poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-27 | | 1. Să mă prezint Cine sunt eu? Sunt Oaca Tac! Sunt cel mai simpatic și dulce brotac, Sunt marea vedetă de-aici de pe lac Și nu pot să tac. Da, sunt cel mai renumit brotac de la Lacul Viselor Frumoase. E așa de bine pe lac... Când mă scol dimineața și deschid ochii, Domnul Soare vine să mă mângâie. Razele lui sunt calde la atingere, ca lăbuțele unei mame ce își alintă cu tandrețe puiul. Iar dacă mă înfierbânt prea tare, vine Cumătrul Vânt de mă răcorește. Mă simt ca un sultan, toată lumea mă răsfață și mă iubește, pentru că sunt vedetă. Mie îmi place să oac-cânt. Am observat că muzica te schimbă. Nu știu cine a orăcăit prima dată asta, dar bine a orăcăit când a orăcăit: „Muzica înainte de toate”, pentru că în tot ce facem este muzică. Chiar și atunci când o turmă de elefanți tropăie furioși, se aude o muzică. Chiar și când croncăne ciorile amenințător, distingi muzică. Creatorul a făcut totul în armonie, important e să ajungem noi să o percepem. Dar pentru a o percepe, trebuie să avem dragoste. Dragostea este cea mai bună vioară a muzicii – ea este cea care înfrumusețează sunetele mai ceva decât un Stradivarius... Îmi place să oac-cânt despre veselie și bunătate, despre frumusețe și respect, despre pace și iubire. Dar îmi dau seama că nu e suficient atât, trebuie ca eu să fac tot ceea ce oac-transmit prin muzica mea. Eu cred că o vedetă adevărată va avea succes numai când este sinceră în ceea ce oac-spune: dacă ea oac-cântă despre dragoste și nu iubește pe semenii săi, aceștia o vor simți și o vor respinge. Dacă va oac-cânta despre pace, dar va crea certuri și războaie în jurul ei, succesul va ține pentru puțin timp. Dacă va oac-vorbi despre dărnicie, dar ea nu este darnică, efortul îi va fi în zadar. Eu am observat că unele vedete se fac peste noapte. Adică vine cineva la ele, se oac-pregătesc o noapte întreagă – mai ales la noi la brotaci se poate asta – apoi a doua zi e concert mare pe lac, cu multă mâncare. Poporul brotăcesc le oac-apreciază o zi, după care, la căderea următoarei nopți le-a uitat și nici nu mai dorește să le asculte, pentru că brotacii nu mai primesc mâncare. Eu cred că nu sunt din categoria vedetelor de peste noapte, ci sunt vedetă autentică. Am muncit mult ca să fiu renumit și am întâmpinat multe greutăți. Dar când am reușit, eram atât de bucuros... Cred că dacă nu aș fi muncit atât de mult, nu aș fi știut să apreciez ceea ce mi-a dăruit Creatorul și nu m-aș fi bucurat deplin. Numai când obții ceva în mod cinstit ajungi să te simți fericit, altfel vei crede că ce ai obținut e bun de aruncat, te vei plictisi ca de orice jucărie și vei strica totul: nu vei fi împlinit. E bine să fii perseverent, ăsta e oac-sfatul pe care îl dau tuturor. Nu degeaba se orăcăie: „perseverența e o plantă amară, dar roadele ei sunt dulci”. Eu sunt cel mai bun exemplu de perseverență, că nu am avut voce frumoasă de la început, ba dimpotrivă: toți se speriau de mine când orăcăiam vocalize. Dar am să vă oac-spun cum am ajuns eu să am voce. 2. Primele clipe de viață Cum m-am născut? Plângând, Pe mama căutând, Eram un brotăcel micuț, Noroc cu Râul cel drăguț Că m-a crescut. Îi mulțumesc mult. Când am venit pe lume, abia ieșit din ou, am deschis ochii și am început să oac -plâng: - Oac, oac... mămico, unde