul nostru, bâzâind zgomotos prin grădina inundată de lumina soarelui, împlinind minunatul peisaj primăvăratic.
Cât despre animalele și păsările din curte ce să vă spun, se zbenguiau de bucurie ca niște copii cărora li s-a terminat pedeapsa dată de părinți și aleargau întâmpinând libertatea gălăgios, cu brațele deschise și cu ochii lucind de fericire.
Așa am simțit eu în inima mea de copil dornic de zbenguială, venirea așteptatei primăveri, ca și al celorlalte anotimpuri dealtfel, căci toate mă fermecau cu splendida lor ținuta vestimentară. Cât despre creatorul lor Divin, orice cuvânt era, este și va fi în sufletul meu numai la superlativ.
Cu aceleași sentimente tonice, întâmpina probabil toată lumea din jurul meu, venirea primăverii.
Oamenii erau dornici de a transpira în rând cu pământul de sub picioare, pe care voiau să-l vadă cum își schimbă fața în mâinile lor, să-i simtă transformarea sub uneltele agricole, ca apoi roadele lui să fie pe măsura muncii lor.
Îmi amintesc bine, cum își ștergea tata fruntea de sudoare cu batista zâmbind fericit, când făcea câte o pauză de lucru, fără să se plângă vreodată că e obosit, deși avea o sănătate subredă, punea tot sufletul în ceea ce făcea, suflu nobil, din care mi-a lasat și mie un pic de moștenire.
Așa că în ziua plănuită, cu ceva timp înainte, nerăbdători, părinții mei s-au hotărât să mergem la grădină să o punem la punct, așa cum spunea tata de obicei. Locul era destul de mare, avea un pământ odihnit, foarte fertil, numai bun pentru semănat zarzavaturi, de plantat pomi fructiferi sau viță de vie.
Grădina era așezată în spatele noii noastre căsuțe, care era în plină construcție și de care părinții mei erau foarte mândri, căci pe vremea aceea în 1959 nu orice familie de tineri își făceau casă de o sută cinzeci de metri pătrați din munca lor cinstită, pentru care tata avea un adevărat crez patetic:
-Numai lucrul cinstit este sfințit,
-Asta să țineți minte toată viața.
Dar să povestesc mai departe:
Ca să aibă cu cine se antrena mai bine la munca grădinii, părinții mei au hotărât să facă echipă comună cu unchiul Maxim și mătușa Eleonora, iar mie mi l-au adus pe vărul meu Nelu, să aibă grije de mine să nu fac iar vreo nefăcută, cum zicea tata, căci la prostii eram un talent rar, iar idei aveam peste măsura înălțimii mele.
Astfel am ajuns cu toții în grădina mare, care parcă ne aștepta tăcută și suspicioasă ca în povești.
Părinții mei, unchiul, mătușa, tineri frumoși, veseli, dar și harnici foc și-au luat toate uneltele de lucru necesare: sape, greble, hârlețe etc. care erau în prealabil ascuțite și bine puse la punct, ca să le facă munca mai ușoară și s-au apucat încet de lucru, dar nu înainte de o scurtă ședință de protecție a muncii, pentru noi copiii, în care tata ne dăduse toate directivele referitoare la ce aveam de făcut, până când ei vor temina treaba în grădină.
Apoi aruncând în vânt câte o glumă tinerească s-au dus în spatele grădinii punându-se serios pe treabă.
Eu și vărucul meu am rămas buimaci pe moment, căci nu știam cu ce să începem joaca, dar nu a durat mult până ne-am orientat ce aveam de făcut.
În același timp, de prin toate grădinile din jurul nostru se auzeau strigăte sincere de binețe, la care părinții mei răspundeau bucuroși, apoi mai făceau câte o glumă, aruncată peste gard, ca să le treacă timpul mai ușor:
-Bună dimineața boierilor !
-Bună să vă fie inima, oameni buni ! răspundea tata înapoi, să fie auzit de toată lumea.
