Bogdan a fost foarte fericit după acea petrecere. Vorbea la telefon cu Eugenia în fiecare zi și se vedeau de câteva ori pe săptămână. Simțise că trăiește o a doua adolescență, se simțea chiar mai tânăr decât era de fapt. Eugenia era, la rândul ei, o tânără hărăzită de natură, însă spre deosebire de Bogdan, care-și trăise anii de aur, ea avea și atuul primei tinereți. Se poate, oare, defini ființa umană, o ființă umană, în termeni mai fericiți decât aceia în care aceasta are de partea ei următoarele caracteristici: tinerețe, frumusețe, inteligență, noblețe sufletească? Greu de crezut că este posibilă o definiție mai generoasă sau cu un grad de completitudine mai mare decât aceasta. Toate celelalte lucruri ar trebui să vină de la sine, ca niște consecințe firești ale însușirilor menționate la început. Inclusiv bogăția sau notorietatea. Toate, mai puțin longevitatea și dragostea autentică. Totuși, nu ți le poți asigura în alb pe toate! Viața lungă este, categoric, cel mai dificil lucru pe care ți l-ai putea garanta cât timp un accident stupid datorat unui moment de neglijență sau forța năprasnică a unei stihii a naturii îți pot curma viața prematur, ți-ar fi putut-o curma până acum, de altfel! Cât despre dragostea adevărată, aici este marea problemă, nimeni nu ți-o poate garanta, însă prin posedarea calităților enumerate mai sus îți poți augmenta șansele de a o întâlni și realiza cândva și cumva. Bogdan simțea că trăiește plenar din nou. Asta era tot ceea ce conta. Plănuiau să meargă la mare împreună, doreau să-și aparțină unul altuia cât mai mult timp posibil și se gândeau cu încredere la viitor.
Era începutul lui august. Bogdan stătea acasă în fața calculatorului. Era o altă zi în care lupta cu vreunul dintre demonii lui. În ziua aceea, de exemplu, încerca din nou să se lase de fumat. Încercase de atât de multe ori numai în vara aceea încât, în momentul în care vedea un pachet de țigări sau pe cineva fumând, în viață reală sau la televizor, reacția lui primară era aceea de a se retrage: de a părăsi spațiul cu pricina, de a schimba canalul TV, de a-și întoarce privirea de la peisajul nedorit. Eugeniei, în schimb, îi făcea plăcere să se numească pe sine însăși ca fiind o vicioasă. Ea era genul de persoană care nu umbla la viciile ei deoarece era de părere că o definesc ca om, creându-i o imagine integrală și credibilă. Bogdan, pe de altă parte, insista în a-și șlefui unul sau altul dintre aspectele personalității sau ale comportamentului său fie dintr-un perfecționism încă nerezolvat, ca orice complex psiho-comportamental persistent, fie dintr-un soi de masochism personalizat, mai degrabă moral, conform căruia trebuia să-și elimine din conduită și din gândire toate acele dispoziții și caracteristici susceptibile de a fi criticate, la un moment dat, într-un anumit context social. Aștepta să-l sune Eugenia, de obicei o lăsa pe ea să aibă inițiativa. Așa era mai comod și mai sigur. În sfârșit, se auzi melodia de apel a mobilului, o melodie pop destul de siropoasă, cântată de o solistă mai obscură, însă care începuse să-i placă datorită audierii ei zilnice, începuse să-i placă, în primul rând, datorită Eugeniei. Asocia vocea ring tone-ului prezenței ei fizice, oricât de fulgurantă și de îndepărtată ar fi fost ea. "Salut!" se auzi vocea Eugeniei "Salut!"- "Să știi c-am rezolvat-o!" Eugenia era într-o veșnică mișcare, mereu avea ceva de făcut, întotdeauna apărea ceva de perfectat sau cineva cu care să se întrețină. De data asta însă era o chestie realmente serioasă. Asta nu înseamnă că ceea ce stabiliseră să li se întâmple le era absolut necesar, ci dimpotrivă, însă odată declanșat acel ceva nu mai putea să fie contramandat."Deci, a rămas să ne întâlnim cu tipul în seara asta la 10, în fața night club-ului “Black Light”! Știi cât de mult iubesc viața, iar viața mea ești tu! Pa!" încheie Eugenia până ca Bogdan să apuce să-i replice ceva. Zâmbi. Studenta la litere îl scosese din circulație cu adevărat. Îi făcuse numele roți, vorba amicului de peste Prut! Reușise să-i încălzească sângele chiar și lui, care se lăuda că are o sensibilitate de reptilă. Partea pozitivă în toată afacerea asta era aceea că așa putea să spere să mai câștige câțiva centimetri în înălțime, deși ajunsese de mult la maturitatea biologică! Cum așa? Păi, foarte simplu, dragostea este principală sursă de energie din Univers, iar căldura permite dezvoltarea corporală a reptilelor în orice moment al vieții lor! În ultimele săptămâni începuse să se gândească la modul serios să-și reia cariera de psihanalist, asta deși știa că nu va putea să fie complet operațional până când nu-și va trăi amocul iubirii vreo două-trei săptămâni. După-amiaza fusese invitat de un foarte bun prieten la un film artistic, așa că avea să accepte oferta mondenă și să încerce să-și pună ordine în gânduri pâna la ora reîntâlnirii cu Eugenia.
La 10 fără un sfert se afla deja instalat în fața clubului. Eugenia nu venise încă. Dacă ar fi fost puțin mai corpolent poate că staționarea lui în fața intrării clubului i-ar fi fost mai agreabilă: clienții l-ar fi luat drept body-guard, însă așa se simțea perfect penibil, totuși nu îndeajuns de penibil încât să plece. Îi sună telefonul. Era Eugenia care îi spunea că o să întârzie puțin și că ar fi mai bine să intre înăuntru. "Black Light" era un club rock foarte șic, unul dintre locurile de referință ale rockerimii bucureștene. Fusese deschis de curând și se bucura de un aflux de clienți constant, iar segmentul de piață pe care se axaseră patronii clubului permitea o creștere numerică a clientelei. Nu în ultimul rând, popularitatea și, implicit, rentabilitatea unui club depindeau și de informarea potențialilor clienți în privința existenței și a situării lui. Chiar el pățise chestia asta atunci când dorise să urmărească anumite concerte: constatase că locațiile vizate se aflau, de multe ori, chiar în inima vechiului târg al Bucureștiilor, iar localizarea acestora era o chestiune de informare și de orientare. Păși înăuntru, unde domnea o atmosferă medievală quasi-completă, mai lipseau, levitând undeva pe scenă, niște clasici ai rock-ului, de tipul celor de la Nightwish sau The Rasmus. Clubul se afla în întregime underground, exceptându-i, bineînțeles, scările de acces. Pereții erau vopsiți în negru și verde și aveau nenumărate protuberanțe și denivelări, în încercarea proprietarilor de a-i face să semene cât mai mult cu pereții unei pivnițe de castel, plini de igrasie și de mușchi, coșcoviți și neregulați ca urmare a secolelor cărora ar fi trebuit sa le fie martori. Becuri în stilul unor sfeșnice asigurau iluminarea laterală, în vreme ce culoarul de acces în local era despărțit de sala principală de o ușă zăbrelită care fusese ridicată, ca și cum ar fi delimitat intrarea într-o odaie depozitară a vreunei comori ancestrale. Localul era destul de animat chiar și la ora aceea: tineri cu plete și cu bărbi foindu-se încoace și încolo, purtând țapi de bere sau purtându-și iubitele de mâini. Se duse la bar- o tejghea în cel mai autentic stil medieval- și-i ceru barmanului o bere fără alcool, după care se așeză la o masă mai retrasă, fapt care se vădi dificil chiar și la ora aceea, încă timpurie, întrucât mesele localului erau mari și întinse, fiind concepute pentru cel puțin 10 persoane. Localul avea ceva din atmosfera unei catacombe de castel, a unei crame, dar și a unei taverne medievale, mirosind a lemn și hidromed. O diferență semnificativă între acest local și un local istoric o constituia absența tutunului din meniul clienților și din aerul încăperilor acestuia din urmă. În perioada premergătoare inventării prafului de pușcă nici nu fusese descoperit, importat și aclimatizat tutunul, așa că mesenii Evului de Mijloc se desfătau cu orice altceva, numai cu tutun nu. Beau bere amestecată cu miere sau vinuri stoarse din struguri dezvoltați într-o atmosferă nereproductibilă în timpurile noastre, înfulecau fripturi de porc, vită sau oaie, se otrăveau consumând ciorbe din cazane de plumb, într-un cuvânt, trăiau o viață destul de boemă și de ingenuă, însă esențialmente diferită de reconstituirile ei din barurile și din localurile de aici sau de aiurea. Totuși, pe vremurile acelea totul era altfel, se mai foloseau potiruri și pahare din metal, se bea hidromed, arareori se foloseau tacâmuri în locuri ca hanurile sau tavernele, nu se fuma, nu se prea foloseau condimente orientale în mâncăruri datorită costurilor lor, igiena tuturor, inclusiv cea a nobililor sau a cavalerilor lăsa de dorit, bărbile făceau parte din apanajul bărbaților nefiind o opțiune estetică, ca acum, într-un cuvânt, totul era diferit. Hangii și jupânii se plângeau de costurile lumânărilor și ale gazului pentru lămpi, iar cei mai mulți dintre locuitorii acelei perioade istorice preferau să facă economie și să-și cruțe plămânii de mirosurile înecăcioase de ceară și gaz lampant, stingându-și luminile de la odăi mai devreme, în așteptarea unei noi zile de muncă grăbite, care începea, de regulă, odată cu revărsatul zorilor. Bogdan începu să soarbă din bere în așteptarea Eugeniei. În difuzoare se auzea una dintre melodiile formației americane Green Day, “Boulevard of broken dreams”. Spre sfârșitul hit-ului își făcu apariția și Eugenia. "Salut, m-am întâlnit cu tipul, chestiunea este deja rezolvată!" zise ea zâmbind. "Mă duc să-mi iau o bere, egoistule!" Eugenia reveni peste jumătate de minut înarmată cu o sticlă de bere arămie. "Am presentimentul că o se ne simțim minunat în noaptea aceasta!" șopti ea dându-și ochii peste cap. "În noaptea asta o să simțim gustul nirvanei, aroma de zăpada a stării de vid, așa cum îți face ție plăcere să aberezi!" adaugă puștoaica, deschizându-și tabachera pentru a-și scoate o țigaretă. "Merg pe mâna ta! Niciodată nu m-ai dezamăgit, așa că sunt convins că și de data asta lucrurile o să iasă exact așa cum vei vrea tu!" replică Bogdan, sorbindu-o din ochi. "Până atunci să nu anticipăm și să ne bucurăm de moment! Să ne savuram berile, să mă delectez cu nicotină și gudronul nelipsitelor mele țigarete, să te desfeti cu abstinența de nicotină, condiție biochimică și psihologică pe care se pare că o agreezi mai mult decât ai agreea condiția afirmativă a fumătorului care nu se privează pe sine însuși de țigări, într-un cuvânt, să încercăm să ne distrăm în seara asta și să profităm de ieșirea noastră aici!"- În difuzoare se putea auzi o altă melodie rock aflată la modă în acea perioadă, "Amaranth" a celor de la Nightwish. Era perioada în care ultimul lor album, "Dark passion play", conceput în noua lor componență, era pe punctul de a fi lansat, în momentul respectiv fiind cunoscută publicului larg doar melodia "Amaranth", una dintre cele mai comerciale piese ale noului album. "Ce este un nume perfect?" întrebă, mai mult pentru efectul scenic, Bogdan. "Să înțeleg că te inspiră versurile?"- "Mai mult mă intrigă, dar sunt unele adevăruri care se reflectă chiar și în piesa asta, nu la fel de profundă ca altele, ce-i drept!" Eugenia îl privi cu subînțeles. "Îmi spuneai că ai citit "Jurnalul secret al Laurei Palmer" de Jennifer Lynch?" Bogdan încuviință dând din cap. "Nu poți să spui că personajelor cărții ăleia le-a lipsit inspirația!"- "Mda, pot să afirm că au fost cât se poate de inspirate, până la urmă!" consimți Bogdan, mascându-și zâmbetul îndărătul gâtului sticlei de bere. Încet, încet, barul se popula, deja locurile libere ajunseseră să fie extrem de puține și, odată cu îngroșarea clientelei, creștea și spectacolul vizual oferit de rock-erii veniți din toate colțurile capitalei. De exemplu, remarcă un tip, cu părul lung, strâns într-o bandană roșie, care avea ambele brațe cuirasate de brățări din piele cu ghimpi metalici. Practic, nu exista nici un centimetru pătrat de pe întinsul brațelor sale care să nu fie împlătoșat de brățări negre, lipite una de alta ca să formeze o suprafață continuă, asemănătoare unor segmente de armură cavalerească. Un alt tip îl impresiona prin multitudinea inelelor pe care le purta pe degetele de la mâini, toate metalice, din argint sau din aur. O tipă de vreo 25 de ani, cu tenul albit la maximum și cu părul brunet, îl epata prin machiajul strident. Un negru pregnant, de efect, contrastând izbitor cu albul exacerbat al tenului și care se prelungea, în lacrimi de smoală, pe întreaga suprafață a obrajilor, iar mai jos, interminabilele ei unghii de la mâini fiindu-i ojate, de asemenea, în negru. Alte fete preferaseră machiajul roșu sau culoarea roșie pentru manichiură, existau și destui tipi care se machiaseră, câțiva dintre ei își purtau tricourile sau cămășile negre legate pe deasupra pantalonilor, unul chiar avea o fustă neagră extrem de asemănătoare unui kilt scoțian. Locul în care se găseau le oferea o acoperire perfectă, nu în ultimul rând însă, amândoi ascultau muzică rock. Eugenia nu renunțase la unghiile ei ultra-negre asemeni pucioasei Infernului, cum îi făcea lui plăcere să spună. Trebuia să profite de anii de studenție, adevăr pe care și Bogdan îl știa atât de bine. Libertatea pe care ți-o furnizează o studenție fără griji financiare deosebite este una unică pe durata vieții unui intelectual. Este exact acea perioadă în care trebuie să profiți la maximum de toate posibilitățile de distracție ivite, mai ales dacă intuiești sau ți se spune că ele sunt de nereeditat, că ele constituie un interval temporal inedit în viața tuturor acelora care ajung să-l trăiască, că ea nu este doar o perioadă de acumulări de cunoștințe și de formare profesională, dar este, mai presus de orice altceva, o perioadă de coacere afectivă și emoțională, de formare ca individ uman complet. Acestea fiind gândite și, în primul rând, acestea fiind adevărate, Bogdan nu putea decât să o încurajeze pe Eugenia în exprimarea personalității proprii. Eugenia avu satisfacția de a oferi câteva focuri unora dintre clienții și dintre clientele localului, fapt care fusese cu atât mai amuzant și mai oportun cu cât localul în cauză se numea "Black Light". Pe Bogdan îl bine-dispunea teribil această denumire, destul de bine aleasă, de altfel, făcându-l să se gândească la întunericul supra-luminos despre care teoretiza doctrina creștină medievală. Da, ironia firii făcea ca tocmai forma de prezentare a divinului să fie una întunecată, lipsită de lumina fizică sau, cel puțin, de lumina fizică perceptibilă vizual. Acest lucru era posibil să fie legitimat și științific știindu-se faptul că lumina de o vibrație foarte înaltă devine imperceptibilă senzorial. Însă îngerița căzândă din fața sa era foarte darnică cu lumina cea neagră, împărțind-o tuturor celor care ar fi avut nevoie de ea, indiferent de genul lor biologic sau de vârsta lor. Trecuse de miezul nopții, asta fiind, probabil, perioada zilei în care se simțea cel mai în largul ei, "când își regăsea ipseitatea", așa cum îi făcea plăcere să glumească. Publicul dansa pe acordurile melodiei "Sweet dreams" în varianta interpretativă a lui Marilyn Manson. Eugenia audia muzica hipnotizată, era fascinată de creația artistică a lui Brian Hugh Warner, iar "Vise dulci" nu era o bucată oarecare. Citind versurile melodiei, Bogdan avea să-și reamintească de multitudinea numelor lui Lucifer. Aparenta contradicție, poetică sau dramatică, realizată atunci când fetița, a cărei replică este extrasă dintr-un film, "Exorcistul", spune despre sine sau, mai degrabă, despre rezidentul ei vremelnic și neinvitat, că este, în același timp și în același loc, Lucifer și Belial, poate să fie explicată prin aceea că Belial este unul dintre numele lui Lucifer. Unii demonologi însă se încăpățânează să-l considere pe Belial că fiind o figură demonică distinctă, fapt care, până la urmă, nu modifică fundamental situația, ci chiar întărește ideea potrivit căreia subordonarea diavolilor față de autoritatea lor supremă este necondiționată, determinând o coeziune militară neegalată și neegalabilă. "Cel mai frumos a fost, totuși, atunci când Sydonay, asemeni protagonistei din "Titanic", i-a spus lui Emmanuel, care tocmai îi ceruse mâna, că numele ei este Lucifer, iar prin asta înțelegându-se totul, întreaga dimensiune a solidarității dintre ea și el, anume că voința ei îi aparține lui Lucifer, că ea este mireasa Purtătorului de Lumină și că, implicit, ea devine prin acesta lipsită de nume propriu, identificându-se nominal, volitiv și substanțial cu el, cu Lucifer! Ce poate să fie mai romantic decât acesta, mai ales că lui Lucifer pare-se că îi fusese rezervată damnarea eternă!" se extazie Bogdan- "Mda, este destul de romantic mitul pe care vi l-am povestit în noaptea în care ne-am cunoscut, însă nu trebuie să uiți faptul că Emmanuel, redându-i lui Sydonay natura divină inițială, adică natura de Înger sau de Putere a luminii, a găsit o cale poate superioară de a il restitui pe Lucifer. Făcând-o pe Sydonay să redescopere lumina pură i-a revelat acesteia adevăratul scop al existenței sau al esseității ei, cum vrei să-i spui! Scop pe care nu-l poți găsi decât în tine însuți sau însăți!" replică Eugenia.
DJ-ul pusese Metallica, iar asistența se aprinsese până aproape de temperatura de carbonizare. Eugenia îi făcu semn cu capul lui Bogdan că ar fi timpul s-o întindă. De când o cunoscuse pe Eugenia, Bogdan era tot timpul tentat să râdă atunci când asculta "Unforgiven" al Metallicăi. De ce? Pentru că, făcând abstracție de versurile foarte serioase, grave chiar, anumite cadre lapidare, filmate parcă într-un oraș roman, dăltuite parcă de regizor în studioul de înregistrare, îi reaminteau de ecranizarea cărții "Satyricon" a lui Petronius. Iar atunci Bogdan nu și-o putea închipui pe Eugenia decât ca fiind efeb-ul disputat de bărbații viguroși și maturi din romanul antic. Cei doi se ridicară de pe scaunele lor și ieșiră afară, în aerul puțin mai răcoros al nopții. "Hai să mergem la mine acasă ca să o testăm!" îi propuse Eugen. Într-un sfert de oră se aflau acasă la Eugenia. Intrară în sufragerie, Eugenia scoase două pahare de sticlă pe care le puse pe măsuța de cafea din fața sofelei. "Mai întâi să ne destindem cu altceva!" Zicând acestea, Eugenia se duse în bucătărie, de unde se întoarse cu o sticlă conținând un lichid verde-deschis. "Ai ghicit bine, este absint!" spuse ea până când Bogdan să mai apuce să mai spună ceva. "Nu este atât de psihodinamic pe cât se spune că ar fi- căci altfel nici nu ar mai fi legal- mai mult, este mai puțin psihodinamic decât un energizant mai bun, însă este o băutură deosebită. Chiar ne-o recomand spre consum!" spunând acestea, Eugenia începu să toarne din licoarea verzuie în cele două pahare aduse special pentru asta. "Și ce-ai mai făcut tu săptămâna asta?" o chestionă Bogdan, realizând că nu apucase să o întrebe nimic esențial despre ea. "M-am ocupat de poezii și de cumpărături, nimic deosebit!" răspunse Eugenia. "Am sentimentul că ceva frumos urmează să se întâmple!" exclamă el. "Motivează-ți afirmația! Astfel de presentimente emoționale am și eu adesea!"- "Pur și simplu știu, asemenea lucruri nu pot să fie justificate rațional, însă sunt momente în viețile noastre în care le suspectăm că se vor întâmpla. Știi foarte bine că nu toate premonițiile sunt clare și coerente, cele mai multe dintre ele sunt confuze, într-atât de confuze încât ne dăm seama de veridicitatea lor de abia după ce evenimentul pe care-l anticipau s-a consumat. Pentru ca să poți folosi astfel de fărâme sau de cioturi de informații prospective ai nevoie de un antrenament pe care doar experiența mai multor astfel de episoade ți-l poate oferi. Adică trebuie să asiști neputincios la câteva situații în care, deși ai deținut datele necesare în mână, nu ai fost capabil să le utilizezi în favoarea ta, fie pentru că nu ai știut că aceste date, ambigue și vagi, vizează un fapt care va avea loc cu adevărat, fie, cel mai adesea, pentru că nu ai știut cum să folosești acest material precognitiv. Doar o persoană antrenată și care, de regulă, dispune de facultăți precognitive reale, cu mult peste medie, ar fi în măsură să se folosească într-un mod judicios de datele disparate și difuze la care ar putea să aibă acces la un moment dat. Pe de altă parte, însă, mediumii sunt o categorie privilegiată de persoane, în cele mai multe dintre situații ei dispun de informații mult mai clare despre viitor, așa încât nu trebuie să mai interpreteze faptele în maniera în care ar trebui să o facă un om obișnuit!"- "Dar este chiar bun absintul din crama ta!" glumi Bogdan. "Știam asta, oricum, mulțumesc!" zâmbi Eugenia. "Știi," continuă Bogdan "mă gândeam la presentimentele tale privitoare la fapte frumoase, cred că ar trebui să nuanțezi cumva definiția frumosului sau pe cea a binelui. Pentru unii ar fi frumoase sau de dorit lucruri care pentru alții ar fi de neconceput. Cred că este o chestiune de filosofie de viață, de nivel cultural, de expectanțe privitoare la viitor!"- "Nu știu ce vrei să spui, însă știu că uneori poți să fii foarte parșiv sau nesincer chiar față de tine însuți!"- "Asta cam așa e, sau mai degrabă doar confuz! Ori poate că mă gândesc că fiecare situație are cel puțin câteva rezolvări- out-put-uri- rezonabile, unele dintre ele fiind radical diferite unele față de altele!"- "Îți garantez că nu eram atât de subtilă atunci când ți-am împărtășit așteptările mele, iar dacă întrezăream ceva frumos care să ne privească pe amândoi, atunci poți să fii convins că frumusețea acestui eveniment era una clasică și univocă!"- "Categoric!" zâmbi Bogdan "Poate că am amestecat premonițiile tale cu ale mele!".