ești? Oac, oac... Nu mi-a oac-răspuns nimeni. Atunci am început să oăcăi și mai tare. Cred că am oac-plâns multă vreme așa, până când m-am trezit cu un Râu lângă mine. Era furios: - Măi mormolocule, de ce îmi deranjezi somnul? Pot să te lovesc cu valurile mele și să te izbesc de mal și s-a zis cu tine... Aici numai eu am voie să vorbesc. Eu nu știam pe atunci că în ape nimeni nu trebuie să oac-spună nici un cuvânt. Dar Râul m-a speriat foarte tare, așa că, de frică, am început să oac-plâng și mai mult: - Oac, oac... Vreau la mămica... Cred că Râului i s-a făcut milă, că și-a trimis valurile departe și mi-a zis de data asta calm: - Am să te iau cu mine și am să te cresc până te faci brotac. Și când o să devii brotac în toată firea, te duc la un lac cu apă dulce: acolo o să fii cu semeni ai tăi. Dar să nu mai oăcăi, măi Oaca Tac, că îmi sperii peștii. Râul m-a numit prima dată Oaca Tac și așa mi-a rămas numele. Oaca Tac însemna brotac care oăcăie, adică brotac plângăcios. De la Râu am mai aflat eu că mormolocii nu oac-vorbesc niciodată, ei numai ascultă și abia când se fac mari încep să oac-strige. De atunci mi-am ocupat timpul cu înotatul. Îmi plăcea să mă joc în apele Râului și alergam în toate direcțiile, luându-mă la întrecere cu valurile. Cred că Râul mă îndrăgea cât de cât, pentru că, deși el se mai enerva pe mine și mă mai certa, eu nu mă supăram niciodată. Râul avea un dispreț pentru broaște, spunea că ele trăiesc în ape puturoase și stătute, or el era vioi. Dar eu eram măsliniu, cu pete și reflexe aurii, și poate că și asta l-a impresionat. El m-a învățat prima dată că apele au diferite temperamente. Apele curgătoare, cum e Râul, fiindcă se agită, se învolburează și nu stau locului niciodată, sunt colerice. Apele stătute sau bălțile sunt melancolice – le place să stea izolate și mereu triste. De aceea se înmulțesc plantele excesiv acolo. Lacurile de la munte sunt flegmatice – nu sunt niciodată triste, dar nici nu le pasă de nimeni, ele sunt cam pustii. Iar mările sunt sangvinice – câteodată se agită, câteodată sunt calme, în funcție de situație. De la Râu am învățat o mulțime de chestii despre broaște, despre viață, despre plante și despre natură în general. Am aflat adevărate lecții de viață. Dar în 3 luni am crescut. Deja nu mai puteam respira în apele Râului și simțeam nevoia din ce în ce mai des să ies la suprafață. Râul mă înțărca. Simțise și el că a venit timpul să ne despărțim. Într-o zi, a venit la mine și mi-a spus că vom porni împreună într-o călătorie. Vom avea de parcurs o distanță lungă, lungă, dar la sfârșit voi ajunge să mă întâlnesc cu alte surate ca mine. Mi-a spus ca, atunci când ajung la lac, să oac-întreb de familia Batracian, pentru că eu sunt din neamul lor după evoluție. Dar mi-a mai zis că va trebui să trec printr-un câmp înainte să ajung la lac. De aceea îmi va face cunoștință cu Domnul Soare care va avea grijă de mine. Din nefericire călătoria a durat puțin. Râul știa că trebuie să se grăbească, deoarece și eu mă schimbasem mult. Când am ajuns la destinație, Râul m-a scos la mal și mi-a spus: - Ai fost un mormoloc simpatic, Oaca Tac! După ce o să fii brotac la casa ta, poate mai dai o fugă pe la bătrânul Râu, să-l mai întrebi de sănătate. Dar să ții minte, orice vei obține, să nu trișezi niciodată. Tot ce se câștigă prin răbdare și prin multă muncă e cu adevărat valoros. Apoi a plecat brusc. Mi-am dat seama că nu îi plac despărțirile. Mi s-a părut chiar că vărsa picături de apă pe mal și că nu era tocmai în apele lui. Dar pe Râul acesta nu o să-l uit niciodată: cu el mi-am început existența și aș fi murit dacă nu mă ajuta. 