poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-20 | |
Soarele a început să mângâie din ce în ce mai mult, pământul amurțit. A sosit primăvara de-a binelea! Primăvara?! Pe primăvară mi-o imaginam ca pe o fată frumoasă, zveltă, ce poartă mereu o haină de muguri verzi de frunze, ghiocei și flori de măr. În imaginația mea, pe umeri îi curgeau valuri de păr blond (deoarece i se umpleteau în păr razele de soare!), iar pe cap avea o coroană de violete și viorele. Mi-o imaginam cum aleargă pe câmpuri răspândind în urma sa veselie, ciripit de păsări și parfum de lăcrămioare. Dar, primăvara anului 1999 a învelit zarea într-un abur cețos ca să nu mai putem vedea cum pune muguri în copaci, flori în pomi și gâze în iarbă, iar în loc de parfum de lăcrămioare, a revărsat doar lacrimi. De ce-o fi plâns mămica ori de câte ori privea spre cer, asta o știe doar ea. Mie îmi plăcea să urmăresc cu privirea avioanele străine... Pe atunci, nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Ce-i drept, nu prea înțeleg nici acum când am atâția ani câte degete la o mână și nici nu cred că voi înțelege vreodată. Era o agitație continuă. Pe ogoare oamenii pregăteau viitoarea recoltă. În aer se ridica vuietul tractoarelor și se amesteca cu vuietul avioanelor. Apoi se auzea un sunet înfiorător! Știam prea bine ce înseamnă aceasta...
- Silena (sirena)... Fugi în casă... Vine 'vonu (avionul!)... În urma tractoarelor ce se întorceau de la câmp, simțeam mirosul reavăn și crud al brazdei întoarse. Aveam doar doi anișori pe atunci și știam că din cer pot să cadă stropii de ploaie, sau fulgii de nea. Mi s-a spus că atunci când plouă, cineva are o stropitoare imensă cu care stropește pământul. Iar când ninge, și mai simplu! Tot acel cinvea, cerne făină cu o sită uriașă. Însă, nu știam că din cer pot să cadă și boambe. Chiar dacă imaginația unui copil nu are limite, chestia cu "boambele ce cad din cer" nu mi-o puteam explica. Imaginile pe care le urmăream pe furiș pe micul ecran, deoarece părinții îmi permiteau să urmăresc doar programele pentru copii, erau pur și simplu înfiorătoare. Iar oamenii de pe stradă, au uitat să mai zâbească. Unii aveau fii, alții frați, iar alții unchi și tați, la război. Mă întrebam mereu cine le-a furat zâmbetul și ce înseamnă cuvântul "război". - Nu te obosi tu cu asta. Vezi-ți de jocurile tale. Și nu uita că peste câteva zile trebuie să primești cel mai frumos cadou. Zilele însă, s-au transformat în ore. Vestea că am primit "cel mai frumos cadou", ne-a dat-o tăticul, prin telefon. Acum știam unde dispăruse mămica! S-a dus să-mi cumpere cadou. Trebuie să fie vreun cadou foarte, foarte special, deoarece l-a căutat timp de trei zile. Am strigat-o repede pe bunica să vină și să-mi îmbrace cel mai frumos costumaș: - Dar, ce-ți veni acum? Te pregătești pentru bal, mă întreba ea mirată. - Nu, bunică! Vine tăticul cu mașina după mine... - Și, unde o să mergeți? - La mama! Ști că mi-a cumpărat cel mai frumos cadou? - Þi-a cumpărat cadou? Cum adică?! Mămica ta n-a putut să-ți cumpere cadou. N-avea cum... - Ba, da! Mi-a zis tăticul. Te rog, caută-mi costumașul și pantofiorii, repede... Și, în timp ce mă străduiam să-mi încalț pantofiorii deoarece îmi crescuse puțin tălpița, tăticul am auzit claxonul mașinii. Era tăticul. A vorbit ceva cu bunica, apoi s-au îmbrățișat și au plâns, dar nu păreau triști. Pe urmă mi-au explicat că au plâns de bucurie. Că oamenii pot să plângă și când sunt veseli, nu doar triști. Uneori, nu-și pot stăpânii emoțiile și atunci lacrimile pornesc de la sine. Dar, la întrebarea de ce s-au emoționat, n-am primit răspuns. Ziceau că este surpriză. La scurt timp, casa ne-a fost plină de rude prieteni și vecini, printre care și vecina Mirandolina. Cu toții îl felicitau pe tăticul. Eu mă feream de ei, căci știam ce urmeză: pupici! Iar pe mine nimeni în afară de fetele frumoase (când voi crește mare!), nu are voie să mă sărute. Așa mi-a zis mama. În plus, oaspeții neivintați, mă enervau la culme! Nu știam ce i-a apucat să vină tocami acum, când noi eram pregătiți de plecare. În costumaș nu mă simțeam comod, pantofiorii mă strângeau, iar curiozitatea de a afla ce cadou mi-a pregătit mama era prea mare, așa că, am strigat cât mă ținea gura: - Vreau la mamaaa... - Da, imediat puișor! Încerca să mă calmeze bunica. Apoi, s-a întors către oaspeți și le-a zis: - Nu uitați! Vă așteptăm deseara... La scurt timp a apărut și bunicul și ne aflam cu toți în mașină, în drum spre... cadoul meu! N-am întrebat ce se va petrece la noi deseara. Pe tot parcursul drumului am încercat să ghicesc ce poate fi „cadoul“. Și discuția dintre mine și bunica a decurs cam în felul următor: - Știu, mămica mi-a cumpărat mașinuță cu baterii. Mașinuța aceea pe care mi-o doream de foarte mult timp. - Nu, puișor! Nu ți-a cumpărat mașinuță. - Nu?! Atunci, cu siguranță mi-a cumpărat „von“ (avion), la fel ca acela ce aruncă boambe. Cu „vonu“ meu voi zbura până la cer și le voi spune oamenilor aceea răi să nu mai arunce boambe. - Nu, nu! Doamne... De unde-ți venii această idee?! - O fi cumva roboțelul acela superb ce are armă și strigă „fair“? - Nu, nu... - Dar, trenulețul cu locomotivă și multe vagoane? - Nu. - Atunci, autocarul cu omuleți micuți în el? - Nu. - Aaaa, acum știu! Nu e jucărie, e ființă... Da? - Da! Chiar ști? Cum ți-ai dat seama? - Știu. E cățeluș. - Off... Nu! - Pisicuță?! - Nu. Nu mai încerca, nu vei ghici niciodată. - Bine! Cedez... Spune-mi ce este? Te rog, te rog, te rog... Tu ești bunicuța mea cea bună și dragă... Cea mai bună bunică de pe pământ. Și tu îmi vei spune, nu?! - Ai răbdare. Peste câteva clipe vei vedea și singur. N-avem altă soluție decât să aștept. Regretam că i-am zis că este cea mai bună bunică de pe pământ și vroiam să strig că nu este, atât de tare încât să audă și vrăbiuțele de pe crengi, dar am tăcut. N-am zis nimic. Știam că cu cât se îndepărta mașina de sătulețul meu, cu atât eram mai aproape de cadoul promis. Inima îmi bătea tot mai tare. Aveam impresia că o să-mi sar din piept. Dacă nu este cățeluș și pisicuța, putea să fie porumbel...: - Privește în sus! Mi-a zis tăticul. - Iar vine „vonu“? L-am întrebat. Mă cuprinsese frica. Nici nu am observat când a oprit mașina, când am ieșit din mașină, când și cum și-a strecurat bunica mâna sa în mâna mea micuță, chiar dacă mi-am propus să nu mai vorbesc cu ea. Cu gândul la cadou, am uitat de toate. Și atunci, am auzit din nou vocea lui tăticul: - Nu, dragule! Nu vine avionu. Privește... Acolo sus, la geamul acela micuț, este mama. - Fără cadou? - „Cadoul“ te aștepată înăuntru. - Și de ce nu intrăm? - Pentru că nu e încă momentul. Mi-a îndreptat privirea în sus, dar n-am zărit chipul mamei. Doar i-am auzit vocea. Zicea că i-a fost dor de mine, sau ceva de acest gen. Ce puteam să fac, dacă mi-au atras atenția niște porumbei. Și apoi, mai eram supărat pe mama. A plecat așa, aiurit, fără să mă întrebe daca sunt d-acord să plece. Poate că am vrut și eu să merg cu ea. Dar, nu! Nu i-a trecut nici prin gând să mă întrebe. Acum, stă închisă în clădirea aceea imensă și nici nu ne invită înăuntru. Iar în ceea ce privește cadoul, eram convins că nici nu s-a ostenit să-mi cumpere ceva. A prins un porumbel, l-a introdus într-o cutiuță și asta-i toată filosofia. Dar, cum l-o fi prins oare? Și furat de gânduri, la fel nu am observat că a venit o asistentă medicală și ne-a zis că putem intra. Am urcat pe niște trepte ce nu mai aveau sfârșit. Dar, când am ajuns în fața altei uși pe care scria (o să reproduc literă cu literă pentru că nu știu încă să citesc!): M-A-T-E-R-N-I-T-A-T-E, la fel ni s-a spus că nu avem acces. A apărut o altă asistentă medicală, la un geam micuț. Þinea ceva în brațe. Nu știam ce este. Am putut doar să sesizez că mișcă. Se asemăna cu o pisicuță. În clipa aceea a ieșit mămica afară, m-a sărutat și m-a întrebat dacă îmi place cadoul: - Pisicuța aceea? Am întrebat eu, mirat. - Nu, îngeraș! E surioara ta. - Dar, tăticul mi-a promis... - O surioară din vis! S-a inclus în discuție și tăticul, iar mie îmi venea în gând poezia aceea pe care a scris-o nu știu cine... Era clar că nu voi primi nici mașinuța, nici trenuleț, nici pisicuță, nici cățeluș... Am primit o surioară și mi-am propus să mă împac cu gândul: - Bine, am zis. O să mă joc cu ea. Scoate-o de acolo! - Desigură că o să te joci cu ea, dar nu acum. Când va crește un pic. - Și atunci, la ce bine? Dacă nu poate să se joace cu mine, ce rost are s-o ducem acasă? - Vei vedea! Trebuie doar să ai răbdare. Răbdare, răbdare... Toți îmi spuneau că trebuie să am răbdare. Dar eu, evident, îmi cam pierdusem răbdare. În cele din urmă am început să mă plictisesc de-a binelea. Le-am zis că vreau să mergem acasă: - Nu mai vrei să stai cu mama? Mi-a fost așa de dor de tine. Spune-mi, povestește-mi ce-ai mai făcut? Te ascultă tăticul? - Și mie mi s-a făcut dor de tine mămică. Îți povestesc acasă. - Nu, îngeraș. Mama trebuie să rămână cu sorica. Venim acasă peste trei zile și atunci vom fi cu toții împreună. Da, preferă să stea cu ea. Cu surioara! De mine, cu-i îi pasă. Ca să-mi treacă supărarea, mi-au cumpărat o înghețată. Atât! Gândul meu, însă, a rămas la cadou! Măcar pisicuță să fi fost. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate