...„Știi ce zi e astăzi, Ana?”
A căzut pe gânduri... Ezită...
E clar că am pus-o în dificultate...
Într-un târziu se recunoaște învinsă.
O trădează mișcarea capului.
Se uită la mine întrebătoare, cu un aer vinovat parcă, în fața neputinței de-a estima eventuala gravitate a ignoranței sale.
„Stai liniștită... — o îmbărbătez eu. — Eu sunt de vină. Am uitat că doar pe cei trecuți de o anumită vârstă, așa ca mine, ziua de azi îi mai poate tulbura cu amintirea sa.”

Trecuseră nu mai puțin de douăzecișinouă de ani de atunci dar, iată, eram un exemplu viu pentru Ana că acelora ce trăiseră clipele din 1977, coșmarul cutremurului nu le mai putea fi șters din amintiri.
Un 4 martie, ca și acum...
An important pentru mine: terminam facultatea.
Fac repede o socoteală în minte.
Ana la vremea aceea să fi avut vreo trei ani și jumătate. (și iar mă indispune realitatea unei diferențe atât de mari între vârsta mea și a ei.)
Ea n-are deci cum să aibă amintiri despre cutremur.
I le povestesc eu pe-ale mele...

O zi obișnuită a săptămânii, vineri seara.
Mă aflam acasă, cu ai mei. Se-ntâmplase să fim laolaltă toată familia, nu numai părinții, ci și sora mea. Ea nu locuia cu noi, venise în vizită.
Luasem cina, apoi deschisesem televizorul. Ne uitam fără prea mare entuziasm la un film bulgăresc.
Și a venit fatidica oră: 9 și 22 minute.
Deodată totul în jurul meu a început să se miște împreună cu mine, la început ușor, apoi din ce în ce mai accentuat și haotic. M-am trezit prins fără voie, dar și fără scăpare, într-un soi de dans pe ritmuri macabre.
O cumplită senzație de instabilitate! Să te vezi privat brutal și intempestiv de echilibrul cu care ești obișnuit...
Zadarnic mintea ta caută febril, cu disperare, să găsească analogii. Pentru că nu va găsi. Nu este, de pildă, aceeași situație ca atunci când ai avea de trecut o punte mișcătoare din liane, un pericol pe care ți-l asumi, voit sau nevoit, îl poți evalua înainte de a te încumeta, îi poți prevedea desfășurarea, îi estimezi o durată.
Nimic din toate acestea nu mai este valabil în cazul unui cutremur. Știi doar când începe. Nu știi cât va dura, cât de devastator va fi și, cel mai terifiant dintre toate, nu mai poți da înapoi.
Te regăsești în postura unei ființe neajutorate.
Ai vrea să fii lipsit de simțuri și de rațiune.
Conștientizarea cruntei realități de a fi la cheremul unui fenomen incontrolabil îți agravează starea de neputință.
Am intrat în alertă de cum am perceput, mai mult instinctual, primele semne ale pericolului.
M-am ridicat în picioare.
Câteva clipe am rămas așa.
Tot așteptam să se termine. Dar, în loc să se termine vedeam că se amplifică.
Între timp, mișcarea inițială pe verticală, asemănătoare unor tremurături, a fost înlocuită de mișcări sacadate pe orizontală, cu deplasări într-o parte și-n alta.
De la starea de alertă am ajuns în scurt timp în pragul panicii.
N-am mai rezistat...
Am zbughit-o, ca un animal cuprins de spaimă, înspre bucătărie, unde știam că-i mama, veșnicul meu protector.
Instinctiv, și în acele momente, pesemne că tot de la ea așteptam protecție.
În acest răstimp s-a stins lumina.
Bâjbâiam prin întuneric.
Mama pornise și ea spre sufragerie. Ne-am întâlnit în hol. Doar ce-am apucat s-o iau în brațe (sau poate că îmi căutam un refugiu sigur, precum un prunc la sânul mamei) și ne-am pomenit că o zgâlțâitură teribilă ne-a pus pe amândoi la podea. Acolo am dat de un lichid călduț și vâscos ce se scurgea pe covor. Îmi simțeam mâinile ude de la ceva ce credeam că nu putea fi decât sânge.
Am început să țip că mama e rănită.
Mama însă era în viață, dedusesem eu imediat, din moment ce în întunericul acela sinistru îi auzeam vocea cu care o striga necontenit pe sora mea. Pe mine știa că mă avea lângă ea. Și, ca o leoaică disperată, își căuta acum și celălalt pui aflat în primejdie.
A urmat un moment cumplit, în care am văzut realmente moartea cu ochii. A fost poate pentru prima oară în viață când am fost aproape sigur că în clipa următoare voi muri.
Un balans violent al blocului — locuiam la etajul șapte — m-a făcut să cred că ăsta e sfârșitul.
Am văzut cum ferestrele de la bucătărie se deschid spre mine. Și totul prăvălindu-se spre mine. O senzație nu de strivire, ci de prăbușire.
Așteptam, oarecum resemnat, să fiu înghițit.
Și, dintr-odată, echilibrul pământului s-a restabilit.
S-a așternut îndată o tăcere sumbră, deloc liniștitoare.
O vreme încă mai plutise, pe cât de nevăzută, pe atât de înfricoșătoare, temerea că va începe din nou.
Apoi, am început să ne revenim din clipele de groază și să ne căutăm unii pe alții.
La lumina lumânării am constatat că eram teferi. Niciunul dintre noi n-avea nici măcar o zgârietură.
Ce crezusem eu că era sângele mamei nu fusese decât apă caldă cu detergent. Mama spălase pe jos la bucătărie și rămăsese ceva apă în lighean.
Ne-am uitat în jurul nostru.
Peste tot, prăpăd...
Căzuse biblioteca, televizorul se depărtase la vreun metru de perete — doar printr-un miracol rămăsese încă pe măsuța lui — fotolii răsturnate, canapeaua în mijlocul camerei.
Cu numai câteva clipe înainte am fi renunțat fără ezitare la toate acestea numai să scăpăm cu viață. Iar acum, căutam să facem puțină ordine.
Poate părea cumva meschină trecerea imediată la așa-zisa evaluare a pagubelor. Dar nu e.
După orice moment de cumpănă de-o asemenea gravitate, într-un fel, îți reîncepi viața, și trebuie să pornești de la situația existentă.
Până la urmă nu aveam decât să fim bucuroși că spaima trăită fusese cu mult mai mare decât consecințele.
Dar cât de greșit e să judeci lucrurile numai după ceea ce percepi în imediata ta apropiere!
În scurtă vreme aveam să aflăm de dezastru: mai mult de treizeci de blocuri se prăbușiseră în București. Iar adevăratele dimensiuni ale tragediei erau date un bilanț zguduitor: peste 1500 de vieți pierdute.
Una dintre ele m-a lovit direct. Când am aflat, nu mi-am putut reține lacrimile. Am resimțit moartea lui Toma Caragiu ca pe a unei ființe dragi, foarte apropiate.
„Destine frânte” — asta era cel mai des întâlnita expresie în presa vremii prin care se deplângea soarta oamenilor pieriți în catastrofalul cutremur.
„Așa este uneori destinul, nedrept...” — murmură Ana.
„N-ai remarcat paradoxul. — îi atrag eu atenția. — Nedrept... poate. Dar a spune că destinul cuiva a fost frânt... este echivalent cu a nega însuși sensul noțiunii de destin. Știi, nu cred în destin. Asta nu mă poate opri să observ că destinul nefericiților acelora n-avea cum să fie frânt de cutremur pentru că, din păcate pentru ei, tragicul eveniment n-a reprezentat altceva decât gongul final al unei piese jucate după un scenariu numit destinul vieții lor. Pare cinic ce-o să spun. Moartea, indiferent cum se produce ea, nu frânge un destin, ci-l împlinește.”...