3. La câmpie La câmpie, brr... era mult soare, Și creaturi înspăimântătoare, Dădeau din aripi, aveau și gheare, Se repezeau, cu ciocul loveau, Stăteau la pândă, broaște să prindă. Așa era pe câmp. Nu știu de ce, dar nu mă simțeam bine deloc. Îl oac-rugam pe Domnul Soare să nu mă mai ardă atât de rău. Trebuie să vă mărturisesc că de acum crescusem. Nu mai oăcăiam ca atunci când eram pui, vocea mi se îngroșase și orăcăiam – acesta este termenul acceptat de dicționarul explicativ al limbii brotăcești. Dar Domnul Soare ofta și spunea: - Ce să-ți fac, așa e la câmpie... Câteodată se mai ascundea după un nor sau trimitea pe Cumătrul Vânt să mă răcorească, dar nu putea face asta prea des, că ar fi dat socoteală. Regulile trebuiau respectate. La câmpie e cald și e secetă. Noroc că eu mergeam mai mult noaptea, iar în timpul zilei mă mai ascundeam după vreo frunză, dar tot greu a fost. Într-un târziu am dat de un lac. Când l-am văzut, l-am înțeles pe Râu. Lacul era atât de mic și plin de plante uscate... Apele Râului meu erau limpezi, erau răcoroase și curgeau mereu... Erau agitate ca mine. Aici până și apa era prea caldă! Am oftat în sinea mea și am oac-întrebat de familia Batracian. Familia pe care am găsit-o nu îmi semănau deloc. Erau de două ori mai mari decât mine și pielea lor era plină de bube. Eu nu aveam decât o singură culoare. Domnul Batracian Broască Râioasă Verde era mai mic decât Doamna Batracian Broască Râioasă Verde, și asta m-a șocat. Mergeau greu, aveau corpul îndesat. Probabil că erau obezi, pentru că am constatat în scurt timp că aveau și o poftă de mâncare fantastică. Nu prea știau să înoate, în schimb se pricepeau la săpat. Își făcuseră casa într-un zid, dar aveau o casă de vacanță aici lângă lac, în gaura unui șoarece. I-am găsit pe lac din întâmplare, că erau în concediu. Mi-au oac-explicat că broaștele râioase vin foarte rar la lac. M-au invitat la ei în casa de vacanță și am acceptat. Mie îmi era cam frică de creaturile acelea mari, numite păsări, dar am constatat că, din fericire, nu prea mă observau. În schimb, noii mei prieteni nu se temeau deloc. - Creatorul nu ne-a făcut bune de mâncat, mi-a oac-spus Domnul Broască Râioasă Verde. Toate păsările știu că dacă ne mănâncă sunt pedepsite cu moartea. Casa lor era întunecată, dar măcar acolo am găsit puțină răcoare. Prietenii mei știau că brotacii ca mine nu prea suportă zona de câmpie. Așa că mi-au oac-zis să plec spre pădure. De preferat cât mai repede. Acolo au auzit ei că sunt mulți brotaci. Dar dacă vreodată am drum prin lumea oamenilor, mi-au lăsat o adresă să îi vizitez. Totuși voiam să mai stau câteva zile la lac. Eram obosit și slăbit. Prietenii mei mi-au oac-zis că era de la căldură: brotacii ca mine sunt foarte sensibili la seceta de la câmpie. Am stat cu ei de orăcăială toată noaptea.. Din orăcăială în orăcăială, am aflat că Domnul Broască Râioasă Verde era trist, pentru că venea de la un lac unde multe broaște fuseseră distruse . Un broscoi rău le distrusese sufletele. El, unul din înțelepții locului, fusese nevoit să fugă, dar spera să se întoarcă într-o zi să își salveze măcar rudele. Se vedea că avea suflet mare. Spre dimineață aveam chef de oac-cântat. Aveam așa un chef ... și când am început să orăcăi, aveam un glas puternic. Din păcate, prietenii mei s-au speriat. M-am întristat și am început să oac-plâng. Orăcăitul meu plângăcios suna și mai înfiorător. Doamna Broască Râioasă Verde, cu inima de mamă, a venit și m-a mângâiat. - De ce plângi? a oac-întrebat ea. - Pentru că nu am voce. Când eram mic, odată am început să cânt și Râul care mă creștea mi-a spus să tac, că îi sperii peștii. Acum, în loc să vă placă, v-ați speriat. - Ai o voce puternică și într-adevăr, nu este foarte melodioasă, a oac-spus Doamna Broască Râioasă Verde. Dar noi avem o cunoștință, o pasăre care locuiește pe aici pe aproape. Ea are un glas așa de frumos, că Domnul Soare se binedispune când o aude dimineața cântând. Poate că te va ajuta ea. Îmi era teamă de păsări, dar prietenii mei m-au asigurat că aceasta nu e ca păsările de pradă. Au spus că e micuță, plăpândă și foarte bună și nu mănâncă niciodată broaște. Îmi doream atât de mult să învăț să cânt! Până la urmă, deși aveam o frică teribilă de păsări, am acceptat. Am vrut să o întâlnesc. Am plecat imediat spre Ciocârlie. Era dimineață. Exact timpul când aceasta iese să-l îmbuneze pe Domnul Soare. Când a început să ciripească, am rămas mut. Suna atât de frumos și de armonios, nu mai auzisem niciodată așa ceva. Ca să se facă auzită, a urcat brusc ca o săgeată până în înaltul cerului. Acolo a ciripit melodios către Domnul Soare, apoi a coborât la fel de brusc. A repetat acest dans de trei ori. Apoi Domnul Soare s-a trezit, a mângâiat-o cu o rază și ea și-a încheiat ritualul. Era o adevărată artistă, așa cum îmi doream și eu să devin. Când trebuia să se retragă, prietenii mei au oac-chemat-o: - Orac, orac... - Cine e acolo? a cirip-întrebat Ciocârlia. - Suntem familia Broască Râioasă Verde. Păsărica s-a aproiat voiasă și i-a cirip-salutat: - Bună dimineața, mă bucur să vă văd. Ce vă aduce pe la mine? Prietenii mei i-au oac-explicat că e vorba de mine și că vreau să învăț să orăcăi melodios cântece. Ea a acceptat să mă asculte. - Ai o voce foarte groasă, mi-a cirip-spus, iar eu am glasul subțire. Nu cred că te pot ajuta. Dar știu pe cineva cu o voce mai frumoasă decât mine, de la care am învățat și eu să cirip-cânt. O cheamă Privighetoarea și locuiește în pădure. Poate că te va ajuta ea. Însă, ține minte: nu contează atât de mult o voce frumoasă, contează mai mult să îți pese de semenii tăi. Eram dezamăgit. Dar Ciocârlia mi-a cirip-promis că îi dă de veste Privighetoarei să mă primească. Iar familia Broască Râioasă Verde mi-au oac-amintit că brotacii trăiesc în pădure. Așa că îmi va fi mai bine acolo. În plus, mi-au dat adresa unei surate broaște, Doamna Broasca Roșie de Pădure. Urma să stau la ea. 4. În pădure La pădure, fiare dure. Lupi haini greu hăuiesc, Fantome te hăituiesc Dar curajul de-l menții Iute tu vei reuși. Trebuia să o pornesc din nou prin arșiță, dar eu eram slăbit. Totuși, nu mai puteam să rămân nici la prietenii mei. Era prea cald. Dar am avut noroc, pe drum am avut parte numai de ploi. Așa m-am împrietenit și cu Norii cei Negri. Aceștia nu erau răi, dar se făcuseră negri din cauza prafului și acuma