-Aveți spor de lucru, sau... ?
-Da, cum să nu avem...
-Că doar, pentru noi lucrăm,
-Așa-i, așa-i...,
-După cum muncim, așa mâncăm, mai zisese tata sfătos din fire.
Părinții mei și vecinii de prin celelalte grădini se apucară de lucru pe întrecute și munceau de curgeau apele pe ei nu glumă. Când munceau nu se jucau, dar și când chefuiau nu-i întrecea nimeni. Era un fel de concurență între ei, care aveau grădina mai frumoasă, mai bine săpată, mai bine greblată, însămânțată cu semințe alese, cu straturi cât mai drepte, cu cărări curate fără pic de buruiană pe ele și cu pomi curățați, stropiți cu insecticid și văruiți cu var.
Cât despre rasele păsărilor și animalelor domestice sau despre cotețele acestora, care erau amplasate în grădina fiecaruia, ce să vă mai spun, era aceeași concurență. Era o plăcere să le privești, erau locurile preferate de refugiu, pentru noi copiii când ne jucam sau ne ascundeam de ploaie. Îmi amintesc că frecau părinții mei scândurile cotețelor cu peria de frecat înmuiată in apă cu sodă pentru dezinfectare, apoi le văruiau cu var, care după ce se usca alb, îți lua ochii în bătaia soarelui. Și cum erau cotețele de curate, așa erau și locuitoarele lor.
Părinții mei foloseau mereu vorbe sănătoase din bătrâni pe care mi le repeta, ca să-mi intre bine în cap:
-omul sfințește locul, copilă
-cum e rânduiala în fața porții, așa e și în casă,
-ordinea și curățenia e mama sănătății, să nu uiți asta niciodată.
-sau, lenea mult aleargă.
Iar dacă se întâmpla să fac un lucru de mântuială sau de jumătate, tata mă privea ironic și îmi spunea pe tonul cel mai flegmatic:
-tătărăs năs, cucuruz pe bucate; era o zicală de bajocoră pentru proștii și lenișii din satul lui natal Sadu, care pentru mine era mai mult decât cea mai mare înjurătură.
¤
Pe vremea când s-a petrecut acțiunea povestirii mele, eu și vărul meu nu prea eram de ajutor, că eram prea mici, de aceea ne-au lăsat părinții să ne jucăm în pace, dar dacă eram mai mari ne dădeau și nouă de lucru, de ne pierea piuitul și cheful de joacă.
Copiii trebuie puși la treabă de mici, ca să crească cu mintea sănătoasă și să fie descurcăreți în viață, le spunea tata vecinilor în discuțiile lor amicale.
Dar în acea zi amintită mai sus, la grădină, noi copiii munceam în felul nostru, jucându-ne cu timpul liber ca păsările în zbor. Și așa cum vă spuneam, după ce ne lăsase părinții singuri, vărul meu Neluțu, cum îl alintam eu, un copil subțirel cu o fire plăpândă rămăsese gânditor privindu-mă cu semnul întrebării. I-am înțeles nedumerirea. Ce să se joace el cu o fată îndărătnică ca mine ? Dar l-am deșteptat eu imediat, căci îmi veneau repede ideile, când era vorba de joacă.
Am făcut repede rost de un borcan de sticlă și l-am îndemnat pe vărucul meu să mergem la groapa cu apă de izvor din grădină, improvizată de tata, căci altă sursă de apă nu era atunci pe strada mea, să prindem broaște și mormoloci.
Vărul meu nu a fost prea încântat de idee, căci fiind mai mare cu câțiva ani decât mine, știa cât de periculos era ceea ce voiam să fac, dar nu m-a convins să renunț la planul meu, căci eram încăpățânată rău, așa că:
-Hai văruc,la pescuit...
