poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-23 | |
M-am trezit brusc spre miezul nopții. Am privit la Manzur, cufundat într-un somn profund. Era atât de tânăr și fără minte! Ca și mine, de altfel. Un student la Litere ce visam să-mi împlinesc într-o zi sufletul scriind pentru oameni. Sau să conduc vreo revistă literară a acelei vremi ce se îndepărtase atât de mult de cuvânt și de puterea lui magică. Ori, în cel mai rău caz, varianta aceasta displăcându-mi total, să urc la catedră. Dar visam și eu la fel ca el să ating popasul albastru într-o bună zi. Oare care din noi doi își va împlini primul visul? L-am trezit ușor, îndemnându-l să ne strecurăm tiptil în afara cortului. Voiam să fugim din acel loc? Speram ca sub mantia de răcoare a nopții să o reîntâlnim pe Zubelda? Niciuna, nicialta! Tânjeam să mă strecor nevăzut afară și să-l mângâi pe Zelman.
Amintirile verilor petrecute la bunicul Tase, căruța lui bună la toate, trasă de cei doi armăsari, grija cu care îl ajutam pe bunicul să îi țesale la căderea serii îmi strecuraseră în suflet dorul de a mai mângâia un astfel de prieten necuvântător al omului. Voiam ca și eroul meu să simtă legătura dintre om și acel animal docil. Voiam să-i inunde sufletul pacea pe care o dobândești în trapul izbăvitor. Pace din care eu gustasem de atâtea ori în vacanțele de la bunici. Armăsarul stătea alături de ceilalți cai într-un țarc. Când ne-a simțit apropiindu-ne, a fornăit ușor, semn de neliniște. Priveam cum străfulgerări albe din trupul lui arcuit răzbat întunericul nopții, petale din sclipirea unor licurici tainici. Coada zveltă era un pic ridicată, cromozom al cailor pur-sânge. Semn că ar vrea parcă să despice aerul cu măreția stirpei lui. L-am îndemnat pe Manzur să-l privească drept în ochi. Animalul simte întotdeauna lumina bunătății din privirea unui om. Calul a scurmat de câteva ori nisipul cu copita din față. Ca un semn al bunăvoinței sale de a se lăsa privit de noi. Manzur i-a cuprins greabănul cu ambele brațe, ca într-o îmbrățișare pe care i-o dai unui prieten vechi și drag. I-a simțit vena jugulară cum palpită, sângele năvalnic dând semn că animalul aproba comuniunea cu omul din fața sa. Om și cal, zămisliți de Creator din aceeași pulbere, în care amândoi se vor întoarce, la zi sorocită! Cal și om, lanț trofic concatenar, etern, imuabil! Deși era noapte, mici licăriri se pierdeau în perdeaua de smoală a nopții din ochii lui vii.
Simțeam din freamătul trupului meu, ce rememora clipele de vrajă din curtea bunicului, că trebuia să-l călăresc. Același sentiment i-l transmisesem și eroului meu. Dar cum putea fi posibil acest lucru, când el nu mai călărise niciodată? În scris totul este posibil și personajele împrumută uneori din caracterul autorului lor, din abilitățile lui umane. Și mai simțeam din bătăile inimii lui Zelman că și el așteaptă să simtă pulpele puternice dându-i pintenul izbăvitor. Avea pe el o cergă țesută cu mătase, foșnitoare ca faldurile unei ape. Așa încât nu mi-a fost greu să-l urc pe Manzur pe crupa lui. M-am ridicat și eu apoi în scări nevăzute. Am simțit animalul vibrând sub noi. Aștepta doar șoapta care să-l îndemne spre întinderea deșertului ce ne aștepta. Mi-am plecat capul și i-am bătut ușor cu palma toracele puternic ca un scut. Și animalul a înțeles că omul ce l-a mângâiat mai făcuse de alte ori acest gest cu alți armăsari tineri ca el. Noaptea ne stătea în față ca un zid de umbre și ceață răscolită dinspre mare. Am călărit preț de câteva clipe, care mie mi s-au părut ani și l-am auzit pe Manzur șoptind: „Poate că popasul albastru se află chiar aici, în acest sat de beduini. Ascuns în ochii de ametist al Zubeldei. Sau sub copitele acestui prieten necuvântător, care-mi împrăștie în suflet cu galopul său o fericire pe care n-am mai gustat-o vreodată. Aici mi-aș sălășlui clipa pentru totdeauna! Dar dacă totuși nu aceasta este împlinirea sufletului meu...?”.
