Discuția de mai jos are loc între doi bărbați, Tanda și Manda, așezați la o masă dintr-o grădină restaurant, cu două halbe de bere în față, asta ca să vină în întâmpinarea autorului acestui text, de a-l scuti de un efort de imaginație. Că important nu e decorul, ci fondul discuției.

- Pe la 1842, îmi zice prietenul Nimeni, măcelarii și brutarii, când erau prinși cu ocaua mică, erau țintuiți de-o ureche, în mijlocul târgului. Hoții de cai și criminalii erau trimiși la Telega, la Slănic, la Ocnele Mari, sau erau aruncați în câte-o ocnă părăsită. Borfașii de rând erau biciuiți la spate prin târg, femeile vinovate erau expuse în piață, legate de un stâlp, cu capul ras. Pe când, la 2012, zice el, devalizatorii de bănci și mafioții, când erau prinși cu mâța în sacul cu bani, erau invitați la o cafea la Parchet, cercetați penal, trimiși în judecată, condamnați și, în scurt timp, eliberați pe motiv că, bolnavi fiind, n-ar suporta detenția.

Vechi cunoștințe, Tanda și Manda, nu se văzuseră de o grămadă de vreme și acum, mai mult în serios decât în șagă, stăteau de vorbă despre o chestiune la ordinea zilei, despre hoție: hoția la nivel înalt, adică a băieților deștepți, zisă și furatul pe rupte, și hoția la nivelul de jos, adică a muritorilor de rând, zisă și furatul mărunt, dar sistematic.
Nu erau revoltați că se fură, ci pentru că unii fură cu mult mai mult decât alții. Că, de s-ar fura în măsuri egale și cu ocaua mică, n-ar mai fi lumea așa ofensată...
- Furtișag a fost și în socialism, rupe tăcerea Tanda. Socialismul a ridicat pila, prostia și hoția la nivel de stat!
- Că drept îi!, îl aprobă Manda.

- Patronii de magazine, zice Nimeni, din fotoliul în care stătea adâncit, se plâng că nu pot face față valului de furturi. Un vecin, patron, îmi mărturisea, zilele trecute, că, pe lângă faptul că vânzările au scăzut drastic în ultima vreme, acum trebuie să facă față și hoțimii. „Cum nu sunt atent, cum îmi dispare câte ceva de pe rafturi. Mânați de foame, unii fură orice. De la pâine, până la sticle de ulei, pungi de zahăr sau cutii de conserve”.

- Și, cum spuneam, la fabrica de ceasuri, povestește Tanda, se ajunsese ca toată lumea să vină cu porumbei la pachet.
- Eh! Ce-aș mânca un ostropel,oftează Manda.
- Și noi am fi mâncat. Dar nu ne permiteam. Porumbeii îi duceam vii la fabrică , și nu pentru a fi tăiați și fripți, ci pentru a-i folosi la furat.
- Porumbei! La furat!
- Da. Cine nu fura, era considerat prost. Așa că, fiecare salariat își cumpărase cel puțin un porumbel de voiaj, căruia, la fabrică, se agăța de gât un ceas de mână și i se dădea drumul să zboare. Voiajorul își cunoștea bine traseul și poposea la om acasă, cu ceas cu tot.

- Nici camerele de supraveghere din supermarketuri nu îi descurajează pe hoții flămânzi, zice Nimeni, foindu-se în fotoliul moale. Probabil, ei cred că aceste camere nu acoperă întreg perimetrul. Așa că ascund în buzunare și sub fuste, de regulă alimente, și încearcă să le scoată afară din magazin. Fiind, însă, vorba de hoți mai puțin versați, aceștia se dau ușor de gol.

- Ehei!, face Manda. Þara asta a fost stricată din vremi, de fanaroți. Ãia erau cei care cumpărau tronul țării cu bani grei pentru care, spre a și-i recupera, furau și ce nu se putea.
- Domne, se arătă contrariat Tanda, noi furam nimicuri, comparativ cu ăia. Fiin’că furturile s-au înmulțit, s-a întărit paza, s-a alertat poliția, dar, în ciuda măsurilor luate, n-a putut fi prins nici măcar un hoț...
- Nu se poate stârpi, cu una, cu două, hoția din țara asta. Tonul este dat tocmai de cei care ar trebui să vegheze la eradicarea ei: legiuitori, magistrați, polițiști...

- Mai povestea vecinul ăla al meu, spune amicul Nimeni, că a prins chiar un bătrânel furând. I-a fost jenă să-l oprească, afirma el, când a văzut că luase un corn. S-a înclinat frumos în fața lui și l-a lăsat să plece, cu cornul ascuns în buzunarul hainei.

- ... Și cum spuneam, continuă Tanda, după ce s-a diversificat producția, iar fabrica a început să facă ceasuri de masă, firește, nu se mai puteau folosi porumbeii.
- Și, s-a terminat cu furtișagurile?!, se miră Manda.
- Aș! Furtul face parte din valorile naționale, dacă nu mondiale, se scutură ca de friguri Tanda. Dar s-a găsit soluția. Ghici, care!
- Să mor dacă-mi trece prin cap!
- Felina, domne! Adică pisica.
- N-am auzit până acum că ar fi mâțe dresate. Porumbei, câini, da. Însă, mâțe...
- Nu trebuia să fie, neapărat, dresate. Ele au un instinct domestic foarte dezvoltat. Se întorc acasă fără excepție, cu ceasurile de masă agățate de gât. Nu se știe niciun caz în care ceasul să nu fi ajuns la destinație.

- Se fură tot felul de lucruri, de mai mică sau de mai mare importanță, zice Nimeni. De pildă, un individ se specializase în lifturile de la blocuri. Știa că poate obține bani buni din vânzarea unor componente, astfel că s-a pus pe treabă. Spărgea lacătele de la ușile de acces și lua transformatoarele de curent și bobinele. Alții au fost prinși că au furat șine de cale ferată, pe care să le vândă la fier vechi, benzină din conductele magistrale, energie electrică din rețeaua publică, flori de pe morminte, până și lacrimi din suflete. Nimic nu e la adăpost, când e vorba de furt.

- Auzi, mă Tanda, dacă tot te pricepi la zoologie, elefanții or ști să se întoarcă acasă?
- Bănuiesc că da. De ce întrebi?
- Aș vrea să cumpăr și eu unul.
- Ce să faci tu, Manda, cu ditamai animal?
- Să-l folosesc la furat. Eu lucrez la o fabrică de frigidere.
- De ce tocmai elefant? Poți cumpăra și altceva, de pildă un măgar.
- Bine-bine, frigidere poți căra cu măgarul. Dar dacă-mi vine chef să fur un tanc de la secția specială? Ce mă fac?
- Bre Manda, ai înnebunit. Ce să faci tu cu un tanc?
- Îl vând, mă, Tanda! Îl vând pe valută forte. Așa cum rușii au vândut mitraliere, ghiulele, apă grea și uraniu de la armata sovietică...