Ajunși la marginea gropii cu pricina, care avea un diametru aproximativ de doi metri și cam tot atât de adâncă plină cu apă, m-am aplecat cu borcanul în mână plimbându-l încet pe sub răgăliile dese să văd dacă reușesc să prind ceva, doar vă dați seama dragii mei, că broscuțele nu erau dresate să intre în borcanul meu imediat, așa cum aveam eu chef.
Neluțu vărul meu se uita la mine și râdea cu subânțeles de chinul meu și de zelul cu care mă munceam să prind ceva în borcanul meu și mă inervase la un moment dat, că nu mă ajuta deloc. Lui îi era milă de bietele broscuțe, fiind un copil foarte liniștit în comparație cu mine, drac împielițat.
Mereu îmi repeta:
-Lasă tu Ica broscuțele în pace și hai să ne jucăm cu mingea, dar eu îndărătnică o țineam pe-a mea și nu înțelegeam ce era rău în faptul că voiam să prind niște broscuțe și mormoloci să-i studiez puțin, căci curiozitatea era pasiunea mea cea mai arzătoare.
La un moment am fost trezită brusc din patetica mea preocupare de strigătul tatii, care probabil avusese un presentiment rău:
-Icușor ce faceți ?
-Ne jucăm !!!
-Unde sunteți ?
-Aici…
-Să fiți cuminți !!!
-Daaaaa!!! I-am răspuns înapoi tatii,
-Da, da…, bucurându-mă din suflet că nu venise mai aproape să vadă ce fac, că iar serveam o cafea cu lapte (adică bătaie) cu care mă cam învățasem de mică, ca și cu hrana cea de toate zilele, o cam meritam, trebuie să recunosc.
Așa că mi-am continuat cu încăpățânare planul.
Când am plecat dimineața de acasă, unde locuiam cu chirie, fiindcă noua casă încă nu era gata, părinții mei m-au îmbrăcat gros, să nu-mi fie rece la grădină și acum când aveam de lucru, mă aplecam greu peste malul gropii, care devenise fără să bag de seamă tot mai alunecos din cauza încercărilor mele nereușite de a scoate mormolocii din apă. Deși soarele se trezise să-și oglindească fața în mijlocul apei, ca să mă orbească cu mândria strălucirii lui, nu ma convins să renunț la pescuitul broscuțelor, care mă întărâtau rău de tot, atunci când îmi ieșeau din borcan afară. Apa se unduia ușor, făcând cercuri și cerculețe, care mă amețeau privindu-le, iar eu moleșită de căldură și de oboseală, transpirată, că doar munceam nu glumă, tot nu voiam să renunț la planul meu. Cum să fac asta ? Când mă apucam de o treabă, trebuia terminată.
Într-un târziu, mi-am dat seama că nu m-am chinuit degeaba.
În borcanul meu de sticlă, înotau căteva broscute mici și mai mulți mormoloci negri cu capul mare, corpul fuziform aproape transparent. Când am văzut ce colecție grozavă am capturat, am sărit în sus de bucurie lăudându-mă vărului meu:
-Nelu ! Neluțule !!!
-Uite ce-am am prins !!!
-Vezi, că până la urmă am reușit...
Am ce studia, gândeam eu fericită.
Amețită de bucuria reușitei și de oboseală, uitându-mă la vărul meu pentru ai surprinde părerea, privind apoi fericită la borcanul plin cu batracieni, am uitat că sunt pe marginea gropii, care era mai lucioasă ca gheața și am căzut îmbrăcată cu borcan cu tot în apa rece, atunci când mă așteptam mai puțin. Până să strige vărul meu la mine să am grije, am și fost în mijlocul mormolocilor și al broaștelor să joc hora unirii cu ele, că le hărțuisem destul, amărâtele. Vărul meu disperat a încercat să mă tragă de haine, dar era prea mic și firav să mă poată ajuta să ies afară din apă, în schimb îi ieșise ochii din cap strigând după ajutor :
-U,u,u, Unchiul Ticăăăăă !!!
-mă, mătușaaaaa ! I, Icaaaaa !!!