Eugenia aprinse televizorul din sufragerie și începu să butoneze în căutarea unui post muzical. Bogdan se lăsase pe spate savurând absintul. Deși diluat, în varianta în care se putea găsi în comerț, absintul rămânea o băutură spirtoasă destul de tare, iar aura de mister în care era învăluit, cât și popularitatea de care s-a bucurat la finele secolului al nouăsprezecelea, într-o perioadă de mare emulație culturală, îi creștea calitatea de la sine."Și când ai de când să ne oferi specialitatea casei?"îl înțepă Bogdan. "Vine acuș, doar nu crezi că am uitat!" Bogdan lasă paharul de absint pe sticla servantei. Băuse suficient, și deși era una dintre puținele tării cu ușoare efecte tonice, absintul rămânea, înainte de orice altceva, o băutură cu consecințe psiholeptice, ca orice băutură spirtoasă. Eugenia găsi în cele din urmă postul căutat și se așeză pe canapea, lângă Bogdan. "Știi," începu Eugenia "sunt zile în care nu-mi doresc nimic altceva decât să plec undeva, cât mai departe, undeva unde să nu mă deranjeze nimeni sau, mă rog, aproape nimeni, într-un loc cât mai izolat, însă nici într-atât de retras încât să pierd orice legătură cu lumea ori să mor de inaniție! Cred că varianta unei insule pustii sau a unui Paradis insular tropical rămâne cea mai bună pentru mine. Sunt o romantică incorigibilă în pofida aparențelor mele!"- "Și eu mi-aș dori asta, o insulă precum cea din filmul cu Leonardo di Caprio cred că ar fi locul ideal pentru unii că noi!"- "Am înțeles apropoul!"- "Dar nu este niciun fel de apropos, este o simplă coincidență!"- "Nu are importanță! Știi,"spuse Eugenia redevenind serioasă "este pentru prima oară când încerc chestia asta!"- "Și pentru mine ar fi la fel!" o asigură Bogdan.
Peste aproximativ o jumătate de oră erau amândoi bine-dispuși. Eugenia începu să fredoneze o melodie rock, în vreme ce Bogdan trecea în revistă capitalele Africii. "Știi foarte bine că Africa este patria muzicii rock!" zise el "Iar la popoarele africane primitive, totemice și animiste, muzica are o funcție magică și vrăjitorească, adică este un procedeu natural prin care oamenii comunităților tribale se conectează la centrii de energie locali, la inconștientul colectiv, cum ar fi spus Jung. La ei și pentru ei muzica este o necesitate proto și pre-religioasă, are o valoare de adaptare la mediul exterior atât de ostil! Ulterior, noi, europenii, am preluat muzica lor tribală dând naștere rock-ului sau jazz-ului. Desacralizând muzica triburilor africane și transformând-o în muzică comercială, ceva mai elaborată și structurată în conformitate cu canoanele melodice europene, omul alb a creat, sau mai bine spus, a recreat rock-ul, așa cum îl cunoaștem noi!" discursă Bogdan. Eugenia nu prea dădea semne că ar fi capabil să-l asculte, cu atât mai puțin să-l înțeleagă, fiind mult prea preocupată să viseze cu ochii deschiși. Se lungise pe jos și-și închipuia peisaje nesfârșite, întinderi de ape sau orice altceva de genul asta. "Auzi," spuse ea "marfa asta mi se pare chiar bună, poate că ar fi bine să mai trecem pe la ei!". Bogdan o luă în brațe vrând parcă să-i spună că ceea ce făcuseră fusese îndeajuns. Eugenia îi înțelesese mesajul trupului. Deși se știau doar de câteva săptămâni, începuseră deja să comunice fără cuvinte, așa cum se întâmplă adesea cu oamenii aflați, de la natură, pe aceeași lungime de undă. "Nu te mai juca cu focul, ca nu cumva și el să înceapă să se joace cu tine!" îi șopti Bogdan la ureche, deși cuvintele erau deja redundante. "Nu pot să cred că nu ți-a plăcut!" rosti Eugenia, ghemuindu-se în brațele lui. "Știi că nu despre asta este vorba!"- "Uite," îl atenționă Eugenia trăgându-l de mânecă "vezi ce lănțișor frumos mi-am cumpărat, arată la fel că o lamă de râs! Ghici la ce poate să mai servească un astfel de obiect de artă?"- "Nu știu și poate că e mai bine nici să nu aflu!" îl liniști Bogdan.
Dupa noaptea aceea albă avea să urmeze o perioadă în care s-au văzut mai rar. Eugenia invocă diverse motive din cauza cărora lipsea de la anumite întâlniri ori le reprogramă pe altele. Fiind în vacanță universitară și neplecând din localitate nedisponibilitatea recurentă a prietenei lui începu să-l intrige pe Bogdan. Într-o bună zi, pe la mijlocul lui august, avea să-l reîntâlnească pe Ștefan la "Cafeneaua actorilor". Ștefan, calm și tonic ca întotdeauna, mustăcea în fața unui pahar de bere, așa cum ar fi fost de așteptat pentru imaginea pe care și-o crease.
"Ce mai faci, Bogdane?" îl interpelă el. "Salut, ce să mai fac, cred că experimentez primele necazuri în Paradis!"- "Eugenia?"- Bogdan dădu din cap așezându-se la masă. "Se poartă foarte ciudat în ultima vreme, nu mai mă sună aproape deloc, nu mai răspunde la telefoane, lipsește de la rendez-vouz-uri, iar când o întreb dacă este OK sau dacă noi suntem OK îmi spune că suntem și, respectiv, că este, așa că eu nu mai înțeleg nimic!"- "Hmmm, în mod normal ți-aș fi spus că sunt semne ale răcirii relației voastre, având în vedere că ea este mai tânără decât tine, însă, oricum, nu ar fi fost o explicație bună pentru că Eugenia este un fată foarte matură pentru vârsta ei, iar maturitatea intelectuală implică și o maturitate emoțională rezonabilă, cel puțin și cu siguranță în cazul ei. Însă știindu-o nu pot să spun decât că este ceva foarte ciudat. Știi," încercă el să continue " nici nu știu dacă este bine să-ți spun, dar totuși am s-o fac pentru că am senzația că s-ar putea să fie ceva important. Am văzut pe cineva care semăna foarte mult cu ea în fața restaurantului "New World". Mai mult ca sigur că era Eugenia pentru că nu prea cred să aibă vreo soră geamănă și nici eu nu eram beat. Era în compania a doi indivizi foarte ciudați, ea se tot agita încercând să le explice ceva, iar tipii ăia se uitau la ea ca la o nouă specialitate culinară, și nu în sensul bun al expresiei, dacă o exista vreunul! Se uitau la ea cam amenințător, eu tocmai mă urcasem în taxi și nu am auzit prea bine ce discutau, dar am avut impresia că vorbeau despre bani!"- "Eu nu știam nimic despre asta!" exclamă surprins Bogdan. "Bine că mi-ai spus, măcar știu că sunt mari șanse că noi, eu și cu ea, vreau să spun, să nu avem probleme, iar dacă există unele, ele să fie de altă natură și să vină din altă parte!"- "Da, dar știi că toți oamenii și toate cuplurile trăiesc într-o societate, iar dacă ai prea multe probleme cu restul societății nu mai poți să mai fii fericit nici tu!"
În seara aceea avea să se întâlnească cu Eugenia. Nu-i mai acceptă scuzele și stabili să o vadă la ea acasă. Sună la ușă. Eugenia îi deschise zâmbindu-i cu toată fața. Se purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. "Vrei să-mi spui ce se întâmplă?" o chestionă el. "Despre ce vorbești?"- "Despre ceea ce faci tu ultima vreme! Ai legături cu lumea interlopă?"- "Nu mai multe decât aveam în urmă cu câteva săptămâni!"- "E clar că nu pot să mă înțeleg cu tine! Să spunem că un prieten de-al tău te-a văzut într-o situație destul de interesantă, ce ai avea de spus despre asta?"- "Să știi că nu m-am văzut cu niciun alt tip!"- "Nu despre asta vorbesc, cred că ai început să-ți cumperi recuzită ca să te muți la Polul Sud, ca o femelă pinguin respectabilă ce ești!"- "A, dar nu pot să cred că spui asta, dar de unde crezi că aș dispune de atâția bani, cine crezi că sunt eu, Angelina Jolie?"- "Nu o jigni pe Angelina Jolie, nu cred că ea ar face ceea ce faci tu, la un buget cu mult mai restrâns!"- Eugenia izbucni în râs. Deși avea fața ușor încercănată îi stătea extrem de bine atunci când râdea. Întreaga musculatură facială i se întindea, iar ochii i se îngustau, transformându-i-se preț de câteva râsete în niște fante subțiri, asemeni personajelor din arta japoneză, yaoi sau manga. "Vorbesc serios, Eugenia, am senzația că te-ai băgat în ceva care te depășește, care ne depășește!"- "Nu mai fii atât de preocupat în legătură cu existența mea, doar am fost atât timp doi străini unul față de altul! Poate că ne-am și întâlnit pe stradă în trecut, fără că încă să ne fi cunoscut la vremea respectivă!" ripostă ea. "Acum tu ești cea care face pe filosoafa, însă ești foarte nedreaptă! Știi foarte bine că mi-aș fi dorit să te fi cunoscut mai devreme, iar de câteva săptămâni încoace am crezut că suntem prieteni și că nu mai avem secrete importante unul față de altul!"- "Nu am nimic să-ți spun pentru că nu ți-am ascuns nimic! Dacă ceea ce pretinzi tu că s-ar întâmpla cu mine, în viața mea, ar fi adevărat, atunci nu crezi că tu ai fi fost una dintre primele persoane căreia i-aș fi cerut ajutorul?"- "Nu sunt absolut convins!" tăgădui Bogdan. "În definitiv, nu ne cunoaștem de prea multă vreme și nu știu care sunt schemele tale de reacție în situații de criză!"- "Și eu aș fi curios să le aflu pentru că nu m-am găsit până acum în nicio criză adevărată, deși parcă aș prefera să mă cunosc pe mine însămi în împrejurări ceva mai liniștite!" replică Eugenia, așezându-se în fața calculatorului. "Sper să mă fi înșelat atunci!" rosti Bogdan, rezemându-se cu brațele de spătarul scaunului pe care se așezase Eugenia, după care adaugă pe un ton șoptit: "Dacă nu vrei să-mi spui, nici nu o să-mi spui, asta e un lucru sigur, iar dacă nu-mi spui nimic, asta fie înseamnă că nu ai ce să-mi spui, fie că nu vrei să-mi spui ceea ce ți se întâmplă. În ambele cazuri concluzia și morala sunt aceleași: să lăsăm timpul să ne răspundă la toate întrebările, formulate sau nerostite, întemeiate sau nefondate!"- Eugenia îl apucă cu brațul stâng pe după gât, atingându-i fața. Bogdan îi ciufuli părul tuns scurt, însă ușor zbârlit, în stilul emo. Se atașase foarte mult de poeta proaspăt ieșită din adolescență, acesta era un fapt de necontestat, la fel ca numărul de automobile din Beijing sau ca numărul stelelor din Calea Lactee. Și câte stele numără galaxia noastră, care este, printre galaxii, cam ceea ce este China printre țările lumii!