curățau pământul cu apa lor. Cu ei am oac-vorbit foarte des și îmi tunau-dădeau de știre cu 6 ore înainte să plouă, ca să mă pot ascunde. Tot ei mi-au tunat-arătat și drumul spre pădure, dar m-au tunat-avertizat că acolo e cam periculos. Ei mi-au fost cei mai buni prieteni, că Domnul Soare se arăta mai rar acum. Când am ajuns în pădure, era noapte. Nu o găsisem pe Doamna Broasca Roșie de Pădure care se mutase mai la munte. Așa că m-am gândit la o strategie de apărare. Să orăcăi cât mă ține gușa. Credeam că se vor speria dușmanii de mine. Dar n-a mers. Lupii aveau o voce așa de puternică urlând la lună, că mi-a înghețat sângele în mine. Noi batracienii oricum avem sângele rece, dar lupii aceia hăuiau înfiorător. Sângele mi-a înghețat și mai tare. Și peste tot era întuneric și aveam impresia că pe lângă copaci mișună fantomele arborilor care au murit. Făceam eforturi să sar peste fantome, să nu mă prindă, dar erau atât de multe! Mai târziu mi-am dat seama că sunt umbre. Aflam și eu cât de înfricoșător e să stai noaptea singur într-o pădure. Totuși pe la miezul nopții am auzit un fâlfâit ușor de aripi. - Tu ești Oaca Tac? a ciripit o pasăre. I-am oac-răspuns că da. - Prietena mea Ciocârlia mi-a dat de veste că vei veni. Eu sunt Privighetoarea. M-a luat cu ea și mi-a cirip-zis să o ascult cu atenție. Mi-a cirip-spus că rolul ei este să privegheze toată noaptea și să cirip-cânte dulce pentru Domnul Soare. Ca să aibă un somn frumos și lin. Toată noaptea a cirip-cântat cu o voce cum nici nu aș fi visat vreodată. Parcă în glasul ei se îmbina susurul cristalin al apei cu foșnetul lin al vântului printre frunze. Iar după fiecare tril al ei, mă punea și pe mine să oac-repet. - Hmm, hmm... Oraaaaccc, oraaaaccc, oraaaaccc. Vocea mea era mereu răgușită și groasă. Privighetoarea a avut multă răbdare cu mine, dar la venirea zorilor, când trebuia să se retragă, mi-a cirip-zis: - Tu ai o voce puternică și groasă, dar nu are armonie. Eu nu te pot ajuta să oac-cânți. Îl voi ruga pe Domnul Soare să pună o vorbă bună pentru tine. El îl cunoaște pe Creator. Poate îl va convinge să îți dăruiască o voce frumoasă. Totuși, ține minte: nu contează atât de mult să ai o voce frumoasă, important e să te dăruiești semenilor tăi. Eram de-a dreptul trist. Totuși, când s-a făcut ziuă, mi-am luat inima în dinți și i-am oac-vorbit Domnului Soare despre dorința mea. Dar acesta știa deja de la Privighetoare. Mi-a promis că va încerca să vorbească cu Marele Creator: - Dar ține minte, mi-a spus. Nu trebuie neapărat să ai o voce frumoasă, cel mai important e să ai dragoste pentru semenii tăi. Atunci mi-a explicat Domnul Soare și ce înseamnă dragoste. Mi-a zis că de aș oac-grăi chiar în limba oamenilor și în toate dialectele broștești, dar dragoste nu am, sunt ca arama, tot urât oac-vorbesc. Și de aș ști toate tainele viitorului și tot ce se întâmplă pe pământ și aș putea să mut munții din loc, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș fi atât de darnic, încât să îi ajut pe toți brotacii din lume, dar dragoste nu am, nu îmi folosește. Mi-a spus Domnul Soare că brotacul cu dragoste îndelung rabdă, este binevoitor, nu invidiază pe nimeni și nu se mândrește. El nu se poartă cu obrăznicie și nu vrea nimic pentru sine, ci pentru cei iubiți, nu se aprinde de mânie și nu gândește de rău despre semeni. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Îndură tot răul celorlalți și îi iartă pe cei care i-au greșit, crede pe celălalt, nădăjduiește la îndreptare, toate le rabdă. Brotacul plin de dragoste nu este învins niciodată. Chiar dacă e rănit într-o luptă, totuși el va câștiga războiul cel mare, deoarece Creatorul îl va întări. Apoi a plecat. S-a întors mai la amiază, când eu sforăcăiam puțin. Eram obosit. - Sus, brotacule! Am vorbit cu Creatorul. Dacă vrei să ai voce frumoasă trebuie să te duci la Lacul Coșmarului Negru. Acolo se află Comoara Viselor Frumoase. Când o vei găsi, îți vei căpăta și răsplata: vei deveni o vedetă care cântă melodios. 5. Lacul coșmarului negru Lacul Coșmarului Negru...Ce nume urât! Mă-ntreb ce m-așteaptă, comori vreau să caut. Aș vrea să mă-ndrume cineva, Mai repede să le pot afla. Cu ajutorul Cumătrului Vânt am ajuns repede la Lacul Coșmarului Negru. Totul era pustiu. Nu vedeam nicăieri decât întuneric. Nu se vedea nici un locuitor. Unii copaci, bieții de ei, erau rupți. Alții aduși de spate. Sălciile se tânguiau de frig și de frică: făcuseră reumatism. Era atâta umezeală! Lumina Domnului Soare nu ajungea niciodată. Știam de acum că sunt pe cont propriu. Nimeni nu mă putea ajuta. Învățasem de la Râu că dacă aștept mereu ajutor numai de la alții, voi fi doar un brotac mediocru. Dar dacă voi avea curajul să mă avânt în necunoscut și voi persevera, voi găsi soluția. Poate chiar voi deveni un erou. Iar vedetele eroi sunt foarte apreciate. La Lacul Coșmarului Negru nu știam de unde să-mi încep căutările. La un moment dat am auzit un zgomot: - Orac, orac...ascunde-te repede, Oaca Tac! Vocea îmi părea cunoscută. M-am îndreptat spre locul de unde venea zgomotul. Era Domnul Batracian Broască Râioasă Verde. Probabil că se întorsese după rudele sale. Mă văzuse, chiar dacă era întuneric. Deși noi, broaștele, nu avem ochii foarte buni, detectăm cu ușurință mișcarea. Recunoscuse felul în care mergeam. Deodată am auzit un zgomot puternic. Un broscoi-comandant își mărea sacii de rezonanță din colțurile fălcilor. Cu o gură cât o șură a oac-strigat: - Să iasă broscoiul bubos! Să îl omorâm cu pietre! Ne umple de râie. Poliția broștească sălta în jurul lacului și căuta sub fiecare frunză. Încerca să dea de Domnul Batracian Broască Râioasă Verde. Erau echipați cu bețe ascuțite de salcie, iar ca scut aveau câte o frunză de broasca-apei. Ochii mari și bulbucați ieșiseră și mai mult din orbite. Nu mai văzuseră de câțiva ani lumina zilei. În loc de lanterne, polițiștii foloseau prizonieri-licurici. Ca să nu fugă, aceștia erau fixați de limba lipicioasă a polițiștilor. Îi vedeam din ce în ce mai aproape de Domnul Batracian Broască Râioasă Verde. Polițiștii erau pe cale să dea la o parte frunza sub care se ascundea. Atunci, prietenul meu a ieșit brusc de sub frunză. A arătat spre mine: - Pe el îl căutați! Polițiștii m-au înșfăcat brusc. Eu am început să orăcăi. Orăcăitul meu puternic i-a amuțit pe toți. Broscoiul comandant se ridicase pe picioarele dinapoi și se umflase de furie. A oac-comandat brusc: - Băgați-l în Închisoarea Adâncurilor! Va fi judecat și executat! Apoi a început să oac-râdă nebunește. Polițiștii broscoi m-au înconjurat din toate părțile. M-au legat cu frunze de apă și m-au târât până în fundul Lacului. Acolo era Închisoarea