Azi, când scriu aceste rânduri, trăiesc în paralel amintirile a trei vieți. Este joi, 27 mai 2010, m-am trezit la ora șapte ca de obicei, mi-am făcut cafeaua și mă gândeam că iarăși beau această cafea blestemată singur. Cândva aveam o mamă... Aveam un tată... Aveam o soră... Și, o pisicuță. Într-un cuvânt, aveam o familie. Și ce mai familie! Tata o adora pe mama. În fiecare după-masă se întorcea de la serviciu cu un buchet de crizanteme, pe care îi le dăruia așa cum o făcea la prima lor întâlnire. Noaptea o ținea strâns în brațe, iar în fiecare dimineață se trezea cu jumătate de oră mai devreme, doar ca să o privească cum doarme. Era un romantic incurabil și veșnic îndrăgostit. O iubea și pe surioara mea Cristina, și îi zicea mereu: „Tu ești dovada cea mai mare că îngeri există”. Și în modul său cu totul neobișnuit, o iubea și pe pisicuță, numai și numai, de dragul mamei. Da, pisicuța era „bijuteria” ei cea mai de preț, astfel că tata nu avea cum să n-o iubească. Miauna vesel când îi servea o porție de „Whiskas”. Părea ridicol și mă întrebam tot timpul ce-ar zice colegii săi de la Universitate dacă l-ar vedea cum hrănește și mângîie o pisicuță. Sic! Pe mine... Hmm... Nu mă prea băga în seamă. Uneori, aveam impresia că nici nu obsearvă că exist. Eram copil cuminte. Prea cuminte. Cu totul diferit de „îngerașul” de Cristina, care chiar dacă eram gemeni, a fost dintotdeauna o nonconformistă și o guralivă. Dar cu toate acestea, reușea mereu să iasă din orice încurcătură. Era frumușică, isteață foc, avea succes la băieți și unde se afla ea, toată lumea râdea în hohote. Nimeni nu concepea să se țină vreun chef fără ea. Și eu eram prezent, numai că din cu totul alt motiv: Cristina mă „căra” întotdeauna cu ea, fie că voiam, fie că nu...
După ce am absolvit liceul, am intrat amândoi la Facultatea de Medicină, eu primul pe lista celor admiși, ea ultima. Pe mine, tata, nici măcar nu m-a felicitat, dar faptul că „îngerașul” a fost admis la facultate, a fost sărbătorit cu „surle și trâmbițe”, în casa noastră. Era vară și în așteptarea toamnei când urma să descoperim ce înseamna „viața de student”, viața de zi cu zi în familia noastră, a decurs în ritmul său firesc: cafeaua de dimineață, porția de „Whiskas”, florile, îmbrățișările, privirile...
Vestea că mama l-a părăsit pe tata și a plecat cu altul mai tânăr și mai arătos, ne-a lovit ca trăsnetul din senin. I-a lăsat tatei un bilețel în care scria că nu-i mai suportă gesturile ridicole, că iubirea sa îl sufoacă și că are nevoie de aer. A mai adugat acolo că copiii (adică, eu și Cristina), suntem oameni în toată firea acum, și nu trebuie să mai stăm „legați de fusta mamei”... De parcă am stat vreodată! Fericire în nefericire (pentru mine!), a fost faptul că și-a luat și pisicuța cu ea, pe care ce-i drept, nu am suportat-o niciodată. Cristina admira gestul mamei. O considera curajoasă. A devenit eroina ei. Eu, nu mai știam ce să cred. La cei 45 de ani ai ei, mama era încă femeie frumoasă. Avea o naturalețe, o eleganță în mișcări, încât se tulbura parcă și aerul în jurul ei. Îi doream din totul sufletul să fie fericită. Cine sunt eu s-o condamn, sau să-i cer explicații?!
Peste doar câteva clipe tata ne-a ordonat să ne facem valiza, că vom pleca la bunica, unde ne vom petrece restul vacanței. Nu ne-a întrebat dacă vrem să mergem sau nu. Și nici noi nu am pus întrebări. Ne-am înțeles prin priviri, iar tata s-a retras în sine.
* * *
Tablou tipic de vară la țară. Cu raze de soare, spicuri de grâu, și hohote de râs revărsate pe malul râului. Eu, hoinăream prin împrejurimi, prin munții și mă întorceam abia spre seară acasă ca să nu dau ochii cu tata, care după toate cele întâmplate a început să bea și a devenit insuportabil. Drumul spre satul bunicii mergea drept pe sub copaci, apoi cobora în panta de pe marginea platoului, de-a curmezișul pădurii de stejari. Totul în jurul meu era așa de frumos, încât mă gândeam foarte serios să renunț la medicină și să încep să pictez. Iar Cristina, în toate aceste zile, trăia o frumoasă poveste de dragoste... pe „net”! Totul norocul că acolo, în „creierul munților” unde se afla satul, a putut să se conecteze la internet, altfel nu știu ce s-ar fi ales de ea. Tata nu-i dădea voie să iasă din casă. Poate că undeva în subconștientul său, îi era frică să nu-l părăsească și ea, ca mama. Însă faptul că își petrece orice clipă în fața calculatorului, îl înfuria și mai tare. A rugat-o de mai multe ori să înceteze, nu l-a ascultat și lucrurile s-au complicat enorm. A devenit chiar agresiv și de mai multe ori îi smulgea calculatorul din priză. În puținele clipe de luciditate pe care le avea, Cristina a încercat să-l convingă să intre pe internet, să comunice cu lumea:
- Ascultă-mă, tată! O să-ți placă... Poate că așa o să cunoști o altă femeie, care o să merite iubirea ta. Nu poți să-ți petreci restul vieții în munți. Ai un serviciu, carieră... Ești cineva! Te rog, tăticuțule, fă-o de dragul meu... Că doar sunt „îngerașul” tău... Sau, nu mai sunt?!
În pofida faptului că avea inima plină de furie, rugămintea fetei a pătruns până la el. A intrat pe un site de socializare, dar i s-a părut doar pierdere de timp. Nu a găsit nici o interlocutoare interesantă. Până ce Cristinei nu i-a venit o idee trăsnită. Ne-având voie să iasă din casă, m-a trimis pe mine la niște prieteni din copilărie, ca să ne împrumute laptopul. Așadar, Cristina dintr-o altă cameră, a intrat în discuție cu tata. Nu-i era greu, deoarece îi cunoștea toate gândurile. Tata a devenit dependent de „fata de pe net”, fără ca să-și dea seama că vorbește chiar cu fiica sa, Cristina. Discuțiile au devenit din ce în ce tot mai „aprinse”, degetele le ardeau pe tastatură, și întâlnirea a devenit inevitabilă.
Vara își trăia liniștită ultimele zile. În viile din apropiere strugurii erau deja copți, copacii au început să-și scuture frunzele și vântul nu înceta să bată; sufla întruna până noaptea, aducând cu el nori de toate culorile. Mirosea a frunze uscate și sub picioare nu mai simțeai poteca. Tata era entuziasmat și se pregătea pentru întâlnire, Cristina era cu mintea-n nori, iar eu nu mai puteam de griji:
- Ce o să faci acum? Þi-am zis că e periculos. Totul a ajuns prea departe.
- Nu-ți face griji, frățioare. Mă descurc eu. Așa cum mă descurca de fiecare dată.
- Dar, cum?!
- Îmi voi pune o perucă, ochelari... Nici tu nu o să mă recunoști. Ne vom plimba puțin printre stejari, și fug acasă.
- Ești nebună! Crezi că tata nu o să te recunoască? Își va recunoaște vocea...
- Offf... Te asigur că totul se va termina cu bine. I-am scris că nu vreau să vorbim. Va fi „o poveste fără cuvinte” și o lecție pentru el. Să se convingă odată că internetul este o necesitate și că lumea de azi nu mai poate rezista fără calculator.
- Tot nu te înțeleg...
- E simplu. Vreau doar să se convingă că sunt reală, că exist...
- Adică, fata de pe net, nu tu.
- Eu, ea... Nu contează. Tata va înțelege mesajul. Își va da seama că există și o altă lume în afara lumii, că poate iubii din nou. Astfel va deveni mai înțelegător și față noi. Îi voi da o lecție de viață, înțelegi? Iar acum, trebuie să „zbor”! Întârzi la întâlnire. Urează-mi baftă...
- Nu pot. Presimt că se va întâmpla ceva rău.
- Atunci, roagă-te pentru noi! Pa...
* * *
Acel „pa” ștrengăresc, copilăresc, era de fapt „adio”. Nu aveam liniște și am pornit pe urma ei. Tata o aștepta acolo, printre stejari. Cum a ajuns, s-a repezit la ea. A început s-o mângâie, s-o sărute. Una din mâini i se mișca agresiv peste sânii, în timp ce cealaltă i se lăsă pe fustă. Cristina simțea că inima începe să-i bată, iar trupul să-i tremure. Nu îndrăznea însă, să-și arate față. Nici să scoată un cuvânt:
- Ai vrut poveste fără cuvinte, fetițo. Îți place? Întreba tata, în timp ce încerca să-i descheie nasturii.
În clipa aceea, nu mai puteam să stau pasiv. Am strigat din toate puterile:
- Las-o în pace! E fiica ta...
Cristina a început să fugă. Am pornit după ea, am implorat-o să se oprească, dar era degeaba. Urma i s-a pierdut printre frunzele ruginite. După ore în șir de căutare, i-am zărit silueta atârnând spânzurată de copac.

În loc de epilog:
Tata a înnebunit de durere și este internat într-un ospiciu. Însă, toata lumea ești că este "bine, sănătos", pe continet american. Mama își plânge fără oprire fiica și are mustrări de conștiință. Eu trăiesc ca un zombi... Doar pisica mănâncă și pe mai departe „Whiskas” și toarce fericită.
Și, era să uit. Am reunțat la medicină. Am început să studiez contabilitatea. Dar tot nu cred că voi ajunge vreodată să înțeleg ce criterii de evaluare trebuie să folosesc atunci când stabilesc care este prețul unei vieți.