Atunci mi-am dat seama că trebuia să fac ceva pentru a-l împiedica pe tânărul meu erou să mai bată drumul anevoios și plin de primejdii până la Muntele lui Dumnezeu. Fiindcă ar ajunge acolo bătrân și lipsit de puteri. La ce i-ar mai folosi descoperirea popasului albastru? Știam de la bunul meu tată că fericirea trebuie să o guști atunci când ești tânăr. La bătrânețe trăiești doar din fixații ale fericirii. Care uneori dor, mai ales atunci când îți aminești de o casă, de o întâmplare sau de un om pe care l-ai iubit foarte mult. Trebuia să găsesc ceea ce latinii numeau deus ex machina, o întâmplare neașteptată, ceva care să mă ajută să-l conving pe Manzur că poate găsi fericirea chiar aici. Sub liniștea adâncă a unui cort de beduini, pe crupa unui armăsar sau la umbra agatelor din privirea Zubeldei. Și, cum în scris, ca și în viață, neprevăzutul pândește la tot pasul umilul suflet al omului, s-a întâmplat acel ceva menit să întoarcă din drum destinul lui Manzur. Uneori, când scrii, imaginația o ia înaintea rațiunii și eroul se vede pus în fața unui lucru la care nici măcar autorul nu se gândise inițial. Ne-am întors la satul beduinilor, dar, cu cât ne apropiam, simțeam cum prin aer suiau jerbe de foc nimicitor. Am auzit strigăte disperate de femeie. Am văzut cum de pe catapeteasma corturilor limbi mari de foc se înălțau spre cer. Glasuri de bărbați puternice, într-un dialect gutural, amenințătoare, m-au înfricoșat prin asprimea și sălbăticia lor, sub un zăngănit teribil de arme. În scurt timp aveam să aflăm pricina. Mica așezare fusese atacată în lipsa noastră de tâlharii tuaregi. Am văzut cum erau scoși cu forța din cort sheikul, fiul său, Raif, și alți beduini și aruncați pe nisipul fierbinte, frământat de copitele cămilelor care răgeau înfiorător. L-am auzit pe sheik urlând tragic, cu ochii îndreptați spre cer: „Zubelba! Zelman!”. Averea lui cea mai de preț... Am privit înspre caii beduinilor. Erau toți strânși roată, înconjurați de bărbați călare pe cămile. Penița stiloului meu scrijelise pe lemnul destinului, fără ca eu să-mi pot da seama, condamnarea lui Manzur la sclavie alături de ceilalți beduini. Purtați pe drumul spre cel mai apropiat târg de unde se vor despărți, fiecare vândut unui alt stăpân. Oricum, eu trebuia să rămân împreună cu Manzur. Ca să împărtășesc aceeași soartă cu el. Să simt ceea ce trebuia să înfrunte sufletul lui tânăr: starea de sclav umil. Am privit cu disperare cum frumoasa Zubelda este urcată cu forța pe spinarea cămilei celui ce părea conducătorul bandei de tâlhari. În acea clipă, Manzur s-a repezit fără teamă la tuaregul ce o târa pe nisip. O lovitură de sabie i-a crestat brațul, eroul meu prăbușindu-se pe nisip și urlând de durere. Mai-marele tuaregilor a privit uimit la el. Fiindcă niciodată un om al deșertului nu avusese curajul să ridice mâna împotriva unui tuareg. A făcut din cap un semn imperceptibil unuia din oamenii lui. Acesta s-a apropiat de Manzur și de mine, care parcă simțeam durerea ce-i măcina brațul. Tuaregul a desfăcut o desagă în care ținea cutii de diverse mărimi și borcane cu gângănii diferite în ele. A scos dintr-un borcan o furnică roșie de deșert. A prins cu dreapta marginile rănii lui Manzur, iar cu stânga a apropiat gura furnicii de rană. Maxilarele ei puternice au prins ca într-o menghină rana. Apoi, cu o mișcare iute, dibace, tuaregul a smuls trupul furnicii, despărțindu-l de gura cu maxilarele încleștate, rămase ca o sutură abilă. Ce urma să vindece în scurt timp rana lui Manzur. Atunci, mi-am dat seama că gestul nebunesc al lui Manzur căpătase în fața conducătorului tuaregilor sclipirea unei fapte demne, curajoase. Sau poate acesta nu voia să lase în nisipul deșertului, pradă șacalilor, un trup sculptat de natură, ce reprezenta un preț deosebit de valoros în târgul de sclavi. Am fost urcați pe câte o cămilă sub ochiul vigilent al tuaregilor. Au fost abandonați lângă corturile destrămate de gura lacomă a focului bătrânii. Tuaregii m-au impresionat prin fizionomia lor specială. Bărbați înalți, purtând pe chip năframe transparente. Pentru ca, așa cum spune tradiția, să nu le intre spiritele malefice în trup prin gură. Din spatele vălului ne priveau ochi pătrunzători, poruncitori, chipuri parcă cioplite în cremene dură. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate