A fost odată o vrăjitoare tânără și aparent extrem de fragilă. Mijlocul ei era subțire să o cuprinzi cu palma, iar toată ziua cânta. Ar fi dansat de dimineață până seara, apoi tot ar fi reușit să zboare pe mătură noaptea întreagă. Avea magia în sânge. Cum începeau sclipirile primelor stele, cum o atingea în simțire prima rază de luna pe dată se transforma. Uita tot ce își propusese ca o fată normală, fără puteri deosebite.
În mod firesc ar fi trebuit să fie rea, însă era jumate -jumate și bună și rea. Pur și simplu nu putea lua o hotărâre definitivă.
Până la nașterea sa fusese ciudat. Plouase timp de trei săptămâni cu soare, apăruse curcubeul în fiecare zi, zeci de păsări poposiseră pe acoperiș ori cele mai curajoase chiar la ferestre, pe ghivecele cu flori. Ce nu se mai întâmplase!? Și bune și rele!
Trei găini, trei oi, trei vaci, trei porci, trei cai muriseră din senin, sănătoși și trei găini, trei oi, trei vaci, trei porci, trei cai se născură următoarea zi. Cel mai neobișnuit era faptul că fiecare avea o stea în frunte.
Tatăl ei o adora încă înainte de a se naște. Muncise din greu să facă leagăn sub nuc, băncuță sub dud, căluț din lemn, cărucior de copii în culori de primăvară, jucărioare mici cum ar fi pitici, zâne, mașinuțe, oglinjoare, căsuțe, broscuțe.
Mama îi tricotase cele mai frumoase bluzițe, pantalonași ori rochițe de se minunau toate vecinele. Umpluse un dulap întreg. Croșetase zeci de botoși, ciorapi, gulere. Făcuse trei așternuturi numai din dantelă fină, cu fir de argint împletit.
Vreau să vă spun că nu erau avuți. Pentru materiale vânduseră un hectar de vie de cel mai bun soi. Nu se știe de ce. Venea din pieptul fiecăruia un dor mare, o înduioșare până la cer și înapoi.

I-au dat numele de Elia. De cum au pronunțat cuvântul s-a auzit un tunet mare. Erau speriați doctorul, moașa, doar vecina de alături, o bătrână cu părul alb-strălucitor, zâmbea misterios. Ochii revărsau lumină, mâinile frământau un crin, șoptea ceva. Așa retrasă în colțul cel mai întunecat al camerei urmărise totul.
Nimeni nu se gândise să aprindă o lampă ceva, apusul năvălea portocaliu, apoi roșiatic prin ferestre. La capul patului, pe un scaun stătea tatăl fericit, obosit cu fetița în brațe. Atunci începură o retragere politicoasă. Rând pe rând părăseau odaia. Nașterea fusese relativ ușoară.

La trei ani se petrecuse un alt eveniment straniu.
De sub pălăria mare de soare chipul mamei abia se mai vedea. Își ștergea sudoarea cu palma, apoi mai departe curajoasă înainta în lanul de porumb. Era obosită. Tare s-ar mai fi lăsat jos pe acea păturică cu stele, acolo lângă fetița ce tragea un pui de pisică de coadă. Se răsturnase coșul cu restul de jucării. Nici de acestea nu-și făcea timp. Se mai întorcea cât să verifice mogâldeața roșcată.
La un moment dat panica o lăsase fără răsuflare.
Copilul nicăieri, pisoiul nicăieri, păturica nicăieri!
Începu o alergare nebunească de jur împrejur. Frunzele îi biciuiau trupul. Călcă peste urzici cu tălpile goale, prin ciulini.
Se vedea dealul, panta, cerul albastru fără pic de nori, păduricea aproape roșie, departe, departe, deși nu era roșie nicicum.
Soarele îi acoperea disperarea cu fierbinte, tot mai fierbinte. Își rupse bluza dintr-o mișcare, căzu în genunchi și dadu drumul sufletului să caute singur. Vedea totul de deasupra. Fetița era tot acolo unde o lăsase ultima oară. Se ridică brusc, alergă înapoi, o strânse în brațe. În următorul minut uitase totul.
Acasă nu putu explica de ce are bluza sfâșiată. De ce îi e pieptul ars și zgăriat?!