-Ha, haideți ! re, repede ! că a, a, a căzut Ica în fântână.
Nu mai țin bine minte, dacă vărul meu era bâlbâit de mic, dar atunci de frică se bâlbâise rău de tot.
Cu toate că aveam în jur de cinci ani nu am uitat senzația din apă, nici acum, după atâta timp. Vă spun doar ce mai țin minte. Apa era străvezie, mi se înfundaseră urechile, aveam o senzație stranie de plutire, dar în același timp îl auzeam pe vărul meu cum striga disperat după ajutor și apoi după scurt timp, auzisem vocile celor care se luptau să mă salveze.
După ce am fost scoasă afară din fântână, am crezut că părinții mă vor altoi un pic, dar cred că și-au uitat pe moment, zăpăciți de gafa mea, fiindcă nu se așteptase la așa ceva, mai ales că mă strigase cu puțin timp înainte și credeau că noi copiii ne jucăm liniștiți.
Când m-am liniștit eu și martorii mei, auzisem la un moment dat pe vecina Dafina cum striga sfătuitoare din grădina alăturată, venind tot fuga:
-Dați jos hainele ude de pe ea,
-Frecați-i bine mâinile și picioarele bine,
-E vânătă toată, copila asta. Căci dârdâiam din toată ființa mea și de frig și de frică.
-Tula-i Doamne Sfinte !
-Să nu se întâmple vreo nenorocire, mai adăugă vecina Dafina îngrijorată de cele petrecute...
Le era teamă c-am să mor, dar și-au găsit-o dragii mei: drac mort și popă spânzurat n-ai să vezi ușor. Așa că, am avut norocul să scap de înec, dar și să fac un circ de toată frumusețea, căci le-a pierit la toți cheful de lucru, vecinilor le-am dat motiv de vorbă, iar vărul meu nevinovat de cele întâmplate s-a ales cu câteva palme bune de la părinți lui, că nu avusese grijă de mine, vezi doamne fiindcă era mai mare.
Era, doar la statură, că la prostii îl întreceam.
Așa că nevinovat, vărucul meu o încasase pentru mine. Nu știu cum reușeam, dar de fiecare dată când făceam câte o prostie, ieșeam mai puțin vinovată.
Pot spune că din tot ce mi se întâmplase în acea zi, nu am rămas cu prima mea lecție sănătoasă de morală:
Răul făcut altuia, cu rău se plătește.
Așa mi-a fost plătit mie pescuitul, cu ceea ce meritam.
Cred că m-au blestemat bietele broscuțe cât le-am agitat prin apă ca să le prind, căci era cât pe aici să mă înec. Dar vă spun drept, după această întâmplare, mi-a trebuit ceva timp pentru a-mi face curaj să mă mai apropii de fântână, defapt îmi era interzis și de părinți.
Pentru mine problema pescuitului a rămas un timp abandonată. Dar, pentru cât timp ?
Dragii mei, nu vă sfătuiesc să aveți preocupări asemănătoare, dar vreau să mă înțelegeți că eram un copil foarte curios din fire, așa cum sunt toți copiii la vârsta întrebărilor și era primul meu contact cu ființe acvatice, care îmi stârneau o curiozitate nemaipomenită.
Nu cred că e rău să fii curios, doar din greșeli se învață cel mai bine, dar să ai și norocul să scapi nevătămat din toate aventurile.
După scurt timp mi-am reluat planul cercetării broscuțelor, dar am făcut-o dragii mei și mai lată decât prima încercare.
Dar ce s-a întâmplat cu studiul broaștelor și al altor animale vă voi spune cu altă ocazii, căci mai am multe de povestit și nu ași vrea să vă plictisesc.

Aplecată peste baltă,
Iarăși am făcut o gafă,
Din borcanul meu de sticlă,
Mi-au sărit broaștele-n apă,
Hop și eu, cu ele o dată.
Dar norocul m-a salvat
Și v-am spus povestea toată.

24-07-2004