Știi ce, Diaconescule? Mă vei lăsa și te vei duce, acum, cât mai ai timp. După ce au trecut cele două mașini nemțești și nu mai vine nimic din urmă, este sigur că rușii ne vor ajunge. N-are rost să ia prizonieri sau să împuște doi români, când pot să ia, sau să împuște, doar unul. Du-te!
- N-o să mă duc nicăieri fără tine. Adună-ți puterile și hai!
- Dacă nu te duci, ai noștri o să te dea dezertor.
- Nu-ți fă griji. O să-i ajungem din urmă. De tine o să fie bine. O să te trimită la un spital din țară.
Nae n-a mai zis nimic. Se simțea de parcă ar fi vrut să plutească, iar camaradul său îl ținea, cu putere, de braț, trăgându-l în jos. Deodată auziră glasuri. Nu înțelegeau ce spun, poate datorită depărtării. După un cot al drumului, glasurile se auziră foarte aproape. Erau în limba germană. Prin pâcla înserăririi, amestecată cu fulgi de zăpadă spulberați de vânt, se vedeau două mașini înconjurate de oameni în uniformă. Erau, desigur, mașinile ce au trecut pe lângă ei acum câteva minute. S-au oprit în spatele acelor oameni. Simțindu-se privit, unul din ei, ce părea a fi șeful, se întoarse rapid și, ducându-și mâna spre pistol, răcni din toate puterile:
- Wer du bist und was machst du hier?!
Diaconescu, spre deosebire de Nae, nu înțelegea limba germană. Acesta din urmă, cu toate că era sleit de puteri, ca să se facă auzit, strigă cu putere:
- Wir rumenische Offizieren!
Și bine a făcut că a strigat, ca să se facă repede înțeles. Nemții i-ar fi putut împușca, fără niciun avertisment, deoarece știau cu mult înainte de ofensiva sovietică, începută la 2o noiembrie, că prin zonă mișună partizanii ruși ce strângeau date despre trupele germane și române.
Cel ce părea a fi șeful ordonă ca doi soldați, cu armele în cumpănire și, desigur, cu glonț pe țeavă, să-i păzească. Nae s-a așezat pe vine, ținându-și capul între mâini. Părea că în poziția aceasta durerea de cap mai scade din intensitate. Diaconescu, în picioare, se uita la ce fac germanii. Se chinuiau să lege două sfori groase pentru a realiza una mai lungă care să lege mașina stricată, ce nu mai pornea, de cea în stare de funcționare. Nu reușeau.
- Spune-le, Nae, să mă lase pe mine să fac nodul. Sunt specialist, am fost instructor în noduri, la cursurile de la Straja Țării, nu cu mult timp înaintea de a fi mobilizat.
Într-adevăr, Diaconescu realiză un nod de toată frumusețea, o combinație între unul pescăresc și altul folosit de alpiniști, nod ce nu slăbește deloc firul, așa cum se întâmplă la cele obișnuite.
Foarte mulțumit, comandantul german i-a lăsat să urce. După vreo oră, Diaconescu a coborât din mers recunoscându-și camarazii, iar Nae a rămas în camionul remorcat, ce mergea în aceeași direcție cu oamenii din batalionul lui, spre acea localitate, sau poate doar un punct pe hartă, Kotelnicovo. Văzându-l în starea în care se găsea, ori poate de teamă să nu se molipsească și ei, soldații germani i-au făcut mai mult loc. Unii i-au întins câte o tabletă de ciocolată. A primit, pe fundul unei cutii de conserve, chiar și câteva înghițituri de coniac. În curând s-a simțit mai bine și a adormit legănat de gropile peste care trecea, din când în când, autocamionul. La Kotelnicovo soldații germani, cu care a călătorit, au fost încartiruiți într-o casă. Comandantul lor i-a făcut semn să-l urmeze. A dormit pe jos, pe un preș, dar a fost, pentru el, o noapte deosebit de odihnitoare. A doua zi, se simțea întremat și a început să-și caute compania. Era imposibil să nu fi ajuns și ei aci. Și totuși nu ajunseră. Ar fi aflat, pentru că, oriunde auzea românește, întreba. Cei întrebați erau însă din regimentele 12 ori 92 infanterie, fie din regimentele 35 ori 36 artilerie. Niciunul, din Regimentul 90 infanterie. Află, însă, că aproape toate coloanele se îndreaptă spre Rostov. Să fie și ai lui acolo sau poate pe drum într-acolo? Și acum era printre ai lui, dar nu cunoștea pe nimeni. S-a atașat unei coloane în mișcare, apoi s-a oprit într-o gară. Reușește să urce într-o cabină de frânar al unui tren de marfă, ce se îndrepta spre Rostov. Trenul depășește multe coloane în mișcare. Cele mai multe, uniformele spuneau, erau formate din români. I s-au împăienjenit ochii și i s-au obosit, tot căutând cu privirea fețe cunoscute. În gara din Rostov, pe o scândură dreptunghiulară, însoțită de o săgeată era scris Centru de informare. Se prezentă. I s-au luat datele personale. Atunci află și data zilei: era 6 decembrie, ziua Sfântului Ierarh Nicolae, deci ziua lui onomastică. O voce plăcută, de bariton, îl felictă:
- La mulți și fericiți ani, domnule sublocotenent. Să ne vedem cu bine în Sibiul nostru drag, de care să nu ne mai despărțim niciodată.
A rămas mut de uimire. Cine să fie? Privi spre cel ce-l felicitase.Desigur îi aflase numele fiind atent la convorbirea lui cu subofițerul ce-i notase datele. De abia i se zăreau tresele de căpitan pe mantaua destul de jerpelită, dar care era împodobită, pe guler, cu o frumoasă blană de miel alb. Pe căciulă avea o cruciuliță argintie. Era, deci, preot miltar.
- Vă mulțumesc mult de urare, Sfinția Voastră.
În acel moment îl recunoscu. Era preotul Ioan Boțocan din regimentul 90 infanterie. Își aduse aminte de el din săptămânile dinaintea plecării pe front când l-a văzut, de câteva ori, slujind într-un sobor de preoți în Catedrala Mitropolitană împreună cu Înalt Prea Sfinția Sa Nicolae.
Toți cei care s-au prezentat la Centrul de Informare au fost îndrumați spre Novo Cerhovsk, de unde trebuiau să fie trimiși spre unități ori, dacă unitățile lor dispăruseră, să fie cooptați în altele. Nae și preotul au fost nedespărțiți timp de 5 zile cât a durat călătoria cu trenul. Vagonul de marfă, plin de soldați, părea o oază în vacarmul frontului. Preotul și Nae au început să cânte colinde, așa cum se obișnuiește în postul Crăciunului. I-au îndemnat pe cei care știau unele mai deosebite să le cânte. Chiar s-a și glumit, dar s-a vorbit și despre lucruri foarte serioase. Un soldat mai mucalit l-a întrebat pe părintele:
- Acum ce să fac, domnule părinte. Eu aș posti, cum am postit întotdeauna șase săptămâni înaintea Crăciunului. Dar nu mai am decât această cutie cu fasole boabe amestecată cu puțină costiță de porc. Aleg costița și o las deoparte sau mănânc tot ce e în cutie? Ce mă sfătuiți să fac?
Îi răspunse Nae, cu vocea încă slăbită de boala prin care a trecut, și încă o mai simțea. A fost ascultat în liniște:
- Uite ce am citit eu, acum câțiva ani, într-o Foaie bisericească. Spunea acolo că într-o cârciumă un călător, ce băuse câteva pahare, a început să se laude cu banii ce i-a câștigat la târgul de unde tocmai venea, din vânzarea unei turme de oi. După ce a băut și a mâncat, s-a grăbit să plece la drum. Unul dintre săteni, de față în cârciumă, s-a luat după el, l-a ajuns și i-a dat cu securea în cap, omorându-l pe loc. După un timp a fost prins și procurorul l-a pus să povestaecă totul despre mârșava sa faptă.
- Ce ai făcut după ce l-ai omorât.
- I-am luat tașca, am scos banii și i-am băgat în sân.
- Mai era ceva în tașcă?
- Mai era o bucată de pită, niște slănină și un boț de brânză.
- Te pomenești că le-ai mâncat, criminalule...
- Nu le-am mîncat ci le-am aruncat, cu toate că-mi era foame.
- De ce?
- Pentru că era într-o zi de vineri
Povestirea aceasta a fost un bun prilej pentru părinte să spună ce înseamnă adevăratul post creștinesc și că ei cu toții au, acum, în aceste vremuri de grea cumpănă, când hotarul dintre această viață pământească și cea veșnică poate fi foarte aproape, mare trebuință de el.
Întâlnirea lor a fost o binefacere pentru ei cât și pentru soldații ce au fost mângâiați și îmbărbătați. Au povestit fiecare despre preocupările lor. Și-au găsit cunoștințe și chiar prieteni comuni. Viorel Șerb, colegul de clasă al lui Nae de Școală Normală și văr al soției sale, era după căsătoria sa cu Aneta, verișoara preotului, un obișnuit al casei Boțocan. Au hotărât că, dacă vor scăpa cu bine din încercările prin care trec, să se viziteze cel puțin o dată pe lună.
Trenul s-a oprit brusc în fața unui peron aglomerat de soldați. Minune...chiar în dreptul vagonului, sublocotenentul Diaconescu și căpitanul Baftka. Uitându-se mai bine, văzu și alte fețe cunoscute. Da, era compania lui pe care o căuta de 19 zile. Se simți pe dată înviorat. Se prezentă în fața căpitanului și raportă că s-a întors la companie.
- Unde mi-ai umblat, domnule, timp de aproape trei săptămâni? Și acuma sosești cu trenul în timp ce noi ne târâm pe jos. Să știi că am anunțat diviziei lipsa dumnitale. De ei depinde dacă ți se vor face, sau nu,acte de dare în judecată la Curtea Marțială.
- Dar, domnule căpitan, interveni Diaconescu, eu o să fiu martor că chiar dumneavoastră l-ați învoit să rămână în urmă și să se urce în vreun mijloc de transport, fiind bolnav.
- Iar eu, zise preotul, pot să întăresc că acest camarad a făcut tot ce-i era posibil, după ce s-a mai întremat, să ajungă la compania sa.
- În cazul acesta, desigur, îi veți ușura apărarea în fața completului de judecată, zise Baftka și le întoarse spatele.