În ultimele zile ale lui august urma să plece la mare și și-ar fi dorit foarte mult ca Eugenia să-l însoțească. Era, practic, ultima oportunitate pentru el de a merge pe litoral în vara anului respectiv, iar varianta cea mai tentantă era Vamă Veche. Concertele anumitor trupe rock îl determinaseră să ia o hotărâre irevocabilă în privința plecării lui la Vamă în acea perioadă. Eugenia își mai revenise, în sensul că reîncepuse să-l telefoneze, nu mai lipsea de la întâlniri, însă Bogdan continuă să aibă sentimentul că Eugenia îi ascundea ceva. O cunoștea de ceva mai mult de o lună, dar avea deja pretenția de a-i fi intuit psihismul în liniile lui esențiale. Iar experiența lui de viață și experiența lui de psihanalist conjugate cu experiența lui în o cunoaște pe Eugenia îl făceau să creadă că nu-i spusese totul despre ea, despre ceea ce se întâmplă în viața ei. "Da, cum să nu, am de gând să merg și eu!" se bucură Eugenia când află de intenția lui Bogdan. Bogdan învățase să înoate la mare, și nu la ștrand sau în vreun bazin acoperit, așa cum se întâmplase cu majoritatea prietenilor lui care știau să înoate. Îi plăcea foarte mult marea, temându-se de ea în același timp. Marea nu era, neapărat, un loc de agrement. Stricto sensu, mările și oceanele sunt întinderi foarte mari, în unele cazuri enorme, de apă sărată și care, odată cu trecerea veacurilor și cu perfecționarea civilizației materiale omenești au început să fie exploatate progresiv, din ce în ce mai mult. Întreagă dramă ecologică cu grave implicații economice a contemporaneității, în pofida veridicității ei ca dramă, se datorează faptului că de la revoluția industrială încoace omul a început să utilizeze la un nivel mai ridicat, aproape exhaustiv, resursele vaste, regenerabile, însă totuși limitate și destructibile ale planetei. Afirmația este valabilă și pentru Oceanul Planetar, deși termenul este mult mai larg și mai ambiguu. În comuna primitivă mările și oceanele erau folosite secvențial, ele oferind oamenilor de atunci cam la fel de multă hrană vie ca și apele râurilor, fluviilor sau ale lacurilor, iar asta datorită faptului că navigația practic nu exista, traversarea suprafețelor de apă făcându-se cu plute din materiale vegetale sau cu bărci rudimentare, scobite în arbori și cu un grad de hidro-dinamism scăzut. A fost necesar să treacă zeci de mii de ani pentru ca Oceanul Planetar să-și diminueze enigmele, odată însă și cu resursele sale aparent inepuizabile. Însă bogăția adâncurilor sau a liniilor țărmului nu există pentru ca omul sau o oarecare specie privilegiată, de aici sau de dincolo de Soare, să beneficieze exclusiv și devastator de ea. Măcar pentru elementarul fapt biologic potrivit căruia omul nu este o ființă acvatică. Nu, el este menținut în viață de atmosferă sprijinindu-și picioarele pe litosferă, însă hidrosfera nu-l privește atât de mult, ci doar în măsura în care aceasta îi oferă apa și echilibrul ecosistemului necesare existenței lui. Atât. Tocmai de aceea lui Bogdan i-au apărut ca fiind deplasate temerarele tentative ale turiștilor de a înota pe cont propriu cu mult dincolo de geamanduri, în încercări ilare și inutile de a intra în apele teritoriale ale Turciei, după cum i-au părut la fel de absurde demonstrațiile de virilitate gratuite ale turiștilor sau ale localnicilor care săreau de pe faleză, inclusiv în zilele în care marea era agitată, ori care făceau scufundări departe, în larg. Bogdan știa că marea este o forță a naturii, parte integrantă a unei forțe și mai mari, Oceanul Planetar și știa că omului îi este suficient mult mai puțin decât puterea năprasnică a mării pentru a-și pierde fragila-i viață. Auzise și citise despre cei care-și pierduseră viața în Dunăre, unii dintre ei fiind buni înotători, ba chiar văzuse mai demult, în copilărie, cazul unui adult care se înecase la ștrand. Mai erau și poveștirile pe care le auzise de la prieteni sau pe care le văzuse la buletinele de știri de la televiziuni în care se istorisea despre cazurile de înec din Lacul Morii sau despre atâtea alte accidente care se petreceau în apă. Nu în ultimul rând, îl impresionaseră definițiile kantiene ale sublimului, mai ales definițiile exemplificate cu ce-uri concrete. Cum poate fi sublim oceanul, de pildă, sau o mare întindere de apă? E suficient să-l prinzi într-o zi furtunoasă, de fapt, e suficient să-l scanezi, de-ai putea, pe întreaga lui suprafață până când găsești o zonă de pe cuprinsul lui care să corespundă și să se preteze descrierii sublimului. Oceanele sunt îndeajuns de mari, așa încât se poate afirma despre ele că găzduiesc în orice moment dat cel puțin câteva zeci de vortex-uri ale sublimului sau punți către transcendență, dacă vrei să le numești astfel! Sublimul este ceva care te fascinează și te înfioară deopotrivă însă, care, pentru a putea să fie apreciat din punct de vedere estetic, solicita condiția detașării estetice, condiție realizabilă doar cât timp observatorul se află în siguranță față de manifestarea sublimului care i se developează în fața simțurilor. Exact ca atunci când mergi să vezi balene și rechini plutind în vaste bazine de sticlă securizată sau ca atunci când Aristotel, ambițiosul filosof elin, se urcase pe vârful unei stânci ca să admire frumusețea Mediteranei, însă unii dintre contemporanii lui au avut altă parere în legătura cu oportunitatea privirii mării. Astea ar fi două exemple de sublim, și de aici reiese că ar fi sublim nu securitul sticlei din acvarium și nici filosoful grec, ci natura, prin forțele sale: forța brută și devastatoare a unei balene, forța rece și ucigașă a unui rechin, forța incomprehensibilă a unei furtuni mediteraneene amplificată de relieful litoralului, stâncos și plin de golfuri. Așa că Bogdan avea destule motive, trăite, livrești sau văzute, spre a se teme de mare. Știa să înoate, iubea curele helio-marine, însă marea ca forță a naturii, chiar și în zilele în care era liniștită, era un adevăr gata postulat, care nu mai trebuia să fie verificat. Litoralul românesc era frumos însă pentru… atmosferă. Fără să fie un Paradis insular precum litoralul grec, turc sau zona Balearelor, fără să fie o zonă ideală pentru sporturile nautice precum Antipozii sau țărmurile pacifice ale Americii, litoralul românesc avea totuși specificul lui, fărâma lui de utopic. Bogdan simțea nevoia să meargă la mare în anul acela, iar Eugenia îi oferea pretextul perfect pentru planul său. Stabiliseră să plece pe 28 august, la primele ore ale dimineții.
În seara zilei de 27 se întâlniseră într-un restaurant fast-food din centru. Când Bogdan ajunse la locul convenit, Eugenia se afla deja acolo. Se așezase la terasă și sorbea non-șalantă dintr-un pahar de suc. "Bună, ce mai faci?"- "Nimic, ți-am urmat recomadarea și am citit cartea aia, să știi că a fost foarte amuzantă. Literatura japoneză are nișe resurse nebănuite!"- "Cred că, mai degrabă, noi suntem cei care punem accentul valoric greșit!" răspunse Bogdan în timp ce se așeza vis-a-vis. "Având în vedere amplitudinea culturii nipone, inclusiv a celei contemporane, se poate afirma, în cel mai bun caz, că a noastră cultură are șanse să se apropie de cultura Þării Soarelui Răsare! Cât despre ilaritatea cărții, cred că a început să devină un loc comun la toți naratorii japonezi ai actualității, care scriu cărți comerciale, anume acela de a condimenta orice intrigă, oricât de gravă ar fi ea, cu interludii umoristice. Însă, insist să cred că umorul exprimat lexical nu constituie o trăsătură reprezentativă pentru mentalitatea japoneză. Scrierile tradițional japoneze au tendința de a fi foarte sobre, sunt scrieri aplicate la subiecte concrete, sunt scriituri tehnice de tipul tratatelor buddhiste, manualelor de ceremonii, compendiilor de legi civile, codurilor de conduită ale samurailor, culminând cu Bushido, și așa mai departe. Cultura japoneză a fost și a rămas în bună măsură o cultură serioasă, atât la propriu, cât și la figurat. Orice scriere venind de acolo sau de la cineva care s-a născut acolo, în afara situației în care nu are un caracter comercial sau jurnalistic, adică în cazul în care este o scriere realizată conform tradiției, fiind infuzată de mentalitatea niponă, nu poate să fie altfel decât serioasă. De altfel, de ce avem noi oamenii, sau noi, europenii, nevoie de umor? Păi, pentru ca să ne relaxam. Însă aici survine o diferență de mentalitate și o mică problemă de ordin psihologic. Să înțeleg că europenii sunt mai stressați sau mai nevrotici decât orientalii? Sau stilurile de viață distincte stau la baza acestor diferențe? Mai degrabă! Pe unii orientali, de la Vede încoace, și pe toți orientalii, de la Siddharta Gautama încoace, îi caracterizează serenitatea și cumpătarea învățăturilor buddhiste, care au ajuns să amprenteze adânc substanța spirituală a popoarelor Extremului Orient sau ale subcontinentului indian. Astfel, acești oameni își extrag și-și păstrează o doză rezonabilă de calm și de perseverență încât aproape că nu mai au nevoie de supapele vicioase ale euro-americanilor spre a se reface și recondiționa psiho-somatic. Nu mai necesită să-și expună simțurile și mintea aceluiași nivel de plăceri carnale și alimentare, nu mai sunt la fel de dependenți de activitățile menite să combată stressul, precum glumele, alcoolul. Cred că ar fi fost bine pentru noi să ne naștem într-o țară ca Japonia!" își încheie speech-ul Bogdan. "Știi," făcu Eugenia, privindu-l de sub paharul voluminos de plastic "era un joc de browser, foarte frumos de altfel, în care, la început sau, mai degrabă, în cazul unui nou început, un jucător care dorea să reintre în joc avea mai multe variante dintre care să aleagă, una dintre ele fiind aceea de a reîncepe jocul în mijlocul comunității lui! Poate că în cazul tău totul nu a fost nimic altceva decât o eroare de setare, asta pornind de la presupoziția, nedemonstrată în ceeea ce mă privește, potrivit căreia există reîncarnare!"- "Foarte amuzant, să știi că nu aș ezita nicio clipă dacă aș avea o astfel de ocazie, cândva în viitorul îndepărtat!"- Trecuse circa o jumătate de oră de când stăteau pe terasa fast-food-ului. O lume pestriță se succeda atât la mese, cât și pe trotuarul din fața restaurantului. Era un sfârșit canicular de vară, după perioada ploioasă din mijlocul verii urmaseră săptămâni de foc, cu temperaturi de peste 35 de grade Celsius. La o masă învecinată se așezaseră Ștefan și cu un tip înalt și tuns scurt, pe care Bogdan nu-l mai văzuse până atunci. Îl salută ușor, din cap, iar Ștefan îi răspunse în același fel. Era ca un făcut, se întâlneau peste tot, lumea era, într-adevăr, mult mai mică decât ai fi fost tentat să crezi la prima vedere. Sau poate că legături karmice invizibile, însă inevitabile și implicite, făceau ca anumite persoane să se întâlnească în mod constant, ca într-un serial artistic. "Cel mai mult m-a amuzat Sandy Belle!" zise Eugenia, parcă ghicindu-i gândurile "ea și cu pictorul acela, Mark Wellington, păreau că sunt predestinați unul altuia, așa că drumurile li se intersectau întruna, fără însă ca să se și observe reciproc sau măcar unul să-l fi observat pe celălalt!"- "Cum spui tu!" zâmbi Bogdan. Eugenia dori să-și ridice telefonul mobil de pe masă, dar îl scăpă. Înciudată, caută un șervețel sub tava din plastic reușind performanța de a vărsa cartofii prăjiți pe ciment. "Perfect!" exclamă ea "ce se mai poate întâmpla?"- "Îți tremură mâinile, cumva?" o întrebă Bogdan îngrijorat. "De ce mi-ar tremura mâinile, eventual din cauza nervilor!" pufni Eugenia. "Tacâmurile astea sunt foarte unsuroase!". Bogdan o prinse de încheietura mâinii drepte și i-o ținu fixă timp de câteva secunde. Un ușor tremur al degetelor se putea vedea fără niciun fel de efort, chiar și de către un nespecialist. "Dă-mi drumul!" protestă Eugenia, smucindu-și încheietura din strânsoare. "Ești sigur că nu m-ai mințit atunci când ai spus că tu și drogurile sunteți două linii paralele?"- "Mie mi-a plăcut întotdeauna matematica ne-euclidiană!" glumi Eugenia "Lasă la o parte pornirile astea hystrionice și teatrale! Eu te întreb serios, ești sigur că nu ești în sevraj?"- "Și dacă aș fi, ce ai putea să faci pentru mine, tu care, ca un îngeraș ce mi te găsești, încerci să renunți până și la fumatul de țigarete din tutun?"- "Nu știu, depinde de situație, cred că un prim pas ar fi acela de a-mi spune dacă ești sau nu!"- "Ce-ți spune ție intuiția, dragă Bogdane?". Bogdan se îndreptă în scaun drept răspuns."Ok, nu are rost să te mai păcălesc, recunosc că nu am fost o fată cuminte deloc! Și mai am să-ți spun ceva, dacă tot am dat cărțile pe față!"- "Uimește-mă!"- "Am o mare nevoie de bani, atât de mulți încât plecarea noastră la mare nu prea are cum să fie periclitată! Aș cheltui un mizilic pe litoral!"- "Despre ce sumă e vorba?"- "În jur de 1000 de Euro!"- "Nici nu te mai întreb cum ți-ai făcut astfel de datorii!"- "Probabil că nu ai cum să mă ajuți!" tatonă terenul Eugenia. "Aș putea să încerc să obțin un credit de la bancă, însă nu-ți pot garanta nimic! În cel mai rău caz vindem ceva și tot facem rost de suma asta! Să nu-mi spui, dar ce să te mai întreb, că ai devenit dependentă, asta ca distracția sa fie completă!"- "Tu ce crezi!" îi răspunse Eugenia, zâmbindu-i angelic și aprinzându-și cu mâinile tremurânde o țigară.
Peste două ore se aflau în garsoniera închiriată de către Bogdan. "Mâine o să plecăm pe la prânz, în funcție de mersul trenurilor, trebuie să merg întâi pe la bancă să văd ce pot să fac!".Eugenia tocmai descoperise în biblioteca lui Bogdan o carte de-a lui Yukio Mishima, "Confesiunile unei măști", și se așezase pe covor, cu volumul în poală. "E bine, totuși, că-ți păstrezi ingenuitatea!" zise Bogdan nevenindu-i să creadă. Se așeză și el pe jos, în stânga Eugeniei, și-și rezemă capul de umărul ei. "Să nu-mi spui că vrei s-o sfârșești precum Mishima!"- "Mishima și-a făcut seppuku, a fost opțiunea lui să moară!"- "Da, însă asta după ce se adusese într-o situație fără ieșire, o situație care avea să-i afecteze iremediabil reputația de scriitor de succces și de maestru de arte marțiale! Tu mai ai o grămadă de posibilități pe traiectoriile destinului tău și ar fi păcat să ți le îngustezi din cauza unei rătăciri de moment!"- "Dulce rătăcire!" chicoti Eugenia.
A doua zi aveau să plece spre Constanța pe la 12.30. Banca îi refuzase creditul lui Bogdan. Garanțiile lui financiare nu fuseseră îndeajuns de convingătoare. "Găsim noi o soluție!" o încurajă Bogdan. Eugenia se gândea cât de oportun ar fi fost să-i spună despre termenul limită al datoriei lui pseudo-bancare. Probabil că era preferabil să se distreze în week-end, urmând să vadă ulterior ce și cum să facă.

Statueta din aur a lui Buddha nu făcea decât 8 milioane de lei vechi. Era, oricum, o sumă bună, chiar dacă mai mică decât cea la care o cumpărase. Relațiile lui Bogdan în anticariatele din București îl ajutaseră să găsească un cumpărător corect și răbdător. În mod normal o astfel de statuetă, cotată la un astfel de preț, nu se putea vinde imediat, fapt care înseamna că cel care o cumpără trebuie să se înarmeze cu tenacitate prefațată de corectitudine comercială atunci când negociază prețul cu furnizorul. Ceea ce s-a și întâmplat. Se întorseseră de câteva zile de pe litoralul Mării Negre. Acum, că o rezolvaseră cu Buddha, mai aveau nevoie de vreo 5 ori pe atâta. Pe deasupra, Eugenia îi mai spusese că ziua scadenței era duminică. Situația tindea să devină delicată. Bogdan avea fel și fel de prieteni, însă când era vorba despre sume mari de bani, lucrurile se complicau, dialogurile se blocau, convorbirile se întrerupeau, bogăția personală declarată tindea să devină mai mult teoretică decât efectivă. "Dacă nu dăm o lovitură nu văd ce am putea să mai facem!" se isteriză Bogdan. "Poate că ar fi bine să mă duc să vorbesc eu cu ei și să le spun că preiau eu datoria ta cu condiția de a mă păsui încă o săptămâna, cu camăta de rigoare, bineînțeles!"- "Nu te-aș sfătui, tu nu știi ce fel de tipi sunt ăștia!"- "Ai vreo idee mai bună?"- "Nu pot să-ți cer să faci așa ceva pentru mine. De fapt, nu pot decât să te împiedic în încercarea ta nebunească de a face pe eroul! De unde o să faci rost de atâta bănet? Și o să-ți mai pui și pielea la saramură pentru asta, pentru mine!"- "Așa vom reuși să mai câștigăm ceva timp! La cât te-ai îndatorat aproape că ar fi mai ieftin s-o ștergem din țară în ajunul ultimei zile!"- "Nu poți să scapi așa de ușor de ăștia, ar fi în stare să ne urmărească familiile și cunoștintele, iar dacă ai intra și tu în porcăria asta, ar ajunge să te hăituiască și pe tine, în calitate de garant, pe tine și pe rudele tale!"- "Deci avem două variante, fie ne fofilăm în afara situației cât mai rapid, eventual plecând din țară, fie ne băgam până la gât în ea!"- "Eu nu pot să te rog să faci asta pentru mine!" se înroși Eugenia. "Eu am fost întotdeauna de părerea că dragostea este un lucru frumos, dacă nu chiar minunat, care se poate întâmpla în viețile oamenilor și nicidecum pretextul pentru consecințe ca cele pe care le întrevăd acum!"- "Everything will be fine!" încercă să o liniștească Bogdan. "Numai să reușim să-i convingem să ne mai lase încă o săptămână și apoi să facem rost de bani!"
Eugenia luă legătura cu "creditorii" ei. Ideea era să se întâlnească până duminică, când expira împrumutul, pentru ca să aibă șanse reale ca să iasă cu ceva din negocierea lor. Altminteri, dacă s-ar fi întâlnit în ziua scadenței, reacția "finanțatorilor" ar fi avut mari șanse să fie una marcată de reluctanță, și asta ținând cont de o analiză psihologică simplă a situației. Ar fi părut că fiind o făcătură, o tentativă ieftină de a-i convinge să-l mai păsuiască încă puțin, până la inevitabilul pay back time. Se pare că indivizii acceptaseră, în principiu, oferta Eugeniei, cu condiția firească de a-l vedea și de a discuta cu noul garant. Și, totodată, cu posibila noua victimă, în cazul nefericit și improbabil în care nu reușeau să colecteze banii datorați. Se întâlniră în seara zilei de vineri, în parcul din fața Sălii Polivalente. Era o zonă splendidă, de care-l legau amintiri plăcute și destul de vechi, datând de pe vremea când era doar puțin mai în vârstă decât Eugenia. În apa rece ca gheața, pe atunci, în acea iarnă, a lacului aruncase o monedă peste umăr la sfatul lui Robert, un băiat superb de origine moldovenească. Se rugase pentru noroc în dragoste, nu-și mai amintea dacă-i specificase lui Cupidon pentru care dragoste anume, deși era clar că în clipele respective nu se gândea decât la Robert. Probabil că dacă nu ar fi fost student pe vremea aceea, și încă unul silitor, care mergea la aproape toate cursurile și seminariile, ar fi reușit să-l aibă pe Robert pentru o perioadă. Dar, oare, la ce i-ar fi servit asta? Ei doi ar fi putut să se considere compatibili? Gândind acum, într-o seară caldă, retrospectiv și la rece, la ceea ce se întâmplase mai demult, într-o noapte rece în care mințile se încinseseră de la supraturația indusă de pasiune, trebuia să admită că se precipitase, ca de atâtea ori, de altfel, în viața lui. Aceea nu avea cum să fie iubire. Tipii urmau să fie întâlniți chiar pe podul cu pricina, de pe care aruncaseră monedele. În cea mai amenințătoare zonă posibilă aflată relativ aproape de stradă, asta pentru că, dacă doreai să intimidezi pe cineva cu adevărat, dar și să-ți îngreunezi retragerea în cazul apariției poliției, puteai să propui ca loc de rendez- vouz dealurile din fața crematoriului "Cenușa" sau alte câteva locuri mult mai apăsătoare și mai "grăitoare de la sine" în privința seriozității situației. Ajunseră la pod la ora stabilită. Niște puști insomniaci își pasau unul altuia o sticlă de suc barând accesul pe pod. Oricum, nu aveau ce să facă dincolo de ei, dincolo de tinerețe, miza vieților lor era aici și acum, restul era nebunie sau incertitudine. Bogdan se amuză în sinea lui gândindu-se la faptul că băiețașii de cartier nici nu bănuiau că ei se opriseră în loc, la marginea podului, din motive total străine persoanelor lor, destul de agreabile, de altfel. Problemele lor erau cu mult mai grave decât și-ar fi putut închipui adolescenții musculoși și dominați de imperativele hormonale ale vârstei și ale sexului lor. Singura problemă era aceea că, atunci când durii urmau să vină, era foarte probabil să-i spulbere laolaltă cu gașca de gură-cască din fața lor. Sesizându-le oprirea și încordarea puștii începuseră să discute din ce în ce mai zgomotos între ei. Li se părea ciudat ca două persoane să fi fost îndeajuns de temătoare încât să nu mai îndrăznească să mai înainteze pe podul de ciment pe care se aflau, dar li se părea încă și mai ciudat faptul că persoanele respective nu făcuseră stânga-împrejur, salvând aparențele și economisindu-și timpul, ci, dimpotrivă, acestea rămăseseră proțăpite la buza podului, ca și cum le-ar fi fost teamă de vreo explozie imaginară, eventual. "Ãștia sunt tâmpiți, sau ce?" se auzi o voce guturală, de puști abrutizat înainte de vreme, de consumul de bere și de tutun. Unul dintre ei observă manichiura excentrică a Eugeniei. "Bă, să mor eu," făcu el" ăștia-s ciudați rău de tot, ori sunt rocker-i, ori sunt sataniști!"- "Da’ ia spuneți, pe cine căutați pe aici?" li se adresă un altul. Din fericire, sau poate dimpotrivă, dialogul fu întrerupt de venirea creditorilor Eugeniei. "Eu cred că sunt fanii lui Marilyn Manson!" zise unul dintre dubioșii creditori ai Eugeniei. Ca printr-un farmec, întreaga gașcă se sparse de îndată ce cei doi haidamaci își făcuseră apariția. "Deci tu ești amicul Eugeniei!" i se adresă unul dintre ei lui Bogdan. "Da, eu sunt!"
Întâlnirea decursese în termeni buni, dacă se poate să se afirme astfel. Asta însemnând că creditorii interlopi ai Eugeniei consimțiseră că Bogdan să preia datoria ei, bașca majorarea de rigoare, care ridica întreaga tărășenie la 1200 de Euro. Faptul că cei doi fuseseră în măsură să le ofere 800 de RON nu făcea decât să rotunjească suma restantă, sumă care se ridica la 4000 RON. Practic, dobândă "prescrisă" de cei doi interlopi anulase contravaloarea statuetei din aur a lui Buddha, indicând o dată în plus caracterul iluzoriu al existenței materiale și deșertăciunea ei. Măcar izbutiseră să mai câștige ceva timp, o săptămână bătută în cap, mai exact, iar prețul plătit de Bogdan se dovedea deja ca fiind unul destul de piperat. Iar de acum încolo trebuiau să producă, eventual să materializeze, din pământ, din piatră seacă, respectabila sumă de 40 de milioane de lei românești vechi. Ajunseră acasă la Bogdan cu mult după miezul nopții. Merseseră pe jos. Era un început de septembrie călduros. Oricum, din punct de vedere astronomic vara încă nu se încheiase, iar temperaturile exterioare confirmau această realitate pozitivă, chiar extrem de pozitivă. Poate singura. Pe de alta parte, meteorologic vorbind, statistica ultimilor ani, ca să nu spun a mileniului care tocmai începuse, indica faptul că de abia după primele ploi mai serioase se realiza tranziția, relativ bruscă, de altfel, de la vară la toamnă. De regulă, primele ploi ale lui septembrie veneau pe fundalul unor scăderi termice, norii de ploaie fiind purtați de curenți mai reci de aer, și, în concluzie, aceasta era schema în bază căreia se asigura trecerea de la un anotimp la altul în ultima vreme, cel puțin în partea asta a Europei. Bogdan și-ar fi dorit ca în noaptea aceea să plouă, poate că s-ar mai fi răcorit puțin, poate că ar fi găsit soluția salvatoare sub vreun jet răcoritor de apă celestă, poate că o ploaie zdravănă ar fi grăbit venirea toamnei sau ar fi delimitat-o. Însă degeaba se amăgea, îndeobște, primele ploi mai serioase, și odată cu ele și toamna, veneau de abia spre finalul lunii, în preajma zilei lui de naștere. El era fiul toamnei, prin definiție, asta cel puțin în noua dinamică termică a Europei de Est, când anotimpurile intermediare se scurtează ca întindere și se relativizează, când temperaturile globale cresc, când zăpezile devin tot mai rare, și așa mai departe. "Sper să mă prindă aniversarea sănătos, să ne prindă sănătoși!" gândi Bogdan zâmbind speriat. "Ce ar fi să rămâi peste noapte la mine?" îi zise Bogdan- "Păi de ce crezi că am venit până aici la ora asta, ca să iau taxi-ul și să plec?". Intrară în camera închiriată de Bogdan la etajul 9 al unui bloc moștenit din fostul regim politic. Era totuși o garsonieră confort unu, cu o mica baie și un balconaș care-i permitea să admire peisajul stradal citadin. "Pentru ce nouă, bucureștenilor, ne face plăcere să stăm în case închiriate?" întrebă retoric Eugenia. "Pentru că necesităm libertate și discreție, bănuiesc. Știi că și Ștefan și-a închiriat un apartament la subsol, undeva prin centru, unde se simte foarte bine. Ce nevoie mai ai de micile avantaje și, uneori, de marile dezavantaje ale casei părintești cât timp libertatea este bunul cel mai valoros al omului?"- "Asta așa este!"- "Oricum, în țara noastră situația este foarte delicată!" continuă Bogdan "Am prieteni care au la dispoziție case imense, dar care nu și-au putut găsi un loc de muncă potrivit pregătirii lor profesionale, așa că preferă să stea în stand by până la apariția ofertei celei mai bune!"- "Știu în ce țară trăim, fii liniștit, însă sunt optimist în privința viitorului!" rosti Eugenia, făcându-i cu ochiul. "Să înțeleg că de asta ai intrat în încurcăturile astea? Sperai că venitul mediu pe cap de locuitor să crească galopant peste noapte?"- "Știi foarte bine că nu asta avusesem în minte! Trebuie să admit că am intrat într-o încurcătură exemplară! făcu Eugenia resemnată. "Lasă că o să găsim noi o soluție!" o liniști Bogdan. În noaptea aceea aproape că nu au dormit deloc. Au tot vorbit despre ceea ce ar putea să facă. Un prim pas ar fi fost ca începând de săptămâna următoare Bogdan să renunțe la garsonieră și să se mute împreună cu bunicul său. Însă suma de bani salvată pe calea asta ar fi fost una infimă față de cea datorată interlopilor. Iar de acum erau abilitați să folosească pluralul în privința creditului încă nerambursat. Oricum, era un început de soluție, și nici nu putea să plece din garsonieră fără să achite chiria pe luna care trecuse, deja îl amânase suficient pe proprietar. OK, de miercuri se va muta din nou cu bunicul și nu o va mai putea aduce pe Eugenia la el acasă peste noapte, însă va mai exista, oare, un after-Wednesday? Adormiseră îmbrățișați fără să-și mai facă nimic unul altuia, oare cine ar mai fi avut chef de ceva în situația lor? Bogdan avea să se trezească dimineața, cu orarul biologic deformat de nopțile albe petrecute în ultima vreme, gândindu-se că în cazul lui stress-ul extrem avea un efect afrodiziac, și că fusese regretabil că o lăsase pe Eugenia să adoarmă neconsolată! Dar pe el cine, oare, îl va mai consola în situația în care nu reușea să obțină suma cerută de distinșii creditori? Iar totul numai pentru niște praf în vânt, pentru o brumă de plăcere lipsită de continuitate sau de consistența unei relații dintre doi oameni!
Luni îl văzu pe Sorin, un fost coleg de școală generală și de liceu care se întorsese de curând din Germania. "Ce mai faci, Sorine, știi că mi-ai schimbat perspectiva asupra mea însumi în ziua aceea în care am mers împreună spre casă? După naturalețea în care gândeai și gândești sunt constrâns să afirm că erai făcut pentru Germania, probabil că este o chestiune karmică, mă văd nevoit să folosesc din nou această vocabulă! Însă tot nu reușesc să mă dumiresc ce aveai în comun cu Cosmin?"- "Bună, Bogdane, dar văd că ești foarte vesel și cald astăzi!" replică Sorin amuzat- "Mda, mă rog, să zicem că știu să salvez aparențele foarte bine! Știi, de fapt, pentru ce te sunasem!"- "Da, am înțeles că tipul asta acordă împrumuturi la dobande mici, iar cât timp ne cunoaștem și-mi este dator l-aș putea convinge să te împrumute la o dobândă nulă!"- "În cazul asta sunt onorat să-l întâlnesc!"- "I-am spus să ne întâlnim în seara asta la Einstein Cafe!"- "Era normal să alegi locul asta! Însă știi că e vorba despre o sumă ceva mai mare de bani!"- "Depinde care este percepția amicului meu despre ce înseamnă mult!" răspunse Sorin într-o română destul de curată. Își amintea cu plăcere că fuseseră colegi de clasă începând cu clasa a patra, odată cu transferarea lui Bogdan. Sorin era cel mai chipeș și cel mai delicat dintre toți băieții din școală, toate fetele erau moarte după el! Ce avea, totuși, în comun cu Cosmin, cel care-i devenise coleg de bancă? Probabil că zona în care locuiau și faptul că amândoi aveau priză la sexul opus, deși din motive diferite. Sorin avea, atunci ca și acum, o voce deosebit de frumoasă, o voce realmente eufonică. Iar acum, când îl revedea, la ceva ani de la ultima întâlnire, amândoi având acum 28, Bogdan avea să descopere cât de puțin se schimbase în toți acești ani fostul său coleg. Își păstrase delicatețea fizică, sensibilitatea care îi era trădată de fiecare gest sau acțiune pe care o săvârșea, avea inclusiv aceeași voce catifelată, psyhedelică. Cu vocea lui, opină Bogdan, ar fi putut să devină cel mai bun psihoterapeut din lume! Iar întâlnirea asta urma să-i mai servească la ceva, el însuși, deși destul de destupat la minte și de lipsit de idei preconcepute, avea propriile prejudecăți privitoare la anumite tipare comportamentale și moduri de psihism uman. Așa că a fost nevoie de o discuție puțin mai generoasă cu Sorin ca să-și spulbere proprii săi demoni, propriile lui prejudecăți: Sorin era căsătorit și avea o soție minunată, cum și merita, de altfel. Ea rămăsese în Munchen, unde și el avea să se reîntoarcă luna următoare. Nu făcuseră încă vreun copil, însă se gândeau să-și planifice unul. Probabil că, uitându-se și la fotografiile soției lui, copilul respectiv va urma o carieră de top model, asta în afara situației în care nu va opta pentru industria cinematografică! La “Einstein Café” îl cunoscu pe prietenul lui Sorin. Lui Bogdan îi displăcu profund, era un individ sinonim cu impuritatea, părea să fie corupt până în măduva oaselor, doar relațiile lui Sorin și cine știe ce conjunctură socială îi aduseseră pe cei doi împreună. Era clar că tipul nu avea nimic în comun, nici cu Bogdan, nici cu Sorin, nici cu “Einstein Café”, nici cu Germania ori Bavaria. Însă, pe de altă parte, deși străin de toate și tuturor, părea că fiind intim legat de materialitatea lumii în care trăiau cu toții, ca identificându-se cu mizeria ei și cu țelurile și cu tumultul său perpetuu. Sebastian, deoarece acesta era numele amicului lui Sorin, era ceea ce s-ar putea numi un om de lume, un om cu bani și interesat de bani, un om al acestei lumi, cea a începutului de mileniu trei și de secol douazecișiunu. Pe undeva, Sebastian era mai real decât ei amândoi la un loc. Ca orice om de afaceri versat, deși nu a menționat nicio dată, nici măcar pe durata savurării desertului, cu ce fel de afaceri se ocupă, Sebastian nu a fost încântat de garanțiile oferite de Bogdan. "Toate posesiunile tale per-so-na-le", accentuase el, "nu fac cât o treime din cuantumul împrumutului meu fără dobândă!"- "Nu pot să te contrazic!"- "Lasă-mă să mă gândesc, dacă nu ar fi fost Sorin nici nu s-ar fi pus problema, nu cred că pot să-ți dau un răspuns pe loc, nu am mai jucat până acum rolul unui joc piramidal sau al statului, scuză-mă, dar sunt om de afaceri!" Bogdan zâmbi trist. Totuși trebuia să iasă într-un fel din marasmul asta. Acum că-l invocase, prin bună-voința destinului, pe Sorin, una dintre figurile iconice ale copilăriei sale, s-ar fi așteptat că situația să se poată rezolva. Dar iată că nu era atât de simplu! Avea senzația că tocmai trăsese asul din mânecă și că dacă nici amintirile cele mai dulci ale copilăriei, odată prezentificate, nu-l vor putea rezolva, atunci înseamnă că se confruntă cu o situație desperată în adevăratul sens al cuvântului. A doua zi Sorin îl sună ca să-l anunțe că Sebastian îi declinase cererea. Îi aprecia sinceritatea de a nu-l fi mințit în privința solvabilității lui, însă nu putea să-l împrumute cu suma de bani cerută în absența unor garanții satisfăcătoare, iar pentru moment, cel puțin până la sfârșitul anului, și Sorin se găsea într-o situație financiară mai problematică. De aceea se și întorsese în țară, în speranța de a obține un credit de la o bancă românească pentru a deschide un IMM în București pe care să-l conducă de la distanță prin intermediul unor rude. "Recesiunea e un fenomen mondial, care însă se resimte în grade diferite în funcție de țară! Iar emigranții, cum suntem și noi in Germania, sunt printre categoriile cele mai afectate!"
Mai era o zi până la termenul limită și cei doi nu izbutiseră să strângă banii necesari. Lui Bogdan nu-i venea să creadă. Se pare că-și supraestimase abilitățile comerciale și norocul. Nu colectaseră decât 15 milioane, iar salariul urma să-l ia de abia săptămâna următoare, salariu care nu ar fi fost, oricum, suficient. Un concurs de împrejurări deosebit de nefericit! Nu se putea baza nici pe pensia bunicului său, pe absolut nimic! "Dacă nu reușim să facem nimic îți propun să mergem în Brașov, la niște rude de-ale bunicii mele!" îi propuse Bogdan- "Adică să ne refugiem? Păi asta nu ar fi decât o soluție temporară! Nici nu știu dacă ar mai accepta, sub o formă sau alta, măcar o singură zi de întârziere! Oricum, ne-ar cere camătă pentru fiecare secundă în plus!"- "Știu că plecarea nu este o soluție viabilă, cel puțin nu plecarea în provincie! Doar dacă am pleca din țară, și am izbuti cu banii pe care îi avem, am avea motive să sperăm în rezolvarea, întrucâtva, a situației! Însă în Brașov nu prea am avea ce să facem, nici prostituția nu este la fel de profitabilă precum este în București sau în Constanța! Ar fi doar un refugiu temporar!"- "Este clar că nu trebuie să mai rămânem aici dacă nu facem rost de bani până mâine seară!" concluzionă Eugenia. "Mai este și varianta negocierii, poate reușim să obținem o amânare!"- "În mod normal ar trebui să fie de acord, însă având în vedere că este vorba de datoria mea, de fapt, și ținând cont de lipsa mea de credibilitate m-aș mira să accepte un alt termen!"- "Ceea ce înseamnă că este foarte riscant să mergem acolo fără suma completă!"
A doua zi dimineață luară microbuzul spre Brașov. Se uitau unul la altul năuci și amuzați de tragicomicul situației. Autostrada le va oferi suficient timp de gândire. Oricum, dacă reușeau să descopere vreo comoară la poalele Tâmpei ar fi avut suficient de mult timp ca să se întoarcă în capitală. "Decât să-i stressam și perplexam pe unchii mei din Săcele, mai bine să închiriem o cameră la un motel mai ieftin, însă asta putem să o facem seara, după ce facem un tur turistic al orașului, sunt multe de revăzut și chiar de văzut în premieră! Ai fost, de exemplu, în cimitirul evreiesc? Mie mi se pare un loc destul de frumos!" Eugenia avea ochii roșii, machiajul i se diluase și începuse să i se scurgă pe obraji. "Nu are rost să plângi, măcar așa, prin șocul vieții, o să scapi de sevraj și de toate problemele legate de perioadă de după, dacă mă înțelegi!"- "Dacă tu crezi că mă simt mai bine din punct de vedere fizic doar pentru faptul că mintea îmi este înfricoșată, vorba lui Lauri Ylonen, să știi că te cam înșeli, cele două stări de disconfort pot să coexiste bine merci! Setea celulară de zăpada și frica neuronală de moarte!"- "Păi de aceea te-am și adus la munte, dincolo de granița Vechiului Regat!" bravă Bogdan, deși niciunul dintre ei nu mai avea chef de glume sau de false orgolii. După-amiaza i-a suprins colindând printre pietrele verticale ale cimitirului evreiesc din Brașov. Eugenia se așezase pe jos, pe pământul reavăn, și citea dintr-o carte de poezii de Edgar Allan Poe. "Please, don't ever say again nevermore!" protestă Bogdan în fața litaniei nesfârșite a Eugeniei. "Știi că încă suntem în cărți!" i se adresă el pe un ton mai jos. "De am reuși să facem rost de banii aia! Știi, vineri are loc o petrecere în cetate! Dacă întâlnim persoanele potrivite am putea să facem rost de oarece bani, însă, mai mult că sigur că nu de întreaga sumă!"- "Atunci de ce mi-ai mai spus, să știi că nu mă interesează să mă prostituez pentru o brumă de bani, bună eventual pentru o înmormântare decentă!" După un periplu de aproape două săptămâni prin Transilvania, periplu care începu în Brașov și se încheie la Târgu Mureș, cu o escală la Sibiu, cei doi își atinseseră scopul: aveau suficienți bani încât să-și achite datoria. Încă din prima vineri petrecută în Brașov intraseră în legătură cu un artist excentric din Sibiu, un tip boem, dar putred de bogat. Îi invită pe amândoi la Sibiu, și după vreo 10 zile pe durata cărora se învârtiseră în cercurile artistice ale târgului și unde cunoscuseră o serie de persoane interesante, reușiră să obțină suma necesară. Cea mai fructuoasă colaborare artistică a fost cea cu un pictor șvab, doar că pictura pe care au făcut-o împreună nu avea nimic în comun cu arta plastică convențională. Erau conștienți de imoralitatea soluției lor, însă avuseseră nevoie desperată de bani. În concluzie, ar fi putut să considere sejurul lor transilvănean ca pe o călătorie lucrativă, un turneu operativ machiavelic, care le-a permis să facă rost de finanțele trebuincioase fără a se expune riscului linșajului sau celui al pierderii vieții, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat să facă același lucru în București. De la Târgu Mureș, unde se reîntâlni cu un fost coleg de facultate, Bogdan și cu Eugenia se întorseseră în București. Conveniseră să le telefoneze tipilor respectivi de îndată ce ajungeau în capitală pentru ca să stabilesca o întâlnire cu ei. Aveau 50 de milioane de lei vechi, cu 25% mai mult decât le datoraseră. Cei doi doreau să creadă că eventuala camătă nu-i va scoate din schemă. Eugenia formă telefonul magic. "Să auzim ce spune Morpheus!" se hlizi ea încrezătoare.Urmă o discuție aprinsă și destul de scurtă. Bogdan nu înțelesese mai nimic: mersul trenului, zgomotul celorlalți pasageri care își scoteau bagajele pe coridoare, lătratul unui cățeluș chinuit de o stăpână iresponsabilă, toate acestea făcuseră ca discuția Eugeniei să-i fie total neinteligibilă. "Ce au spus!"- "Că nu sunt mulțumiți deloc și că o să ne mănânce ficații, la propriu! Cică dobânda crește exponențial cu fiecare zi de întârziere! Mi-au spus că trebuie să le dăm dublu dacă vrem să rămânem intacți, adică să le mai dăm încă 30 de milioane de lei vechi, îți vine să crezi! Cică, dacă nu am fi dat bir cu fugiții și le-am fi cerut o păsuire poate că am fi discutat altfel, însă așa, ori ne omoară, ori o să ne ia și pieile de pe noi!"- "Nici cele mai afurisite bănci nu fac așa, de unde naiba să obținem suma asta! Din nou! Nu se pot mulțumi cu ceea ce avem să le oferim? Sunt totuși niște bani, mai mulți decât investiseră inițial, așa că ar trebui să le convină, nu crezi? Ar avea un profit de 18 milioane de lei vechi, dacă luăm în calcul și acontoul de acum două săptămâni!- "Explică-le lor, ei mi-au spus că sunt oameni de afaceri și că pentru ei fiecare ban și fiecare zi contează deoarece se exprimă în contracte, împrumuturi, dobânzi, servicii, produse, și așa mai departe! Și că oricum, e greu de apreciat ce stricăciune reală le-am produs prin întârzierea noastră! Îmi pare rău, Bogdane, că te-am pus în situația asta!"- "Să nu-ți pară, o să mă întâlnesc cu ei personal chiar în seara asta, da-mi telefonul haidamacului ăla!"- "Nu știi ce spui!"- "Eu cred că banii pot să rezolve majoritatea situațiilor!"- "Numai dacă sunt suficienți!"- "O să găsesc eu o soluție, acum că le-am demonstrat că suntem solvabili!"- "Halal solvabilitate!" pufni Eugenia. "Ai citit Hagakure?" Bogdan schiță un zâmbet sugestiv drept răspuns."Pot să spun un singur lucru: te iubesc!"
Bogdan îl sună pe individ- Eugenia îi spusese că-l cheamă Vlad. Îl rugă să accepte suma de bani pe care o aveau în schimbul promisiunii că o să le dea restul banilor într-o săptămână. Se gândea deja la pictorul șvab din Sibiu. Vlad acceptă în cele din urmă. "Vezi că s-a rezolvat, de ce erai așa de pesimist?" o dojeni Bogdan. "Eu nu sunt sigură că s-a rezolvat! Dracu' știe ce este în mințile lor, mie mi-au vorbit foarte urât, sincer, mi-e teamă să mă duc acasă pentru că sunt convinsă că ar fi avut cum să afle unde stau în zilele în care am fost plecați din București. Ai mei par să fie în regulă, le-am spus că mă duc la niște prieteni, dar nu știu ce să fac cu mine!"- Mergi în garsoniera pe care o închiriasem, am păstrat cheile, iar proprietarul mi-a promis că nu o să o închirieze altcuiva timp de o lună!" Cei doi se despărțiră cu greu. Statură pe peron câteva minute bune, atemporale, unul în fața altuia, fixându-se în ochi, după care se îmbrățișară prelung. "Oare să-mi fi găsit iubirea adevărată?" nu contenea să se întrebe pe sine Bogdan. Era ciudat că intuițiile sau acel întreg aparat inconștient de instrumente meta-psihologice care-l ghidase, fie și confuz, cel mai adesea, pe durata întregii sale vieți de până atunci refuza să-i transmită semnale clare, să-i spună ce-i rezervă viitorul imediat. Se simțea precum un oracol privat de facultatea lui cardinală, exact în momentul cel mai important al existenței lui de până atunci sau exact atunci când cetatea avea nevoie de predicțiile lui. Plecă direct de la gară, lăsându-o pe Eugenia să se ocupe de bagajul lui, nu putea să mai irosească nicio oră în plus, trebuia să rezolve cât mai repede problema, care chiar dacă nu fusese a lui de la bun început, devenise a lui, trebuia să fie și a lui. Măcar era pentru întâia dată în viața lui în care simțea că trăiește plenar, că este viu cu adevărat. În sfârșit, toate gesturile și toate acțiunile sale purtau amprenta veridicității, își recăpătase ipseitatea, ca să spună așa! Era natural, era el însuși, ceilalți nu mai contau decât în măsura în care contau cu adevărat. Nimic din ceea ce era balast al vieții, din ceea ce era derizoriu și irelevant nu-l mai apăsa în vreun fel sau altul. Tot ceea ce făcea și spunea, le făcea și le spunea pentru că trebuia să le facă și să le spună, pentru că erau necesare. Dispăruse, finalmente, orice umbră de teatralism sau de artificialitate în gesturile și în zisele sale, acționa sub incidența și sub înrâurirea imperativului personal al rațiunii, probabil că era un imperativ sensibil, și nu inteligibil, însă simțea că aceea era legea lui morală, legitatea lui obiectivă în subiectivitatea ei și aservită unui cer înstelat care merita orice fel de credit, oricât ar fi fost el de mare, în schimbul garanției frumuseții celor 19 ani, și aceia neîmpliniți.
În metro îi sună telefonul. "Sunt Vlad, vezi că am schimbat planul, ne întâlnim în complexul comercial Feeria, din Băneasa, avem ceva treabă pe acolo, ai timp să ajungi într-o jumătate de oră! Când ajungi la capătul autobuzului 330 să mă anunți!" La dracu', trebuia să ocolească o bună parte a capitalei că să ajungă acolo, însă era decis să rezolve problema odată pentru totdeauna. Bineînțeles că dură mai mult decât îi estimase Vlad drumul. De abia în trei sferturi de oră ajunse la locul stabilit. Telefonul îi sună din nou. "Dacă ai ajuns în complex, îndreaptă-te spre zona comercială, te așteptăm în față!" Închise celularul și porni spre locul indicat, în mai puțin de două minute ar fi ajuns acolo. Când tocmai intra pe aleea care conducea spre complexul comercial îi apăru în față o mașină neagră, probabil un Mercedes, cu farurile aprinse. Acesta frână brusc, oprindu-se chiar lângă el. Dinăuntru ieși un tip tuns la zero, cu o privire demențială. Individul îl luă de mijloc și-l azvârli pe bancheta din spate a mașinii. Totul se întâmplă în câteva secunde, cu o rapiditate demnă de un film de groază. Filmul vieții lui. Înăutru un alt tip, în mod sigur unul dintre cei doi pe care-i întâlnise în seara aceea în spatele Sălii Polivalente, îl lovi cu pumnul în plex, luându-i respirația. Bogdan simți că-și pierde cunoștința și că toracele nu-i mai poate susține efortul de a respira. Timp de vreo 15 secunde agonice nu mai făcu nimic altceva decât să zacă pe burtă încercând din răsputeri să inhaleze aerul atât de necesar. Între timp cineva îi legă mâinile la spate și-i acoperi ochii cu o eșarfă. În sfârșit își recăpăta suflul, însă intuia că necazurile lui sunt departe de a se fi încheiat. "Am la mine banii pe care vi i-am promis!" Drept răspuns cineva îi astupă gură cu un căluș. Mașina mergea în viteză luând curbele în forță și neoprindu-se aproape deloc la semafoare. După un maraton de aproximativ un sfert de oră automobilul opri zgomotos, cauciucurile scrâșnind pe prundișul abraziv. Mâini puternice îl luară pe sus scoțându-l din mașină. Doi indivizi îl apucară de coate, ținându-l mai mult pe sus, că pe o păpușă, și îl târâră înainte, pe ceea ce părea să fie o potecă trasată la marginea unei dumbrăvi. Zgomotele nocturne ale păsărilor și ale greierilor îi confirmau faptul că se aflau undeva în afara orașului, cel mai probabil la marginea pădurii Băneasa. Indivizii îl înșfăcaseră zdravăn, transportându-l cu o viteză pe care de abia dacă ar fi reușit să o atingă dacă ar fi mers pe picioarele lui. În viteza înaintării pe potecă picioarele lui aproape că nu atingeau pământul, doar din când în când, în dreptul vreunui ciot sau vreunei denivelări a terenului, pingelele lui loveau solul. După vreo două minute de marș susținut printre tufișurile și arbuștii pădurii grupul se opri. Cineva îi scoase călușul din gură, un altul îl împinse pe jos, forțându-l să stea în genunchi. "Unde ai pus banii?" îl întrebă o voce care părea să fie a lui Vlad. "În portofelul din buzunarul din stânga!"- "Mda, sunt câți a spus!" spuse un tip cu o voce gravă, ca de bariton. "Doar că e puțin cam târziu!"- "Amice, nu am ce-ți face!" se auzi din nou vocea lui Vlad. "Însă avem și noi niște principii de respectat, o imagine de apărat, niște datorii de recuperat la timp și tot tacâmul, dacă știai că nu ești în stare să plătești datoria amorezului tău nu ar fi trebuit să te bagi sau ați prizat împreună? Oricum, nu mai contează, nu mai contezi! Eu zic să-l rezolvăm!" În clipa următoare Bogdan simți o durere ascuțită în spate, ca și cum un obiect tăios i-ar fi perforat straturile pielii ajungând până în interior, în cutia toracică. Un văl de căldură îi cuprinse pieptul, după care se răspândi în restul corpului. Urmă o durere surdă în tâmplă stânga și căzu pe jos, în pământul rece, acoperit de iarbă și de mușchi. Încerca să se ridice în picioare, însă mâinile îi erau sucite la spate și refuzau să-l asculte, fiindu-i, oricum, deja amorțite. Vru să se împingă cu picioarele înainte, însă cineva i le cosi cu o lovitură de bâtă trântindu-l pe spate. Simți cum un obiect tăios i se înfipse într-o coastă, probabil o piatră. Cineva îi puse o talpă grea pe piept, strivindu-i toracele. În secunda următoare simți o durere profundă în genunchiul drept, ceva îl lovise acolo și cineva râdea demențial agitând pământul din jurul sau. Animat de o furie sălbatică și neomenească, izbi cu piciorul stâng, rămas teafăr, în direcția râsetului nebunesc. Din fericire lovi ceva moale, după care urmă o înjurătură murdară și simți o durere năprasnică în piciorul cu care lovise. Ceva sau cineva, posedând o forță colosală, acționă asupra materiei delicate a piciorului său izbindu-l cu o intensitate care, practic, îl frânse. Auzi o troznitură scurtă și o durere cumplită îi anestezie tot corpul- sau ce mai rămăsese din el- pornind de la gambă și urcând până la creier.Timp de câteva zeci de secunde se zvârcoli neputincios și agonizant pe pământul bătătorit al locului lui de execuție. De abia după ce-și reveni din dansul macabru descris pe solul pădurii, asemeni unei insecte cu picioarele frânte și cu sistemul nervos aproape paralizat de frică, călăii lui catadicsiră să-i acorde din nou atenție atingându-l. Atunci cineva îl lovi, aproape părintește, în cap, acolo unde loviturile au efecte ireversibile și permanente. Un obiect ascuțit îi perforă ochiul stâng oprindu-se acolo. O durere adâncă îi săgetă țeasta, lacrimile i se asociară cu șuvoaie de sânge, iar sângele înlocui lacrimile din orbita secată. Urmară izbituri pe întreaga suprafață a corpului, în burtă, în piept, pe mâini și pe picioare, ca și cum zeci de ființe malefice, de păsări ale Infernului l-ar fi atacat simultan, nutrindu-se din carnea sa, frângandu-i oasele, sugându-i măduva. Un topor îi despică palma dreaptă, un pantof cu vârful metalic se împlântă în rana deschisă din burta sa, intrându-i până în stomac.
Lovituri peste lovituri, durere peste durere, simțea cum, în decurs de câteva zeci de secunde, corpul sau, încă respirând, i se descompune în bucăți, ca o mașină dezarticulată, iar el nu poate să facă nimic pentru ca să opresca inevitabilul proces destructiv și chiar dacă ar fi reușit să o facă ar fi fost deja prea târziu: jeturi masive de sânge îi izvorau din toate părțile trupului, își simțea căldura interioară revărsându-i-se pe solul devenit reavăn, iar bietul său corp golindu-i-se de conținut și transformându-se, tot mai mult, într-o carcasă goală. Într-un final, de acum așteptat și tot mai confuz, simți o lovitură fără precedent de puternică aplicată în creștetul capului, simți acestă lovitură teribilă, decisivă, după care-și pierdu conștiința. Probabil că un medic ar fi spus că atunci a murit.