Când Grațiela a intrat în sediul publicației, la care lucra, nu i s-a părut ciudat că aceeași mașină care staționa zilnic vis-a-vis de redacție se afla și acum de planton. Curios era că niciodată nu zărise pe cineva în ea. Dar Grațiela știa ca orice reporter de investigații că, de obicei, astfel de mașini au implementate dispozitive de fotografiere, cu care fac o adevărată “radiografie” a celor ce se perindă într-un sediu al unui mare trust mediatic. Intră în biroul ei și își deschise calculatorul. Nu avea niciun mesaj la poșta electronică. Spera ca Mihai să-i fi lăsat măcar un semn înainte de a pleca pentru totdeauna atât de departe. Dar Mihai știa ca și ea că și în România supravegherea electronică acționa de acum intruziv în intimitatea personală în materie de mail sau messenger, fiind arealuri urmărite de serverele instituționalizate ale serviciilor secrete. Așa că își pregăti un capuccino și se închise într-o tăcere încărcată de tristețe. Atât pentru vestea cernită dată de d-na Leoveanu, cât și pentru perspectiva sumbră de a nu-și putea definitiva investigația. Auzi un ciocănit timid în ușă. Era Miruna de la “Politic”, care-i înmână un plic. Sosit ieri dimineață, când ea se afla încă la Addis Abeba. Fără expeditor menționat pe el. Îl deschise cu inima plină de o speranță ce creștea ca aluatul dospit dintr-o făină bună. Citi pe nerăsuflate: “ Domnișoara Grațiela, vă așteaptă un pachet la post-restant. Oficiul poștal 20”. Deschise calculatorul și căută lista cu oficiile poștale din București. Oficiul menționat era undeva prin Balta-Albă. Se gândi că plicul nu putea fi decât de la Mihai Leoveanu. Căci, dacă cineva i-ar fi trimis un pachet obișnuit, ar fi făcut-o pe adresa din cartierul său, nu tocmai la mama naibii, în cealaltă parte a orașului. Deschise ușa directorului publicației, Croitoru Dumitru, care, cum o văzu, îi făcu un semn disperat să intre. Tocmai vorbea la telefon. Grațiela surprinse însă cu intuiția genuin feminină o schimbare în expresia feței șefului ei. Ba, mai mult, i se păru că acesta intercalase în conversație, brusc, disimulat, ultima sintagmă: “ Nu o să punem batista pe țambal, cum se așteaptă ei, domne! Mergem înainte, ca soldatul rus. Până la Berlin!”. Croitoru închise nervos telefonul, își aprinse pipa și o invită să ia loc.
- Grațiela, am tot sunat la tine aseară până târziu!
- Avionul a avut întârziere o oră și jumnătate...Așa este când te zgârcești la bani și mergi cu low-cost! Am ajuns frântă acasă. Am făcut un duș, mi-am închis telefonul și am dormit buștean până dimineață.
- Voiam să te anunț că alaltăieri s-a întâmplat un lucru deosebit de trist! Mihai Leoveanu ne-a părăsit! Știam că azi trebuia să te vezi cu el. Să preiei ultimul set de informații...Te-am sunat în ziua înmormântării, căci am aflat târziu despre deces. D-na Leoveanu nu a făcut public, printr-un ferpar, acest lucru.
- Eram într-o zonă fără acoperire în Addis Abeba. În drum spre depozitele armatei. Unde am reușit să fac și câteva fotografii.
- Nu știu ce să zic, dar cred că ar trebui să o lăsăm baltă! Acum, că Leoveanu a murit, suntem ca în fața unui proiect al unui pod căruia i-am construit capetele, dar armătura de mijloc lipsește. Să nu ne prăbușim și să agățăm și pe alții după noi. Ce zici?
- Voiam să vă spun că trebuie să ies un pic, îi replică sec Grațiela, fandând verbal și elegant afirmația șefului ei. Am primit un mesaj încurajator...poate este de la dl. Leoveanu...
- Păi, Leoveanu este...
- Poate l-a lăsat cuiva de încredere când a presimțit că îi este aproape sfârșitul. Azi m-am întâlnit cu soția sa. Este o fire labilă psihic și nu cred că ar fi avut curajul să îmi lase prin dânsa un mesaj cu o așa încărcătură informațională. Mi-ar fi spus-o azi-dimineață, când ne-am întâlnit. Pe adresa mea electronică nu ar fi făcut-o nici atât...Vorbim când mă întorc. Dacă cumva traficul ori birocrația de la poștă îmi vor lua prea mult timp, ne vedem mâine dimineață.
Traficul era, într-adevăr, îngrozitor la acea oră de vârf. Din centru până în Balta Albă trebuia să te înarmezi cu răbdare și tutun. Grațiela începu să rumege starea în care-l găsise pe Croitoru. Îi părea schimbat. În rău. Disimulase finalul discuției pe care o purta la telefon când ea intrase în biroul lui. Privirea părea că ascunde adevărata lumină pe care de cele mai multe ori o citise pe fața sa. Plus ideea deloc agreabilă cu renunțarea la tot. Fusese supus la presiuni? Trecuse de partea cealaltă a baricadei? Grațiela nu-și putea răspunde la astfel de întrebări al căror răspuns de cele mai multe ori atârnă în urzeala fină a aerului ca o plasă de funigel. Pe care o poți vedea doar în seninul cerului de toamnă târzie. Deschise radioul și acordurile unui vechi hit îi inoculară prin tot trupul nostalgii și o stare de relaxare, de care avea nevoie. Ajunse, totuși, un pachet de nervi la oficiul poștal. Așa cum se temea, o întâmpină o coadă princiară, specifică oficiilor de cartier. Pipăi cu nerăbdare pachetul și doar în mașină avu curajul să-l desfacă. Erau două CD-uri. Se uită la ceas. Era 18,25. Nu mai era cazul să mai treacă pe la redacție. Nu că nu ar fi avut timp. Croitoru stătea mereu până spre miezul nopții călare pe faxuri și telefoane de la colegii ei împrăștiați în patru zări. Dar nu voia să riște. Dacă șeful ei schimbase echipamentul de joc cu al echipei rivale? Ajunse acasă cu acea nerăbdare pe care o simți cum te copleșește când ai cumpărat o carte bună, pe care te grăbești să începi să o citești. Sau, în cazul femeilor, după un shopping când nu mai au răbdare până să probeze din nou tot ceea ce au cumpărat, neuitându-te la bani. Se opri în fața ușii. Grațiela era, în ciuda vârstei, foarte bine pregătită în domeniul muncii pe care o făcea. Avusese parte de sfaturile tatălui său, un diplomat hârșîit în multe. Și, mai ales, de experiența și lecțiile predate de Mihai Leoveanu, pe care mulți colegi de breaslă îl suspectaseră o vreme de apartenență la unul dintre serviciile secrete. Era conștientă că, așa cum ea urmărește să prindă firele unui caier de întâmplări acoperite cu o crustă de mister, tot așa există alți oameni care îi urmăresc din umbră pașii, mișcările, gesturile. Vorbele. Se aplecă și ridică covorașul de iută din fața ușii. Coaja de ou pe care o pusese sub el de dimineață, la plecare, era sfărâmată. Așa cum o găsise și la întoarcerea din Etiopia. Semn că cineva poposise iar în fața ușii ei. Găsise la întoarcerea din Etiopia câteva semne imperceptibile ale unei descinderi "secrete" în spațiul ei intim. Grațiela nu avea rude în București. Prietenii, câți avea, puțini la număr, nu-i făceau decât vizite anunțate telefonic. Cutia poștală de la parter prelua corespondența, fără ca poștașul să fie nevoit să urce până la etajul IX, unde își avea garsoniera. “Băieții...”, gândi ea, “ cred că băieții mi-au făcut iar o vizită! Știu că m-am întors cu date proaspete din Addis Abeba! Deci, nu mi s-a părut aseară, când m-am urcat la aeroport în taxi, că după noi a demarat în trombă o altă mașină!”. Se gândi de două ori înainte să descuie și se hotărî: “În noaptea asta dorm la Mădălina! Trebuie cu orice preț să văd materialul de la dl. Leoveanu în seara asta! La mine nu aș mai fi în siguranță!”. Renunță la lift și coborî treptele precipitată, cu acea teamă ce o simți când știi că dintr-un colț, nevăzut, te poate pândi o primejdie. Deși nu era prima dată când trecea prin astfel de momente. În Afghanistan, la Kabul, ori în Iraq, la Al-Basra. Sau în Addis Abeba, în Mercato, piața cea mare, unde fusese parte vie a unei explozii a unei mașini capcană. Se strânse în geaca de fâș ca pentru a se feri de gândurile acelea negre. Urcă în mașină și într-un sfert de oră era la ușa Mădălinei.