Adâncurilor. Era și mai întuneric decât la suprafața Lacului. Dacă la suprafață mai lumina Luna, aici nu era nici o rază de lumină. Am început să oac-strig. Voiam să văd dacă mai era cineva acolo. În plus era și o modalitate de a măsura încăperea. În funcție de cum mi se întorcea sunetul, îmi puteam da seama de mărimea ei. Așa fac liliecii: se cheamă ecolocație. Nu aveam lumină, așa că voiam să mă antrenez în această tehnică. Întunericul mă făcuse să uit de Batracian Broască Râioasă Verde. Când m-au arestat am simțit că îl urăsc. Era nedrept ce mi se întâmpla. Acum nu mai simțeam nimic. Eram amorțit sufletește. La primul meu oac-strigăt nu a răspuns nimeni. Credeam că sunt singur. Totuși, într-un târziu am auzit un orăcăit slab: - Mi-e foame... mi-e foame... Mor de foame... Părea atât de lipsit de vlagă după glas! Am presupus că într-adevăr e pe moarte. Îmi venea în cap gândul: „important e să îți pese de semenii tăi”. Mă gândeam că probabil a ajuns ca și mine în închisoare, pe nedrept. Probabil fusese uitat acolo. Mi s-a făcut milă de el. Întâmplător aveam la mine câțiva păianjeni și cărăbuși. I-am dat pe toți lui. Eu nu mai aveam nevoie de ei. Știam că eu voi fi executat în curând. Doar eram considerat râios. După ce a mâncat, broscoiul și-a mai revenit. - De ce ești închis? l-am oac-întrebat. - Am omorât un broscoi, mi-a mărturisit el. Dar tu? - Eu sunt din familia broaștelor râioase. Când a auzit astfel, broscoiul părea că a înnebunit: - Acum o să te omor! Nu vreau să mor de râie... Era mult mai mare decât mine, i-ar fi fost ușor să mă strivească. Se pregătea să facă asta, dar au intrat doi polițiști broscoi. M-au legat din nou fedeleș și m-au anunțat că sunt dus în fața plutonului de judecată. Mi-au spus că judecata e doar o formalitate. Apoi mă aștepta execuția. Aceasta era soarta celor care aduc molima în comunitate. Drumul era greu. Mă afundam în noroi până la genunchii labelor mele posterioare de broască. În plus, polițiștii mă împungeau cu o suliță din ramură ascuțită de salcie să merg mai repede. Eram pe Drumul Durerilor. De-o parte și de alta a drmului, vedeam brotaci strigându-mi: - La moarte, la moarte! La un moment dat, m-a acostat un broscoi cerșetor. Mi-a cerut să îi las pielea mea după moarte. Îl recunoscusem, era Domnul Batracian Broască Râioasă Verde. Era cel care mă trădase. M-am enervat foarte tare pentru nesimțirea lui, totuși am tăcut. Dobândisem darul de a răbda în tăcere din perioada în care am stat cu Râul. Am ajuns și în fața plutonului de judecată. Toți jurații cu fețe verzui-negre au ridicat labele anterioare. Au dat verdictul: „vinovat de omor în masă”. Eram acuzat că aș putea îmbolnăvi întreaga populație de pe Lacul Coșmarului Negru . Eram un mare pericol pentru ceilalți. De acum mi se pregătea bolovanul. Urma să mi se lege de gât atunci când voi fi aruncat în lac. În acest timp mi s-a dat dreptul să îmi spun ultima dorință. Mi-am adus aminte de vorbele Domnului Soare – dragostea este îndelung răbdătoare, iar brotacul plin de dragoste îndură tot răul celorlalți și îi iartă pe cei care i-au greșit. Știam că așa trebuie să fac și eu. Mi-am adus aminte că Domnul Batracian Broască Râioasă Verde avea multe rude pe aici. Eu eram singur. Dacă îi voi da pielea mea de care nu voi mai avea nevoie după ce mor, e posibil să salvez de la moarte cel puțin 3 broaște. Ar fi ultima faptă bună pe care aș putea s-o fac. Așa că ultima mea dorință a fost să donez pielea de brotac fără bube broscoiului cerșetor. Toți s-au mirat. Dar ultima dorință a unui condamnat la moarte era sacră. De acum urma executarea pedepsei. Vedeam în fața ochilor toată viața mea. Toate amintirile mele cu Râul și călătoria pe câmp și întâlnirile cu Ciocârlia și Privighetoarea mi le aduceam aminte. Îmi puseseră bolovanul la gât. Trebuia numai ca comandantul să dea orăcăitul de executare: aruncarea în apă. Inexplicabil, comandantul întârzia să oac-strige. Deodată m-am uitat pe cer - am observat că luna se făcuse roșie. Toți s-au speriat. Apoi cerul a început să se facă din negru în roșu, luminându-se treptat. S-a făcut lumină. Pe cer nu mai strălucea Luna, ci prietenul meu Domnul Soare. Comandantul alerga de frică spre lac. Pentru că nu mai văzuse de mult lumina zilei, a alergat cu viteză mare. Într-atât de mare, încât s-a înecat. Polițiștii s-au luat după el și au pățit la fel. Broscoii din Închisoarea Adâncurilor au fost eliberați. Domnul Soare a luminat Închisoarea, astfel încât aceștia au găsit lacătul și l-au descuiat. Când am observat asta, m-am bucurat. Colegul meu de celulă scăpase. Mă gândeam la întâmplarea cu colegul de celulă. Omorâse un broscoi, era drept. Voia să mă omoare și pe mine. Totuși nu îl uram. Mă bucuram pentru el. Deodată, Domnul Soare a venit la mine. Mi-a zis: - Ai reușit, Oaca Tac! Ai găsit Comoara Viselor Frumoase – era dragostea din inima ta. Lacul Coșmarului Negru s-a transformat în Lacul Viselor Frumoase. În apropiere s-a mutat Privighetoarea. Abia atunci când a venit Domnul Soare cu razele sale mi-am dat seama că sunt într-o pădure. Iar brotacilor le priește pădurea. Dacă Privighetoarea era lângă mine, am început să învăț să cânt. Creatorul îmi dăruise voce, dar eu eram dator să o cizelez. Nu știu cine a orăcăit așa, dar bine a orăcăit când a orăcăit: ”99% transpirație, doar 1% inspirație”. Degeaba îmi dăduse Creatorul voce, dacă eu nu o foloseam. Dar au avut dreptate și Ciocârlia și Privighetoarea și Domnul Soare – e important să îți pese de semeni, să te dăruiești lor și să îi iubești cu adevărat. Această iubire face dintr-un brotac o vedetă de soi, pentru că îi dă sensibilitate. Și e foarte important să ca o vedetă să aibă iubire. Ea este cea care îi influențează pe ceilalți, dacă îi influențează în rău, totul se poate transforma în rău ca Lacul Coșmarului Negru. Dar dacă are iubire, îi influențează în bine și totul devine ca Lacul Viselor Frumoase – un lac de unde nu îți vine să mai pleci niciodată. Am muncit mult cu Privighetoarea să îmi antrenez vocea, vreo câțiva ani, dar a meritat. Acum stau la Lacul Viselor Frumoase și dau concerte. Broaștele mă ascultă și ne bucurăm împreună. Dar dacă eu nu aș respecta tot ce îi îndemn pe alții prin cântecele mele, ar fi degeaba. Până la urmă, totul ține de dragoste și de sinceritate și de perseverență. Asta trebuie să învățați de la mine, că, deși nu aveți tot ce vă doriți, prin perseverență veți obține. Dar neapărat perseverența să fie însoțită de dragoste pentru semeni. Chiar dacă veți suferi! E greu să rabzi din iubire, dar nu e imposibil. În schimb, ura macină sufletul mai mult decât răbdarea în necazuri. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate